Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Reginele războinice


Antonia Fraser, traducere de Dina Litzica

07.08.2013
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antonia Fraser
Reginele războinice
Traducere din engleză de Dina Litzica
Editura Curtea Veche, 2013




*****

Intro

Începând cu 1969, Antonia Fraser a scris multe cărţi de istorie şi romane istorice, care au devenit repede bestselleruri internaţionale. Printre acestea, se numără biografiile Mary Queen of Scots (Premiul James Tait Black Memorial), Cromwell: Our Chief of Men şi King Charles II, precum şi The Gunpowder Plot: Terror and Faith in 1605 (Premiul Literar St. Louis; Premiul CWA Gold Dagger pentru non-ficţiune). Lucrări bine primite atât de specialişti, cât şi de marele public, au fost cele patru volume despre rolul femeilor în istorie: The Weaker Vessel: Woman's Lot in Seventeenth-Century England (Premiul Wolfson pentru istorie, 1984), The Warrior Queens: Boadicea's Chariot (1988), The Six Wives of Henry VIII (1992) şi Marie Antoinette: The Journey (Premiul Literar Enid McLeod, acordat de Societatea Franco-Britanică). Antonia Fraser este editoarea seriei Kings and Queens of England (Weidenfeld & Nicolson) şi autoarea volumului King James VI of Scotland, I of England. A fost căsătorită cu dramaturgul Harold Pinter (1930-2008).

În prezent, trăieşte la Londra. În anul 2000, i s-a acordat Medalia Norton Medlicott de către Asociaţia Britanică de Istorie, iar în 2011 a fost onorată cu titlul Dame Commander of the British Empire.

Reginele războinice alese de Antonia Fraser spre a le fi prezentate cititorilor sunt femei de excepţie, care au fost capabile în egală măsură să-şi conducă ţările şi armatele în războaie. Printre ele se numără Ecaterina cea Mare a Rusiei, Elisabeta I a Angliei, Isabela a Spaniei, Rani din Jhansi şi uluitoarea regină Jinga din Angola. Exemplul emblematic este Boadicea, regina triburilor celte din Britannia romană. Această înşiruire fascinantă de personaje feminine din alte epoci şi civilizaţii nu are cum să nu ne atragă atenţia.

Dacă Boadicea a rămas în istorie graţie carului de luptă, ilustrat de grupul statuar de pe malul Tamisei, ce mituri vom descoperi în privinţa celorlalte? Şi în ce fel sunt diferite "reginele războinice" din zilele noastre, alese în mod democratic: Indira Gandhi, Golda Meir şi Margaret Thatcher? Această carte remarcabilă este mult mai mult decât o selecţie biografică. În paginile ei, descoperim cum au reuşit eroinele Antoniei Fraser să ţină şi să mânuiască frâiele puterii împotriva adversarilor, de cele mai multe ori bărbaţi de seamă.

***
Capitolul 1
O excepţie remarcabilă

O excepţie remarcabilă: o femeie adesea recunoscută suveran absolut al unui regat măreţ, în care ar fi considerată incapabilă să exercite cea mai neînsemnată funcţie, fie ea militară sau civilă. (Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire)

Toată lumea a aflat despre Boadicea. Orice copil englez i-a învăţat povestea: istoria dură a rezistenţei ei în faţa Romei, "străfulgerări pe care să le ţii şi de care să te-ngrozeşti" cu fiecare generaţie. Şi, ca nu cumva s-o uităm, ea se ridică mândră pe malul Tamisei, nu departe de clădirea Parlamentului, în carul său de luptă, din roţile căruia ţâşnesc lame de coasă; iar lamele acelea ucigătoare şi-au pus amprenta definitivă asupra modului în care o percepem. Povestea este una de vitejie şi cruzime. La trecerea reginei războinice, facem o plecăciune şi ne cutremurăm.

Deşi imaginea este deosebit de puternică - fie că-i vorba de reprezentări artistice sau caricaturale, ele sunt foarte uşor de recunoscut datorită acestui detaliu -, carul reginei nu avea, de fapt, lame de cuţit (sau de coasă) prinse de roţi. Iar aceasta este una dintre foarte puţinele afirmaţii care poate fi făcută cu certitudine.

Iată cum, prin intermediul unei imagini false, supravieţuieşte una dintre cele mai puternice figuri ale istoriei noastre în materie de imaginaţie populară, o personalitate care, fără îndoială, a trăit într-o anumită perioadă, spre deosebire de "regele Arthur" - nu un monarh-cavaler (dacă a existat cu adevărat), ci o femeie comandant din secolul al VI-lea în Britannia romană. Avem de-a face cu o ilustrare perfectă a paradoxului legat de subiectul reginei Boadicea - şi, prin extensie, de subiectul reginei războinice în general.

Desigur, nici numele de Boadicea nu este real, ci este numele folosit în general când se vorbeşte despre ea în societatea contemporană: aproape că nu trece zi fără vreo referire la subiect în presa britanică. Dar poate că acest lucru se leagă de existenţa unei femei prim-ministru, pentru că numele de Boadicea este invocat într-o varietate de contexte (vom avea ocazia să vedem că anumite situaţii militare, cum ar fi războiul din Malvine, pot produce o recoltă abundentă de asemenea comparaţii). Nu suntem însă singurii în această privinţă, "varietatea infinită" şi prolifică de imagini ale reginei de-a lungul istoriei fiind una dintre temele cărţii de faţă.

În timp ce Boadicea rămâne numele convenabil pentru aceea căreia îi putem spune şi fabuloasa regină, care-şi mână carul echipat în modul cel mai crud (nume sub care o vom menţiona în cartea de faţă), au mai existat o sumedenie de alte nume, considerate mai plauzibile. "Onoarea noastră, VOADICEA, BOODICIA, BUNDUICA după alţii, sau BUNDUCA, regina icenilor" sunt câteva dintre descrierile alternative ale lui Ben Jonson în The Masque of Queenes. Iar un cronicar modern al faptelor reginei Boadicea poate folosi oricare variantă (deşi Ben Jonson a citat doar câteva posibilităţi).

Incertitudinile care învăluie numele real al reginei războinice, atât ortografia, cât şi derivaţiile, pot fi considerate parte a unui paradox: faima de care se bucură contrastează cu ignoranţa şi, în multe cazuri, cu părerile eronate despre ea. Tacitus a numit-o "Boudicca" şi aceasta, de fapt, este singura redare contemporană a numelui, care a ajuns până la noi. Drept urmare, a fost "apreciat de cei învăţaţi", aşa cum fericit s-a exprimat Winston Churchill. "Boadicea", care sună altfel, are doar două litere diferite faţă de Boudicca - probabil că binecunoscutul nume se bazează pe o transcriere greşită a numelui citat de Tacitus: "Boudicca".

Dar iată că, în ultima vreme, "oamenii învăţaţi" şi-au mai pierdut din interesul pentru Boudicca. Dovezi de ordin filologic sugerează că Tacitus însuşi greşise: se pare că ortografia corectă era "Boudica", ceea ce-i apropie numele de un număr de cuvinte celte care denumesc victoria, cu precădere bouda din galeza veche. Ceea ce înseamnă că, din fericire, Boadicea ar putea fi numită şi regina Victoria (aşa cum se menţiona frecvent la sfârşitul secolului al XIX-lea) - iată două motive, unul ştiinţific şi celălalt sentimental, pentru care Boudica este numele folosit pentru personajul istoric, cel care a condus răscoala împotriva romanilor din anii 60/61 d.C., în timp ce personajul legendar se va numi Boadicea.

Există şi alte variante, iar originile lor se regăsesc în decursul istoriei acestei regine. Este suficient, pentru moment, să menţionăm că ambivalenţa faţă de numele său, ca şi diferitele înţelesuri legate de faptele ei şi circumstanţele de atunci îi întregesc aura, făcând posibil ca ea să înflorească sub două identităţi diferite.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, de exemplu, un curtean cărturar florentin, Petruccio Ubaldini, încercând să obţină patronaj regal în Anglia, a scris două volume despre vieţile unor femei celebre, volume pe care le-a dedicat reginei Elisabeta I. "Pentru a-i satisface şi pe cei mai pretenţioşi cititori", după propriile-i cuvinte, a hotărât să împartă personajele în Bonduica şi Voadicia, deşi distincţia era total greşită, alimentată de confuziile produse de nesfârşitele variante de ortografie. Pus în faţa relatărilor despre două regine surprinzător de asemănătoare, Ubaldini se hotărăşte, după propria lui declaraţie sinceră, să extragă câte o morală pentru fiecare personaj. Morala pentru povestea reginei Bonduica ne spune: "Cruzimea distruge gloria unui curaj remarcabil...", iar cea pentru Voadicia ne aminteşte că: "Adeseori tirania aduce după sine o ticăloşie intolerabilă, care le provoacă victimelor sale setea de răzbunare..."

De fapt, ambele morale pot fi derivate, în mod corect, de la povestea reginei Boadicea, deşi în ziua de azi am prefera să transformăm "învăţămintele" lui Ubaldini în întrebări. Era Boadicea o barbară care încerca să distrugă o civilizaţie superioară printr-o serie de atrocităţi? Sau era o conducătoare patriotă, care s-a ridicat împotriva unei forţe de ocupaţie străine şi brutale? Cred că e suficient să adaug în acest moment că, în contextul dat, existenţa atâtor variante ale numelui e un avantaj serios în promovarea legendei sale.

Şi iată cum Boudica aparţinându-le cărturarilor poate avea caracteristici diferite de eroina care-şi conduce carul pe cheiul Tamisei, fără ca acest lucru să tulbure cine ştie ce conştiinţă naţională. Această regină, atât de renumită, pare că se aseamănă cu Proteu, cel capabil să se metamorfozeze - iar ea începe chiar cu numele. Revenind, însă, la reginele noastre războinice şi la paradoxurile lor, observăm că toate au în comun acea calitate proteică.

Iar natura esenţială a acestui paradox poate fi rezumată astfel: deşi de-a lungul istoriei femeia, cu bune şi cu rele, a fost considerată inferioară bărbatului, apariţia unei regine războinice, prin orice accident al sorţii, a fost întâmpinată cu o remarcabilă explozie de emoţie şi chiar veneraţie, câteodată fiind însoţită cu admiraţie şi entuziasm pentru cauza ei, sentimente pe care prezenţa unui bărbat n-a fost capabilă să le stârnească vreodată.

"În straie bărbăteşti... cu piei de animale în faţă şi-n spate, o sabie atârnată de gât, o secure la brâu, un arc cu săgeţi în mână, acum aici, în secunda următoare dincolo, la fel de sprintenă ca cei mai viteji războinici ai săi, aruncă flăcări de jur-împrejur, două clopote de fier servindu-i drept tobe..." Aşa o descrie, admirativ, căpitanul olandez Fuller, comandant al gărzii personale, pe regina Jinga din Angola secolului al XVII-lea, în lungile ei bătălii împotriva invadatorilor portughezi. Pentru Fuller, Jinga era "o virago abilă şi prudentă", în ciuda obiceiului său - sau poate că tocmai din această cauză - de a avea 50-60 de tineri drept soţi (iată un alt obicei de sacrificiu uman); el a slujit-o cu credinţă mulţi ani.

În alte timpuri, însă, apariţia unei regine războinice a fost însoţită de dezgust şi teamă, emoţii pe care prezenţa unui conducător bărbat nu le-ar fi trezit în circumstanţe similare: regina Jinga, coşmarul asimilat amazoanelor înarmate şi vorace, era percepută total diferit de inamicii săi portughezi. Pentru cei aflaţi de partea cealaltă a baricadei, atrocităţile comise sau ordonate de o femeie provoacă frisoane, care ne amintesc de reacţia faţă de lamele de coasă de la carul reginei Boadicea: nu este vorba de armele mitologice în sine, ci de faptul că o femeie poate conduce un astfel de car.

Iar frisonul, de frică sau admiraţie, se datorează, în parte, percepţiei despre femeie care, de-a lungul istoriei, a fost văzută ca o influenţă pacifistă, atât prin natura ei, cât şi prin datoria ei. Întrebarea dacă femeile sunt de fapt pacifiste prin natura lor nu face obiectul cărţii de faţă. Relevant pentru scopul nostru este faptul că ele sunt percepute ca atare.

O serie de scriitoare feministe decretau recent că o societate matriarhală este în mai mică măsură pătrunsă de agresivitate decât una patriarhală. (Evident că, în scopul argumentaţiei, personalităţi nepacifiste precum d-na Meir, d-na Gandhi, sau d-na Thatcher sunt trecute la categoria honorary men, deoarece au adoptat valori masculine pentru a reuşi într-o societate patriarhală.) "În adâncul fiinţei şi cu toate lucrurile pe care le ştiu despre istorie şi despre umanitate, am convingerea că femeile se vor lupta pentru o ordine socială de pace, egalitate şi bucurie", scria distinsa cercetătoare Joan Kelly, în ajunul morţii sale, în 1982. De cealaltă parte, Lynne Segal, autoarea cărţii Is the Future Female?, exprima un punct de vedere diferit într-un interviu din 1987: "Pentru moment, accept ideea că femeile sunt mai blânde decât bărbaţii", dar "dacă ar dispune de aceeaşi putere ca bărbaţii, nu ar fi mai puţin ofensive".

Argumentul nu e nou. Scrierile Christinei de Pisan, în secolul al XIV-lea, atrăgeau atenţia asupra potenţialului pacifist al "bunei prinţese": "Presupusa slăbiciune este tărie morală, de fapt, pentru că femeile, mai firave fizic şi mai timide, sunt înclinate să facă pace şi să evite războiul". Ea adăuga, citând cuvintele reginei Blanche, mama lui Ludovic al IX-lea al Franţei (Sf. Ludovic): "O, Doamne, câte lucruri măreţe şi binecuvântate au fost create de regine şi prinţese, care au reuşit să aducă pacea între duşmani". Conceptul de regină războinică se intersectează, într-un fel, atât cu percepţia masculină despre fragilitatea feminină, cât şi cu percepţia femeilor despre ele însele, ca pacifiste predestinate.

Oricum, aproape fiecare cultură a avut parte, de-a lungul istoriei, de una sau mai multe regine războinice, reale, imaginare sau o combinaţie între realitate şi ficţiune. Statele Unite sunt, până acum, singura excepţie semnificativă, în ciuda "comportamentului neobişnuit şi a atitudinii pozitive", descoperite de Alexis de Tocqueville la tinerele necăsătorite de prin anii 1835. În 1984, când Geraldine Ferraro, care candida la funcţia de vicepreşedinte al SUA, a fost prezentată ca o potenţială regină războinică, reacţia a fost, după cum vom vedea, una de extremă stânjeneală. Imperiul Roman, în ciuda mulţimii de împărătese remarcabile, cu acele femei ilustre, hotărâte şi uneori de proastă reputaţie, a fost un alt imperium unde domnia unei femei părea "un fenomen de neiertat", după remarca lui Gibbon.

Faptul că Boudica era femeie, şi nu una oarecare, ci deosebit de independentă, este foarte important pentru istoria şi pentru răscoala sa împotriva romanilor; la fel de importantă este şi asemănarea ei cu un fenomen, o senzaţie, de cele mai multe ori indezirabilă pentru forţele de ocupaţie. Dar atât Roma de atunci, cât şi Statele Unite de azi au o oarecare experienţă în relaţiile cu "reginele războinice" străine.

Cred că este cazul să definim felul în care trebuie înţeles termenul în cartea de faţă. În accepţiunea modernă, o posibilă regină războinică este aceea care, în anumite circumstanţe, poate lua decizia de a mobiliza resursele militare ale ţării sale. În acest context, d-na Thatcher a jucat rolul de regină războinică în timpul războiului din Malvine, în timp ce regina Elisabeta a II-a a fost un simplu monarh. Pe de altă parte, în înţelesul istoric, o regină războinică este percepută ca o femeie care combină calităţi de conducător atât în timp de pace, cât şi de război. Trebuie subliniat că Ioana d'Arc nu se încadrează în termenii noştri, cu toate că a fost o sursă de inspiraţie frecventă pentru multe regine războinice. Deşi a condus trupe în luptă, Ioana d'Arc nu a domnit / guvernat, precum eroica "general" Harriet Tubman, care a comandat o acţiune în timpul Războiului Civil american; ea aparţine unei categorii mai largi de femei luptătoare, un subiect fascinant, dar mai confuz, care nu se înscrie în studiul nostru: femei care, literalmente, au luptat, au făcut parte din armate, în mult mai multe epoci şi civilizaţii decât s-ar crede. La fel, Iudita, evlavioasa ucigaşă a lui Holofernes (o altă comparaţie citată frecvent) se înscrie în categoria femeilor - sau a fecioarelor - luptătoare, deşi Iudita era, ca un amănunt istoric, văduvă.

Dacă este să ne gândim la spusele lui Mahomed: "Bărbaţii care ascultă de femei vor pieri", sau la o altă vorbă, atribuită tot lui, privitoare la o prinţesă de pe tronul Persiei: "Niciun popor care-şi aşază femeile deasupra treburilor sale nu va prospera", vedem că lecţia istoriei nu confirmă pe de-a întregul adevărul noţiunii. De partea cealaltă, o regină războinică - sau o femeie conducător - a fost punctul central pentru ceea ce o ţară a perceput ulterior ca o epocă de aur; dincolo de exemplul evident pentru britanici, cel al reginei Elisabeta I, o putem aminti pe regina Tamar a Georgiei din secolul al XII-lea, sau pe Isabela a Spaniei din secolul al XV-lea. Una dintre temele recurente ale cărţii noastre va fi valoarea adăugată, oferită de o regină războinică în calitate de catalizator al sentimentelor nobile ale unei naţiuni.

Revenind la SUA şi la cultura prezentă, Americii îi lipseşte o monarhie ereditară - de bine, de rău, un sistem care obişnuieşte, din când în când, să arunce pe piaţă regine şi, în consecinţă, regine războinice. Ironia situaţiei a fost rezumată de Gibbon:
În fiecare epocă sau ţară, cei mai înţelepţi, sau cel puţin cei mai puternici reprezentanţi ai ambelor sexe au uzurpat puterea statului, limitându-i pe ceilalţi la grijile şi plăcerile vieţii domestice. Cu toate acestea, în monarhiile ereditare şi cu precădere în cele ale Europei moderne, spiritul nobleţei cavalereşti, ca şi legea succesiunii ne-au obişnuit cu o excepţie remarcabilă: o femeie adesea recunoscută suveran absolut al unui regat măreţ, în care ar fi considerată incapabilă să exercite cea mai neînsemnată funcţie, fie ea militară sau civilă.

Ne aflăm în faţa unei extensii a paradoxului reginei războinice: fenomenul este prezent aproape oriunde (dacă nu în interiorul unei culturi, atunci prin conflict cu altă cultură); iar persoana în discuţie este privită, în general, ca o "excepţie remarcabilă", ceea ce, din fericire sau nu, îi conferă o aură.

Sunt multe de spus, în termeni practici, despre modul în care vedea generalul De Gaulle omniprezenţa puterii de-a lungul istoriei: "Este posibil oare să ne imaginăm viaţa fără putere?" El scria, în Le Fil de l'Épée: "Puterea a vegheat civilizaţiile încă din leagăn: a condus imperii şi a săpat groapa decadenţei... Ar fi cinstit să spunem că spiritul de luptă, arta războiului, virtuţile soldatului, toate sunt parte integrantă a moştenirii omului. Au făcut parte din istorie în toate epocile şi au fost mijlocul prin care istoria s-a exprimat." De Gaulle încheia, spunând: "Cele mai nobile învăţăminte ale istoriei şi ale religiei nu şi-au aflat idealuri mai înalte" decât cele "ale sacrificiului de sine pentru binele comunităţii şi suferinţa transformată în glorie - aceste două lucruri care sunt elementele de bază ale profesiunii armelor".

Putem să nu fim de acord cu concluzia lui De Gaulle sau cu descrierea sa globală a profesiunii armelor, fără a-i contrazice însă concluzia evidentă că istoria poate fi interpretată la un anumit nivel drept istoria "puterii". Dacă aceste lucruri sunt adevărate şi, ce este mai important, societatea le consideră adevărate, atunci avem, pe de-o parte, lipsa tradiţională de implicare a femeilor în lumea "puterii", ceea ce le va accentua caracterul de inferioritate; pe de altă parte, participarea lor la acea lume are toate şansele de a le îmbunătăţi statutul. După cum scria şi Tacitus despre belicoşii germani: "Renumele se câştigă cel mai uşor printre pericole". Altfel spus, multe femei-conducător şi-au aflat în încercările războaielor - atâta vreme cât au supravieţuit - modalitatea impetuoasă care le-a garantat trecerea pe tărâmul aşa-numiţilor honorary men.

Personalităţile şi carierele acelor femei, care au fost excepţii remarcabile, devin esenţiale, poate, şi pentru că "toată istoria a fost făcută de bărbaţi" şi "este în continuare o lume a bărbaţilor", după spusele Simonei de Beauvoir. Asemenea vieţi au fost de mare interes pentru ambele sexe şi asta nu numai pentru că tradiţia unei feminităţi independente a fost întreţinută în mintea femeilor în vremurile mai întunecate. Aceleaşi nume vor fi recitate ca o litanie încurajatoare sau, din contră, ca un reproş, ori de câte ori apare o nouă regină războinică. Şi nu-i vorba numai de Boadicea, ci de Penthesilea, Iudita, Semiramida şi Zenobia, care sunt şi ele amintite când se face "apelul" femeilor înarmate şi credincioase ţărilor lor. Zenobia forţa chiar comparaţia cu Cleopatra, a cărei descendentă pretindea că este. Dio Cassius a comparat-o pe Boadicea cu Semiramida. Elisabeta I şi Ecaterina cea Mare, frecvent comparate, la vremea lor, cu cele de mai sus, au constituit ulterior surse pentru comparaţii istorice (pentru Voltaire, cu care întreţinea corespondenţă, Ecaterina era "Semiramida Nordului").

Un apel la "eroine" ale trecutului, ca izvor de putere şi, mai presus de orice, ca suport în validare, este de o importanţă excepţională pentru femeile conducătoare, chiar şi în prezent. Aspectul supranatural, bizar uneori, al unei femei într-un atare rol - "acea impetuozitate cu care ne îngrozeşte", potrivit spuselor unui comentator din secolul al XVIII-lea, cu referire la Boadicea - este acceptat în mod tacit, înainte de a fi justificat printr-o trimitere sonoră la trecut. Numele "eroinelor" citate diferă într-o oarecare măsură - dar nu la fel de mult pe cât diferă personalităţile femeilor care le citează şi circumstanţele în care o fac. D-na Thatcher, prim-ministru fiind, a citat-o într-un interviu televizat, în timpul războiului Malvinelor, pe regina Victoria: "Eşec? O asemenea posibilitate este exclusă." Evocarea imaginii unei femei puternice şi de succes a fost la fel de importantă ca şi sentimentul creat, deşi, dacă privim cu atenţie, există prea puţine asemănări între monarhul secolului al XIX-lea şi conducătoarea secolului XX, aleasă în mod democratic.

La fel de adevărat este că exact aceleaşi nume din acest important, dar redus panteon pot fi folosite pentru a insulta, a denigra, deşi natura insultei însăşi poate varia. Când Denis Healey, în calitatea sa de înalt oficial laburist, spunea că d-na Thatcher îi aminteşte "foarte mult" de Ecaterina cea Mare, categoric că nu se referea la impecabila viaţă particulară a împărătesei, ci la personalitatea ei dictatorială, "combinată cu un temperament deosebit de masculin", ceea ce îi aducea aminte de premierul britanic. Şi totuşi, aluzia la Ecaterina cea Mare ("Semiramida Nordului" pentru Voltaire), ca şi aluzia la Semiramida însăşi, ar putea avea conotaţii sexuale în diferite circumstanţe, pentru că ambele femei ar putea fi descrise, cel puţin în termeni populari, drept "mari regine şi la fel de mari amante". În secolul al XIV-lea, Boccaccio o descria pe Semiramida ca pe o persoană care dovedea că "nu este necesar să fii bărbat pentru a guverna, este suficient să ai curaj", dar şi care "se dădea multor bărbaţi în acelaşi timp".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer