Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Blogstory


Nora Iuga

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nora Iuga
Blogstory
Editura Casa de pariuri literare, 2012




***
Despre autor

Nora Iuga, pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino, (n. 4 ianuarie 1931, Bucureşti), poetă, prozatoare şi traducătoare, este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Volume publicate: Vina nu e a mea (Editura Pentru Literatură, 1968); Captivitatea cercului (Editura Cartea Românească, 1970); Scrisori neexpediate (Editura Cartea Românească, 1978); Opinii despre durere (Editura Cartea Românească, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Inima ca un pumn de boxeur (Editura Cartea Românească, 1982); Piaţa Cerului (Editura Cartea Românească, 1986); Cîntece (Editura Cartea Românească, 1989); Săpunul lui Leopold Bloom (ediţia I, Editura Cartea Românească, 1993; ediţia a II-a, Editura Polirom, 2007; Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Dactilografa de noapte (ediţia I, Editura Cartea Românească, 1996; ediţia a II-a, Casa de pariuri literare, 2010; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti); Spitalul manechinelor (ediţia I, Editura Universal Dalsi, 1998; ediţia a II-a, Casa de pariuri literare, 2010); Capricii periculoase (Editura Vinea, 1998); Inima ca un pumn de boxeur (Antologie - Ediţii definitive, Editura Vinea, 2000); Sexagenara şi tânărul (ediţia I, Editura Albatros, 2000; ediţia a II-a, Polirom, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul revistei Cuvântul); Fasanenstraße 23 - O vară la Berlin (Editura Vinea, 2001); Autobuzul cu cocoşaţi (ediţia I, Editura Vinea, 2001; ediţia a II-a, Editura Charmides, 2010); Lebăda cu două intrări (Editura Vinea, 2003); Fetiţa cu o mie de riduri (Editura Cartea Românească, 2005; Premiul revistei Cuvântul); Hai să furăm pepeni (Editura Polirom, 2009); Berlinul meu e un monolog (Editura Cartea Românească, 2010); Blogstory (Editura Casa de pariuri literare, 2011).
În 2007, a primit Premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspîndirea culturii germane în lume. În perioada 15 mai 2009 - 15 mai 2010, a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD).
A tradus din August Strindberg, E.T.A. Hoffman, Friedrich Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Herta Müller, Ernst Jünger, Oskar Pastior, Günter Grass, Aglaja Veteranyi ş.a. I s-au tradus douăsprezece cărţi în şapte ţări europene (Germania, Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Bulgaria şi Slovenia).

Fragment

Decembrie 2009
1. Aici Nora Iuga, 29 decembrie 2009, pentru biblioteca un cristian

La Zürich, când intri într-un magazin, spui "Grüetzi", la Berlin, "Hallo", la Buenos Aires, "Ola", un "Hallo" întors pe dos, poate unde-i pe emisfera cealaltă, la Viena, "Grüss Gott", dar şi la Sibiu, acum 60 de ani, se spunea tot "Grüss Gott". Timişoara nu cred că făcea opinie separată, că unde-i unu nu-i putere, o ştie tot românu', dar nici Budapesta n-avea de ce să facă mofturi, de vreme ce Sisi, superba împărăteasă a Austriei, devenise regina Ungariei, datorită unui foarte cool conte maghiar... cam aşa se încrucişează şi limbile. "Grüss Gott" înseamnă: "Salută-l pe Dumnezeu" sau "Domnul să te aibe în pază". Din binecuvântare a ajuns marcaj de graniţă a fostului imperiu habsburgic. Gata. Mi-am făcut intrarea în scenă. De fapt n-am vrut decât să vă spun "Bună ziua".

2. M-am gândit aşadar, că noul meu jurnal berlinez o să îmi aducă titlul de mamă eroină, fiindcă şi de data asta bazele militare vor opera mână-n mână şi tirul concentrat împotriva lui va veni şi din Est şi din Vest şi parcă le aud ce vibrant vor striga "Foc!" într-un singur glas România şi Germania, că tot le-a unit Nike, zeiţa victoriei, sub cununa ei de lauri. Vedeţi, ăsta e defectul meu, fermentez, fiindcă, ce sunt eu altceva decât o sticlă de şampanie... când sare dopul fac poc! Şi numai spuma se mai alege din tot ce-am spus.

3. Sărbătorile adevărate nu sunt niciodată cele tradiţionale. De când a murit Nino - pentru cine nu ştie, Nino a fost bărbatul meu, alias poetul George Almosnino - am vorbit foarte puţin despre el, fiindcă până acum un an, viitorul meu era încă o vacă bună de muls... şi când mergi înainte nu prea întorci capul. I-am scris unui prieten că nu cred în rai sau în iad, cred în cele şapte vaci grase şi în cele şapte vaci slabe care sunt ca guvernele, se schimbă când li se termină mandatul sau după cum cad zarurile. Sunt şi perioade când dispar vacile de pe piaţă sau avem numai vaci nebune ca şi guvernele. Dacă v-aş spune acum că, de când a murit Nino, pentru mine nu mai există Crăciun, nici An Nou, nici chiar Paşte - veţi zice că sunt o eretică - cred că adevăratele sărbători sunt legate definitiv de un om pe care l-ai iubit, şi când acel om nu mai există se transformă într-un ceva, închis ermetic în tine - într-un organ de-al tău. Ce rost ar avea şi în ce măsură v-ar interesa să vorbesc tot timpul despre ficatul meu[1].

4. Ieri, miercuri, 30 decembrie, am primit două contracte de la două edituri, una din Franţa pentru Inima ca un pumn de boxeur în traducerea lui Alain Paruit, care n-a mai apucat să şi-o vadă tipărită, şi una din Spania pentru Sexagenara şi tânărul. Parcă-s o căruţă la care trag doi cai - unul negru, poezia, unul alb, proza - în pas egal înainte, tot înainte, încotro? Sus pe platoul Caraimanului, nu vezi niciodată buza prăpastiei.

5. Joachim Wittstock, cel mai devotat prieten al meu, mi-a scris din Sibiu că pasiunea pentru pălării nu constituie un corp delict pentru o "crimă de les majestate" şi niciun motiv de boicot mediatic (o "instanţă supremă" m-a acuzat public că am făcut disidenţă împotriva comunismului purtând pălării!). În biserică nu se intră cu pălăria pe cap. Să fi confundat "instanţa supremă" comunismul cu o biserică?

7. Scriitorii din Est se prezintă în faţa publicului occidental ca sărmanul Iov. Ştiu una şi bună, că trebuie să fie victime. Ale cui victime contează mai puţin, important e să-şi pună rănile într-o lumină cât mai favorabilă. În felul ăsta lasă impresia că nici nu ştiu altceva decât să fie martiri, ceea ce e convenabil de ambele părţi. Ca şi când creşterea şi descreşterea lumilor ar urma legea punctelor cardinale. Ajungi să crezi că scriitorului din Est i-ar fi interzisă privirea în viitor. Până şi soarele tolerează asta: el emigrează tot timpul spre vest ca să moară acolo tocmai când e cel mai frumos.

8. Uneori am răutăţi gratuite. Dar de ce când spun că am avut o viaţă frumoasă trebuie să accept că aş fi fost ironică nu carecumva să devin suspectă. Parcă mă urmăreşte Gestapoul.

9. Am primit o scrisoare. Am s-o deschid.
Dragă Nora,
Îmi mai aduc aminte şi acum Berlinul şi omul din fotoliu supa de ciuperci şi inima ca un pumn de boxeur scrisorile din Edenkoben şi doamna cu pălării ursulinele şi creierul frumos Kostas Venetis şi iluzia unei bătrâne pumnul cu frunze pe care vi l-a vârât Gellu Naum pe gât şi fetiţa cu pistrui plimbările la Bellu şi scheletele din gropile comune care pot fi recunoscute după parfum. Uite cum mănâncă viermii şi se-ngraşă peste noapte. Mi-e frică de Gestapo. Ce ştiu ei despre Virgil Mazilescu şi despre ţeava puştii înfiptă în spate când trenul vă ducea prima dată la Viena? Oare ştiu că aţi fost interzisă 8 ani? Până şi cărţile cunosc durerea mutilării. Ce ştiu ei despre pisicile care vă încălzeau noaptea ca o plapumă vie? Şi cât mai e kilogramul de carne albă provenită de la porcii Pasteur? Îţi imaginezi mărul putred care se ţine cu dinţii de Creangă?
dragul dragului, George Chiriac


13. Petrecându-mi sărbătorile singură i-am întrebat pe noii mei prieteni berlinezi ce fac de Crăciun, ca să mă transpun în gând în petrecerea lor - am atâta imaginaţie, nu trebuie decât să aprind lumina, îmi cunosc bine comutatorul şi toţi mi-au spus că îşi vizitează mamele trecute bine de 90. Am rămas uluită de funcţionarea fără cusur a maşinăriei vitale la germani, elveţieni, francezi, culmea, nu sporadic, la nivel de ţară, aş zice chiar de continent, cam "pân' la Tisa / tot românu' plânsu-mi-s-a...". Citesc în Berliner Zeitung la rubrica "Sie sucht ihn" (Ea îl caută pe el) "Doamnă atrăgătoare, intelectuală, cu situaţie, 78 de ani, caut partener, de preferinţă mai tânăr, pentru o vacanţă de vis în Caraibe sau în Insulele Galapagos". Până când e voie în România să fii bărbat sau femeie?

Ianuarie 2010
Fotografie de inserat NI cu soţul
1. Scrisoare pentru Nino

Mă gândeam să-ţi scriu o scrisoare, dar n-are cum s-ajungă la tine. Tiberiu a ştiut încă de mic că dintre noi doi, tu ai fost cel mai bun, dar ei m-au văzut pe mine, fiindcă am făcut mai mult zgomot, fiindcă m-am aşezat mereu sub reflector, fiindcă purtam pălării. Tu rămâneai acasă, în fotoliul verde; îţi scoteai săculeţul cu beţişoarele de lemn şi te jucai ore în şir de-a războiul. Îţi notai într-un caiet dispozitivul celor două armate rivale, efectivul uman, dotarea cu armament şi amplasamentul trupelor, elaborai strategii şi tactici... Uneori, când nu eram acasă, te îmbrăcai în fusta mea neagră de lână, mulată pe corp. Te-am surprins o dată şi te-ai speriat, ţi-aminteşti? N-am mai vorbit niciodată despre asta. De fapt eram foarte săraci şi, spre norocul nostru, toţi trei - îl includ aici şi pe Tiberiu -, având aceeaşi măsură, ne-mbrăcam hainele cu schimbul. În toate zilele noastre, 35 de ani în şir, nedespărţiţi niciodată - doar trei zile când am evadat la Constanţa să citesc în linişte Demonii -, n-am făcut altceva decât să scriem poezii şi să vorbim despre ele cu aceeaşi plăcere cu care ne iubeam, oare mai ţii minte? Au mai fost şi câţiva prieteni buni, unii te duc mai departe cu ei prin mahalalele acestui Bucureşti bătut de paşii tăi, pe la Bumbăcărie, Combinatul de cauciuc - Jilava, când a fost asta?, pe Uranus, pe unde se intra pe stadion la peluză, în alţii, te-ai destrămat demult ca un abur mic. Nu-i mai numesc, e suficient că ei se ştiu. Nino, dragul meu, ce dacă nu exişti în literatura română, ce dacă nu exişti în literatura lumii, ce dacă nu ai obţinut bursa DAAD, dar noi doi ne-am iubit, eu îţi spuneam ce mare poet eşti tu şi tu-mi spuneai ce mare poetă sunt eu şi venea Tiberiu să-mpartă dreptate şi beam bere la meciurile Rapidului şi în după-amiezile fierbinţi, în blocul M36 din Titan, tu erai cel mai bun, de asta Uniunea Scriitorilor ţi-a pus şi o placă comemorativă (eu ştiu că tu nici n-o să observi cacofonia), aşa că, bucură-te, nu trebuie să-ţi mai numeri rândurile acordate de vreun contabil literar în dicţionare sau antologii şi, unde mai pui, că ai privilegiul de a nu exista în istoriile literare - ştiu că te plictiseau de moarte vitrinele! Îţi ajungeau vorbele prietenilor, poate îţi ajungeai TU. Şi-acum toţi orbecăim, dăm din coate, visăm Nobeluri, Americi... Mai ştii plimbările noastre pe jos pân' la aeroport să vedem avioanele când n-aveam bani să luăm autobuzul, mai ştii nopţile cu Lorca?
A fost Nino, a fost odată ca niciodată
Nora

2. Toată garnitura celor refugiaţi din România repetă de douăzeci şi cinci de ani acelaşi refren: frigul, întunericul, frica, foamea, interogatoriile, bineînţeles SECURITATEA care, uneori am impresia că e confundată cu stema României.
Artistul din vest să fie mai puţin clovn şi dacă da, atunci să spună ceva, ca bufonii lui Shakespeare. Iar cel din Est să-şi regăsească în insul de toate zilele măcar o fărâmă de arpentor, de Leopold Bloom, de mic prinţ, de Cătălin sau de Luceafăr că toţi suntem o apă şi-un pământ... şi mai ales să îşi găsească "Idiotul" în locul victimei comandate.

4. Am citit cu bucurie articolul lui Norman Manea din "Observator Cultural" Cotitura 1989: "Carnavalul politic al tranziţiei este totuşi o formă fie ea vulgarizată şi ignorantă a libertăţii, oricum nu a înscenărilor de rutină a Partidului Unic. Cei dezgustaţi de noile măşti, de matrapazlâcuri, îşi pot exprima acum dezgustul, au şi făcut-o, chiar dacă efectul e încă minor şi vocea lor, acoperită de trâmbiţele turpitudinei. Reacţiile de bun simţ şi bună judecată, fie şi prea puţine la asemenea regenerări ale răului de lungă tradiţie, nu se pot compara cu tăcerea totală, impusă de oficialitatea opresivă de mai ieri".
Interesante mi s-au părut şi alte opinii care fac referire la premianta Nobel, Herta Müller; "Filosoful Andrei Pleşu şi-a exprimat prompt bucuria faţă de premiu, afirmând că scriitoarea era deja demult laureata sa Nobel"... "I.B. Lefter reaminteşte că «şi un neromân poate fi reprezentantul românilor şi al culturii noastre comune multietnice şi multilingvistice»". "William Totok, vechi prieten şi tovarăş de idei al laureatei... el însuşi scriitor german-român, care a făcut puşcărie ca dizident... subliniază că provenienţa Hertei Müller din România este «un accident biografic»... fără nicio relevanţă pentru cultura română. "Nobelul Hertei Müller nu înseamnă nimic pentru România", declară Paul Goma, spune că scriitoarea nu ar fi în exil, ci «recuperată doar de Germania». Goma reproşează scriitoarei şi amicilor ei «Marxişti de mucava» din Aktionsgruppe-Banat indiferenţa faţă de Declaraţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, iniţiată de el, mulţumiţi să fie recuperaţi de Germania Federală şi să poată în «libertatea capitalistă» să-şi continue vitejia de neomarxişti bănăţeni."

5. Iată-mă instalată, spre norocul meu, direct în Turnul Londrei, cum îi zic eu locuinţei mele temporare din Berlin. Mă simt ca Mary Stuart, că tot spun ei că mă tratează ca pe o regină. La Berlin fiecare are ceva nobil, unii au un Oskar, o medalie olimpică; şi în România au unii un Oskar, o medalie olimpică, ce aşa mare scofală, numai Angela Marinescu nu are, deşi eu am propus-o pentru Nobel şi cred că se roagă pentru mine "să-mi fie somnul lin şi codrul aproape".

7. Mi-am amintit, voiam să vă spun cum îmi visez eu coperta volumului. O pălărie uriaşă - ideea mi-a dat-o prietena mea Adriana din Timişoara - ştiţi doar "Azi la Timişoara, mâine-n toată ţara", că tot sunt eu purtătoarea de pălării de când mă ştiu şi sub borul larg, obrazul unei femei, jumătate pe faţă, jumătate pe dos, pentru că toate paltoanele copilăriei şi adolescenţei mele le-am purtat pe faţă şi pe dos, asta aşa ca să înveţe şi olimpicii că orice lucru pe lumea asta are două feţe ca medaliile şi dosul e la fel de necesar ca faţa, că de n-ar fi dos faţa n-ar exista.

9. În ultima vreme m-am cam prostit, zău aşa. Păcat!

10. Exilul naşte monştri!

12. La 12 ani mi-era frică de telefon, de ascensor, de automatele la care apăsai pe buton şi ieşea bomboana, de aeroplane, de patefoane, că dacă sărea un căţel din pâlnie? Corina Sabău care a păşit anul trecut cu dreptul în literatură, cu un roman pe care îl deschizi cum ai deschide uşa unui bloc din Titan şi te simţi acasă, m-a convins să-mi cumpăr prin februarie, anul trecut, un laptop; l-am botezat Saddam, că prea m-a chinuit mult. L-am lăsat acasă la Bucureşti. Dar n-am scăpat de internet nici la Berlin că toţi vor să mă ducă la Internet café. Se pare că nu vârsta e cea care te face impotent, ci frica de a te dovedi impotent.

14. Ultimul cadou de la Madi a fost un ruj
din suplimentul "Mariana Marin: identitatea etic-estetic", Observator cultural nr. 494, 1-7 octombrie 2009
Dacă Mihai Şora a fost un "liber" conştient, Madi era o "liberă" fără să ştie. Ţipa în gura mare şi murea de frică; era foarte vulnerabilă. Făcea parte din acea categorie de poeţi pe care i-am iubit întotdeauna, suavi la suflet şi răi de gură, acei cabotini scandaloşi şi naivi, genialii care fugeau de înţelepciune ca dracul de tămâie, cei cărora li se fâlfâia de mode şi de modele şi iubeau existenţa mai mult decât poezia; de asta au băgat atâta existenţă-n ei, atâta drojdie şi zgură, până trupul le-a plesnit la cusături ca o păpuşă de cârpă. Ei mi-au adeverit că realitatea imită ficţiunea, fiindcă mortul Virgil Mazilescu s-a umflat atât de tare că abia a mai încăput în sicriu: "Un poet atât de mare pentru un sicriu atât de mic!". Şi Madi ştia asta, de la început a ştiut asta, de aceea şi l-a ales ca subiect la lucrarea de diplomă. Altă poză, o Madi în bikini, noaptea pe la 3, începuse să se crape de ziuă, se vedea lutul maroniu amestecat cu bălegar care ţinea loc de pardoseală şi pereţii de paiantă ai casei lui Ferugan de la 2 Mai; eram deja în anii '80, şedeam la o măsuţă şi beam vodcă; în familia noastră mai apăruseră câţiva cu nume ciudate: Franz Hodjak, Rolf Bossert... Madi şedea între Petru Romoşan şi Rolf Bossert. Franz Hodjak încerca să-l convingă pe Norman Manea că numai spunând cu glas tare, ca să se audă peste tot, tiranul poate fi doborât. Norman avea o minte mai perversă, mai rafinată, susţinea că tocmai nepronunţând numele tiranului nu îi recunoşti existenţa, îl anulezi. Eu îi ţineam isonul lui Norman. Hodjak nu pricepea nimic. Madi, ochi în ochi cu Bossert. Nino şi Tibi urmăreau febril discuţia, mişcându-şi capetele când la dreapta, când la stânga - exact ca spectatorii la tenis... Toţi eram atât de naivi! Madi a fost omul cel mai bun şi mai generos din câţi am cunoscut. Madi vine spre masa mea râzând şi clătinându-se, parcă se joacă. Îmi întinde pumnii. Alege, îmi spune. Aleg stângul. Deschide mâna cu rujul de buze. Ultimul cadou de la Madi a fost un ruj.


[1] Pentru Nora Iuga la 80 de ani "Ce rost ar avea să scriu despre ficat?"
Are rost, fiindcă "iubirea care arde la ficaţi" (vezi Anton Pann) este un vechi clişeu literar (în vechiul orient ficatul e "sediul" iubirii, arabii spun hubbu akbadi, "dragostea ficaţilor mei" - presupun că la fel e şi la evrei şi la alţi strămoşi ai lumii, rudele fiind, nu-i aşa, asemănătoare). Să scrii deci, dragă Nora, despre aceasta ardere; niciodată nu vom fi destul de înţelepţi pentru a ignora asta.
Dar ce vârstă poate fi oare mai minunată decât bătrâneţea? Junia a fost "calul ignoranţei", cum spunea poetul Abu Nuwas (un abbasid care şi-a petrecut viaţa lăudând vinul "cu suprafaţa scrisă ca mersul de furnici pe nisip", şi tinerii efebi care-l toarnă). A fost calul despre care spuneai că îţi place pe malul mării, care de milenii aleargă izbind zile şi nopţi (viaţa are preţ cât o goană lui prin deşert). Poate nu-i rău să fii ignorant, să vânezi, să călăreşti, să te întreci la concursuri şi-n lupte, nu-i rău să ţii minte, să reciţi şi să scrii mii de poeme, să faci haz de necaz, să mergi mândru "izbindu-ţi de pământ papucii" (doar, doar s-o auzi că ai apărut!), să fii elocvent, adorând totul cu "magie îngăduită", nu-i rău; dar e şi mai grozav să ajungi mirajul din urmă. Să vezi că "ţine" utopia însingurării, prezentată de filozofi ca soluţie a desăvârşirii, să laşi pe nisip şaua, să priveşti lucrurile nu din afară ci din deasupra, să nu-ţi fie ruşine că dai un nume latinesc alergării (itinerarium mentis ad deum). N-am vrut să alunec într-o poveste, dar bătrâneţea e orientul, ştii ce spune Goethe, Gottes ist der Orient. Mă bucur că ai împlinit optzeci de ani, am ospătat de ziua ta, in cinstea ta, multe lucruri grele pentru ficat şi o voi face şi de acum înainte!
Grete (Grete Tartler)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer