Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Turnul


Uwe Tellkamp, traducere de Vasile V. Poenaru

25.09.2013
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Uwe Tellkamp
Turnul
Traducere din germană de Vasile V. Poenaru
Editura Curtea Veche, 2013




*****
Intro

Uwe Tellkamp s-a născut la Dresda în 1968. În timpul serviciului militar a fost comandant de tanc în Armata Naţională Populară şi arestat pentru a fi refuzat să înăbuşe o demonstraţie în octombrie 1989. Considerat neloial faţă de regim, lui Tellkamp i s-a refuzat dreptul de a urma Facultatea de Medicină, iar după căderea Zidului şi-a continuat studiile la Leipzig, New York şi Dresda, după care a practicat chirurgia la unitatea de primiri urgenţe a unui spital din Dresda. În 2004 a abandonat medicina şi s-a dedicat scrisului.

Publicat în 2008, Turnul, al treilea său roman, i-a adus Premiul Cărţii Germane şi, totodată, succesul naţional şi internaţional, fiind tradus în peste cincisprezece limbi.

*
Germania de Est, anii '80: locuitorii Turnului, un cartier rezidenţial din Dresda, încearcă să îşi conserve cu orice mijloace universul cultural. În spaţii sufocate sub tuşele de gri tot mai groase ale regimului comunist, burghezia est-germană se străduieşte să evadeze din monotonia şi absurditatea unui regim ostil, dedicându-se propriilor preocupări intelectuale şi profesii liberale.

Atât o frescă social-politică, cât mai ales un roman despre identitate, Turnul aduce în prim-plan evoluţia lui Christian Hoffman, un Wilhelm Meister în tradiţia bildungsromanului german, fiu al unui reputat chirurg şi aspirant el însuşi la o carieră medicală. Încă adolescent la începutul romanului, Christian se confruntă cu atitudinile opresive ale instituţiilor statului - şcoala, organizaţia de tineret, armata -, care urmăresc, prin sancţiuni şi propagandă, supunerea şi colonizarea culturală a individului în numele Omului nou.

Marginalizat şi izolat, Christian nu este însă singur: Turnul este populat de numeroase personaje, unele mai extravagante decât altele, şi poveşti întreţesute pe fundalul ultimilor ani dinaintea căderii Zidului, care construiesc o perspectivă de ansamblu asupra vieţii publice şi private a clasei de mijloc într-o Republică Democrată Germană aflată în declin, o ţară în care trei generaţii se îndreaptă - uneori involuntar, alteori cu nerăbdare - spre tumultul Revoluţiei din 1989, care, în cele din urmă, va pune Turnul la pământ.

***
Fragment
1. Urcuşul

Lumânările electrice de la Întreprinderea de Stat "Narva", cu care era decorat pomul, aveau un defect, strălucind din când în când cu intensitate şi estompând silueta Dresdei, care se zărea pe Elba în jos. Christian îşi scoase mănuşile ce prinseseră umezeală şi erau acoperite cu cristale de gheaţă în interior, pe partea îmblănită. Îşi frecă între ele degetele pe care abia le mai simţea de frig şi suflă peste ele. Respiraţia i se disipă ca un fir de ceaţă în faţa intrării întunecate, tăiate în stâncă, de unde se făcea, printre fagi, suişul către institutele lui Arbogast. Casele de pe strada Schiller se pierdeau în întuneric; din cea mai apropiată, o casă de paiantă cu obloanele zăvorâte, ieşeau firele reţelei de curent care duceau în rămurişul unuia dintre fagi, aflat deasupra trecătorii. O stea de Advent ardea acolo, luminoasă şi nemişcată. Christian, care venise dinspre podul Blaues Wunder şi Körnerplatz, merse mai departe către ieşirea din oraş, în direcţia străzii Grundstraße, ajungând curând la funicular. Vitrinele magazinelor prin faţa cărora trecu - brutărie, lactate, pescărie - aveau jaluzelele lăsate; casele aveau un aer apăsător, aflându-se deja pe jumătate în umbră, cu contururi cenuşii. Lui Christian i se păru că dau să se înghesuie de-a valma, căutând să se apere între ele de ceva incert, încă nedesluşit, ce urma să se ivească poate din întuneric - ca şi luna, aflată sub semnul lui Gerar, care se iţise deasupra Elbei adineauri, când Christian se oprise pe podul pe care nu era nici ţipenie de om, uitându-se la râu, cu fularul de lână croşetat de mama lui tras peste urechi şi obraji pentru a se apăra de crivăţ. Luna se înălţase încet şi se separase de masa rece şi inertă a fluviului, care ai fi zis că e pământ lichid, pentru a sta singură deasupra pajiştii şi a păşunilor acoperite de valuri de ceaţă, a casei plutitoare aflate pe Elba în dreptul oraşului vechi numit Altstädter Elbseite şi a coamelor deluroase ce se pierdeau către Pillnitz. De la o clopotniţă din depărtare se auzea cum bate ora 4, ceea ce îl miră pe Christian.

Urcă până la funicular, îşi puse geanta de voiaj pe banca deteriorată de intemperii din faţa grilajului cu care se termina peronul şi aşteptă, ţinându-şi mâinile, cu mănuşi cu tot, în buzunarele hanoracului kaki de tip militar. Arătătoarele ceasului gării aflat deasupra căsuţei impiegatului păreau să înainteze foarte încet. În afară de el nu mai aştepta nimeni la funicular şi, pentru a-i trece timpul, se apucă să se uite la afişele cu reclame. Nu mai fuseseră curăţate de mult. Unul dintre ele făcea reclamă la Café Toscana din Altstädter Elbseite, altul, la o prăvălie numită Näther, care se afla mai încolo, către Schillerplatz, iar un altul făcea reclamă la restaurantul Sybillenhof, situat la staţia de pe munte. Christian se apucă să repete în gând digitaţia şi linia melodică a piesei italiene care urma să fie cântată la aniversarea zilei de naştere a tatălui său. După aceea privi în întunecimea tunelului. O licărire palidă începu să ia amploare, umplând treptat deschiderea tunelului ca apa în creştere a unei fântâni; totodată, luă amploare şi zgomotul: un scrâşnet hârâit, scârţâit, cablul de ghidare făcut din fire de oţel pocnea sub povară, funicularul se apropia zguduindu-se, o capsulă umplută cu un fel de luminescenţă marină; două faruri luminau traseul. În vagoanele dreptunghiulare se vedea câte un corp de pasager vag conturat; prin mijloc se vedea umbra estompată a vatmanului cu barba căruntă, care făcea traseul de ani de zile: în sus şi în jos, în jos şi în sus, alternând mereu sensul şi închizând poate ochii pentru a scăpa de priveliştea prea familiară ori spre a o vedea lăuntric şi a o refula apoi, ca să alunge duhurile. Probabil însă că vedea deja cu auzul. Trebuie că fiecare zdruncinătură din cursul călătoriei îi era cunoscută.

Christian îşi luă geanta, scoase la iveală un bănuţ şi îşi petrecu clipele rămase contemplându-l: frunzişul de stejar de lângă numărul 10 era gravat imprecis, iar dedesubt, minuscul, anul era şters de atâta frecuş, alături de un A, iar pe pajură se vedeau ciocanul, compasul şi coroniţa din spice de grâu. Christian stătu să se gândească de câte ori ei, copiii de pe străzile Heinrichstraße şi Wolfsleite, copiaseră cu creionul pe o foaie relieful unor astfel de monede - Ezzo şi Ina erau cu mult mai iscusiţi la asta decât el, şi erau şi mai zeloşi, pe vremea când visau cu toţii să se facă măreţi falsificatori, tâlhari şi aventurieri, aidoma eroilor din filmele care rulau la cinematograf ori din cărţile lui Karl May şi ale lui Jules Verne. Frânând uşor, funicularul se opri. Uşile care se deschideau în dreptul treptelor lăsară oamenii să coboare. Vatmanul se dădu jos, deschise portiţa şi, pentru cei care voiau să ia funicularul în sus, un mic culoar de trecere lângă portiţă. Acolo se afla un automat. Christian aruncă banii în deschizătură şi trase de mânerul lateral; moneda de zece pfenigi alunecă afară din cutiuţa turnantă, căzând lângă celelalte. Uneori, în loc de monede copiii de prin cartier aruncau în automat pietricele plate, şlefuite de apele Elbei, ori nasturi, pe care îi numeau "dumicaţi" - spre marele necaz al mamelor, cărora le părea rău de nasturi, căci de micile monede din aluminiu se putea face rost uşor, pe când de nasturi se făcea rost cu greu. Uşile vagonului erau închise - în timpul iernii era nevoie să fie deschise cu ajutorul unui cablu, dacă voiai să intri în compartiment; se închideau numaidecât atunci când se dădea drumul la cablu. Vatmanul intră în gheretă, îşi turnă o cafea şi se uită după pasagerii care se grăbeau care încotro, dispărând ca nişte umbre şi dând colţul către Körnerplatz sau către Pillnitzer Landstraße.

După câteva minute, din difuzorul de deasupra afişelor cu reclame răsună o voce cu un timbru obosit, bolborosind în dialectul saxon al locului ceva ce Christian nu înţelese. Dar vatmanul se ridică şi închise cu băgare de seamă uşa gheretei. Cu geanta de piele boţită, cu mărunţişul pentru automat clătinându-i-se în uniforma purtată şi răspurtată, porni încet către cabina vatmanului, al cărei pupitru de comandă i se părea absurd lui Christian, cu toate butoanele acelea, căci funicularul era direcţionat cu cablu şi role de ghidare, iar de frânat se frâna în mod automat, în cazul în care ar fi fost să se rupă cablul, prin intermediul unui mecanism elaborat, compus dintr-o serie de bucşe. Poate că butoanele aveau un alt rost, poate că serveau la comunicare ori aveau vreun folos psihologic: de vreme ce existau, butoanele trebuiau de bună seamă să aibă o semnificaţie, să îndeplinească o funcţie. Ele impuneau un anume grad de cunoaştere, prevenind monotonia şi plictiseala la locul de muncă; în plus, la jumătatea distanţei, unde linia se bifurca, avea loc manevra de trecere în partea dreaptă. Cu un pocnet puternic, uşa cabinei, care se putea deschide cu o cheie de secţiune pătrată şi care nu era conectată la cablu precum celelalte uşi, se trânti în spatele vatmanului.
- Atenţiune! Începe urcuşul! spuse vocea din difuzor.

Vagonul mai rămase nemişcat preţ de o clipă, după care se puse alene în mişcare, părăsind peronul şi luând-o în sus. Christian se întoarse şi văzu cum drumul şi platforma de aşteptare se micşorau, ca într-o perspectivă, până nu mai rămase decât ovalul pe care deschiderea tunelului îl lăsa pe fundalul cerului verde de piatră şi foc; încetul cu încetul se făcu şi el mai mic, o culisă de întuneric se trase uşor dintr-o parte şi, pentru un timp, înainte să se vadă ieşirea, numai lămpile din tunel şi farurile mai dădeau puţină lumină. Christian scoase din geantă o carte pe care i-o dăruise unchiul Meno. Săptămânile trecute abia dacă apucase să se uite prin ea: ce-i drept, la Waldbrunn începuse să se simtă că vine Crăciunul, la şcoală orele nu se mai ţineau atât de strict ca de obicei, dar pregătirile pentru sărbătorirea zilei de naştere a tatălui şi mersul zilnic acasă, cu autobuzul, pentru a repeta împreună cu ceilalţi bucata muzicală italienească, luaseră ceva timp. Christian voia să citească pe îndelete cartea în timpul vacanţei de Crăciun. Era o operă destul de groasă, tipărită pe hârtie rugoasă şi legată în pânză de proastă calitate; ilustraţia de pe copertă îi era cunoscută dintr-o ediţie facsimil a Codex Manesse, pe care o văzuse în biblioteca unchiului, dar şi la alde Tietze, care aveau un exemplar deosebit de frumos şi bine păstrat; Niklas, tatăl lui Ezzo şi al Reglindei, citea adesea din el. Era un portret al figurii legendare a lui Tannhäuser, ce înfăţişa un bărbat cu bucle roşietice, într-un veşmânt albastru şi o tunică albă, având o cruce neagră la piept şi blazonul într-o combinaţie de negru şi galben, lângă un coif cu panaş situat deasupra unor lujeri stilizaţi; "Tanhuser", după cum îi era scris numele deasupra tăbliei, avea mâna stângă ridicată, ca şi când s-ar fi apărat ori ar fi salutat cu precauţie; cu dreapta se încheia la tunică. Christian deschise volumul. Citi subtitlul - "Ediţie de vechi scrieri germane selectate, îngrijită şi adnotată de Meno Rohde" -, după care deschise din nou volumul la saga din care începuse să citească deja în cursul călătoriei de la Waldbrunn la Dresda. Lampa de deasupra lui, de pe tavan, începu să fileze, pagina la care deschisese căpătă un aspect granulos şi palid, iar literele, în vibraţiile domoale ale călătoriei, se spălăciră înaintea ochilor săi. Nu reuşea să se concentreze la istoria cavalerului cu pinteni de aur care pornise la drum cu şaptezeci şi două de corăbii să o peţească pe regina Bride. Lampa se stinse. Puse cartea înapoi în geantă şi căută cu mâna barometrul, un dar pentru tatăl lui de care făcuse rost din fosta casă a Uniunii Navigatorilor de pe Elba. Zăcea bine împachetat şi capitonat în grămada de rufe murdare care îi umpleau geanta.

Urcând încet, dar constant, zdruncinat din când în când de şocurile produse de denivelările din dreptul trecerilor peste rolele de ghidare, funicularul ajunse la nivelul suişului printre fagi, care ţinea direcţia şinelor, şi merse apoi, un timp, paralel cu cărarea, la vreo câţiva metri deasupra solului. Se putea privi în ferestrele luminate: o mână întinsă ar fi putut atinge vagonul fără dificultate. Sus, lângă cel de-al doilea tunel al funicularului, apăru în raza vizuală restaurantul Sybillenhof, închis de ani de zile, ale cărui terase erau reliefate ca nişte tăbliţe de ardezie uitate de nişte copii uriaşi; funicularul avea să se îndrepte spre ele, cotind către intrarea în tunel numai cu puţin înaintea terasei celei mai de jos, pentru a ajunge la staţie. În decursul multor călătorii Christian visase la petreceri opulente în sălile întunecate care dădeau în cealaltă parte, cu domni îmbrăcaţi de seară, susţinând conversaţii elevate, purtând cămăşi apretate, închise cu butoni şi cărora le ieşeau lanţurile de ceas peste buzunarele laterale ale fracului; visase vânzători de flori în uniforme de paj chemaţi la mese printr-un abia schiţat pocnit din degete spre a le dărui un trandafir doamnelor pe care se aprindeau giuvaieruri cu duiumul, sub sfeşnicele candelabrelor de cristal; visase lume dansând în acordurile muzicii unei orchestre de cameră şi a unui lăutar dat cu pomadă prin păr şi purtând o crizantemă la butonieră. Imaginea lunii alunecă peste acoperişurile caselor situate mai jos, care se lăsau mult către Grundstraße, făcând crestele să strălucească şi revărsând asupra grădinilor înzăpezite o lumină ca de pudră care, pe la marginile lor - înălţate pe ici, pe colo de albul vreunei grămezi răzleţe de lemne stivuite ori al unui acaret acoperit de zăpadă -, se contopea cu umbrele tufişurilor şi ale copacilor.

Christian observă că se aflau deasupra casei pictorului şi ilustratorului Vogelstrom, castelul cenuşiu căruia Meno îi zicea "Casa Pânzelor de Păianjen", imagine pe care Christian, cu faţa lipită de geamul rece, îndărătul austerităţii zilei, o asocia cu ferestre inaccesibile şi cu nişte copaci înalţi. Lumina lunii se pierdu în masa povârnişurilor din Loschwitz care se lăsau cu toată greutatea lor dincolo de Grundstraße, aninat acum în adâncuri ca o bandă palidă; apoi lumina se scutură, aşa cum se scutură acele de brad, în faţa turnurilor de pază ale Imperiului Roman de Răsărit, estompându-se în dreptul podului peste care soldaţii se îndreptau către punctul de control de la Planul Superior. Grădina Casei Pânzelor de Păianjen se afla în întuneric, ferită de evenimente şi priviri; Christian abia dacă era în stare să recunoască coroanele de peri şi fagi acoperite cu un praf de zăpadă şi al căror rămuriş fin atârna deasupra hăului ca o împletitură de fum; prăpastia îngustă dintre suişul care traversa fagii şi crestele acoperişurilor curgea în contururi aşa cum luminozitatea curge în figurile haşurate ale unor vechi desene neterminate. Christian văzu fântâna şi urcuşul aproape în întregime acoperit de vegetaţie, făcând un ocol în jurul peştelui din piatră al fântânii peste care se abătuseră intemperiile, şi care ducea în sus pe nişte trepte acoperite de muşchi; pe o tablă deasupra peştelui decorativ era dăltuit începutul unei poezii; literele erau spălăcite, aproape pe de-a-ntregul şterse. În ciuda tuturor strădaniilor sale, lui Christian nu îi veneau în minte cuvintele, în schimb vedea limpede în faţa ochilor mustăţile rupte ale silurului, ochii care îşi pierduseră văzul şi veşmântul de muşchi; îşi aduse aminte de frica sa superstiţioasă de acest animal şi, totodată, de fântâna cufundată de mult în tăcere şi respirând o răceală de cavou, atunci când el şi Meno fuseseră în vizită la Vogelstrom; de frica sa aproape copilărească, alimentată apoi şi de discuţiile ciudate purtate în Casa Pânzelor de Păianjen de Meno şi de pictorul uscăţiv. Ce i se păruse lui ciudat nu erau însă atât cuvintele şi temele în sine, cât mai ales atmosfera din casă; copil fiind şi neavând minte, ori în tot cazul neavând minte decât pe jumătate sau în proporţie de trei sferturi, socotise în sinea lui că puţinul care era de înţeles trebuie că era adevărat şi că lumea adulţilor care se cobora din înălţimile ei până la el, băiatul de zece sau unsprezece ani, era musai să fie aşezată în bună rânduială. Îşi amintea de cuvinte ca "Merigarto" sau "Magelone", mai degrabă nişte incantaţii decât nişte concepte cu vreo însemnătate în lumea reală, după cum îi indicau bănuielile care începuseră să se înfiripe în el; cuvinte care îl atinseseră într-un mod particular şi pe care nu le mai uitase niciodată, deşi i se păruseră mai puţin misterioase decât tablourile din holul sumbru al casei lui Vogelstrom: peisaje idilice, scene de grădină cu fauni cântând la flaut şi nimfe la izvor, o serie de înaintaşi pictaţi în tonurile de brun-închis ale maeştrilor olandezi, înfăţişând femei şi bărbaţi cu priviri serioase şi cu o floare, o urzică sau, ceea ce îi atrăsese privirea mirată pentru un timp îndelungat, cu un melc aurit în mână. Cele două cuvinte păreau să aibă de-a face mai degrabă cu aceste tablouri luminate cu zgârcenie de-a lungul culoarului, spre care atât Vogelstrom, cât şi Meno aruncau rareori câte o privire atunci când treceau pe lângă ele: numele insulei şi numele unei fete ieşite la iveală din negura timpului şi dispărute apoi din nou în ea; le reţinuse şi le savurase mereu plăcuta sonoritate murmurându-le în solilocviile sale. Tot sonoritatea îi rămăsese şi din discuţiile dintre cei doi, un fel de vuiet de râu venind dinspre atelierul lui Vogelstrom, care în timpul iernii era într-atât de rece, încât florile de gheaţă dădeau să apuce şevaletele şi tapetele imprimate cu romburi şi cei doi bărbaţi alergau de colo-colo prin cameră scoţând fum pe gură, Meno având paltonul lui Vogelstrom petrecut peste umeri, iar Vogelstrom fiind îmbrăcat în mai multe pulovere şi cămăşi; când erau în bibliotecă şi Christian trăgea cu urechea de pe coridor, contemplând una dintre figurile înaintaşilor, abia dacă li se distingeau vocile; din când în când răsuna câte un râset precaut, din când în când cei doi se apucau să critice ori să laude tabacul pe care tocmai îl fumau. Uneori, Meno îl striga şi îi arăta, în timp ce pictorul dădea cu grijă paginile, gravuri în oţel sau cupru din nişte foliante cu iz de mucegai, când se prea poate să fi fost rostite vorbe care să rămână în urechea copilului ca ceva deosebit şi nemaiauzit, cum ar fi cele două nume pline de vrajă. Lumina de deasupra lui începu din nou să pâlpâie. De sus, din întunecimea de dedesubtul tunelului şi a restaurantului Sybillenhof, funicularul din sens opus se târa către ei şi ajunse în acelaşi timp la bucla unde linia se bifurca, astfel încât cele două funiculare să poată trece unul pe lângă celălalt. În capsula care alunecă pe lângă ei şi în care nu mai era nimeni altcineva se putea vedea şezând ca o umbră nemişcată conductorul care răspunse la salutul vatmanului cu barba căruntă dând scurt din cap, după care vagonul coborî şi dispăru din câmpul vizual.

Christian îşi aduse aminte că în Casa Pânzelor de Păianjen auzise prima oară vorbindu-se de Poe; Meno şi Vogelstrom priviseră ilustraţiile care însoţeau o povestire; îşi aducea aminte cu deosebire de o foaie pe care talentatul ac de gravură al lui Vogelstrom creionase o cetate care se înălţa într-un ţinut cuprins de bezna nopţii; apoi îl creionase pe ducele Prospero cu suita sa de o mie de doamne şi cavaleri în cetatea cu lacătele sudate; avea parcă din nou impresia că îi vede umblând şi stând de vorbă unii cu alţii, ca atunci, când erau animaţi de mâna plăpândă şi bine proporţionată a lui Vogelstrom, avea parcă din nou impresia că întreaga adunare îşi vedea însufleţită de jocurile ei voioase, în vreme ce afară bântuia molima care făcea ravagii prin ţară; avea parcă din nou impresia că Prospero mergea prin Săli în beatitudinea unei mari sărbători; se auzeau melodii purtate prin aer, bătăile ceasului din lemn de abanos care se afla în Sala tablourilor se pierdeau în imensitatea castelului, iar în cele şapte Săli dinainte oamenii dansau, căci ducele Prospero nu tolera tristeţea, iar în muzică, în râsete şi în cânturi nu se mai auzeau lătrăturile câinilor de afară, din faţa porţilor, şi nici urletele nefericiţilor.

Vagonul încetini, rulând pe ultimii metri. Adâncit fiind în amintirile şi gândurile sale, Christian nici că observase cum intraseră în tunelul de sus, care părea mai luminos decât cel de jos datorită pereţilor albi, daţi cu var, şi aruncase numai din obişnuinţă, dar fără să perceapă cu adevărat lucrurile, o privire către casa cabinei, prietenos zugrăvită, cu acoperişul graţios unduit, aflată lângă clădirea de cărămidă pe care scria cu becuri de neon "Funicular", alături de sala maşinilor şi de vestibul, unde lumea putea să aştepte şi să se uite la nişte fotografii ilustrând modele mai vechi şi detalii tehnice. Cu un uşor tremur de inerţie, vagonul se opri complet. Uşile se deschiseră bâzâind. Christian îşi puse geanta pe umeri şi păşi, pierdut încă în gânduri, pe treptele plate ale peronului către poarta de ieşire. Vatmanul îşi târşâi picioarele în direcţia vestibulului şi apăsă un buton ascuns în zid, după care se auzi un zumzet şi Christian ieşi afară. Era acasă, în Turn.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer