Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte şi prefaţă la Lovitura de stat. Ghid practic


Walter Laqueur, pe marginea unei cărţi de Edward Luttwak, traducere de Sergiu Celac

21.08.2013
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Edward Luttwak
Lovitura de stat. Ghid practic
Traducere de Sergiu Celac
Editura Compania, 2013



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Edward Nicolae Luttwak s-a născut la Arad în 1942. Educat în Italia şi în Marea Britanie, a absolvit London School of Economics în 1964 şi şi-a început cariera în Europa, pentru a o continua, din 1972, în Statele Unite ale Americii. Scurtă vreme profesor la universităţi de prestigiu din Capitala americană (Johns Hopkins şi Georgetown), şi-a păstrat prin ani contactul cu mediul academic internaţional prin conferinţe şi cursuri ţinute ca profesor invitat, fiind de asemenea membru al Center for Strategic and International Studies din Washington, D.C.

Expert în strategie militară şi relaţii internaţionale, cu o vastă cunoaştere a problematicii războiului şi păcii din Antichitate şi până în zilele noastre, a fost consultant al Departamentului de Stat şi al principalelor instituţii militare americane (Office of the Secretary of Defense, National Security Council, US Navy, US Army, US Air Force), precum şi ale unor ţări NATO. Multe dintre cărţile sale au devenit manuale universitare sau se numără printre titlurile de referinţă în domeniile strategiei, geopolitcii şi geoeconomiei, istoriei militare, având meritul unanim recunoscut de a fi în acelaşi timp lecturi accesibile şi instructive pentru un public mult mai larg decât cel al specialiştilor. Iată câteva dintre ele: The Strategic Balance (1972), The US-USSR Nuclear Weapons Balance (1974), The Grand Strategy of the Roman Empire from the First Century AD to the Third (1976), The Grand Strategy of the Soviet Union (1983), Strategy and History (1985), Strategy: the Logic of War and Peace (1987), The Endangered American Dream: How to Stop the United States from Being a Third World Country and How to Win the Geo-Economic Struggle for Industrial Supremacy (1993), Turbo-Capitalism: Winners and Losers in the Global Economy (1999), Strategy: the Logic of War and Peace (2002), The Grand Strategy of the Byzantine Empire (2009), The Rise of China vs. The Logic of Strategy (2012).
*
Cum poţi să scrii lucid, clar şi fascinant despre operaţiuni politice şi militare complexe? Ca Edward Luttwak! E nevoie, cum se vede bine chiar din această carte de tinereţe, de câteva calităţi cardinale: o mare curiozitate documentară pentru mecanismele cinice de supravieţuire ale lumii, o atenţie specială orientată spre logica şi logistica acţiunii, GPS-ul relaţiei cost-beneficiu, talentul ochiului proaspăt deschis pe lucruri vechi şi curajul de a gândi liber. Nimic mai simplu, nu?

«În secolul al XIX-lea, francezii au trecut prin două revoluţii şi două regimuri s-au prăbuşit în urma unor înfrângeri militare. [...] Popoarele de pretutindeni au urmat exemplul francez şi, astfel, durata de viaţă a regimurilor a manifestat o tendinţă descrescătoare în timp ce durata medie de viaţă a supuşilor lor a crescut. Această realitate se află într-un contrast marcat cu ataşamentul relativ faţă de sistemul monarhiei constituţionale în secolul al XIX-lea. Atunci când grecii, bulgarii şi românii s-au eliberat de sistemul colonial turcesc, ei s-au dus de îndată în Germania ca să-şi târguie o familie regală convenabilă. Coroanele, steagurile şi decoraţiile erau executate de artizani (englezi) de renume şi cumpărate de la aceştia; se înălţau palate regale; şi, dacă se putea, în chip de beneficii suplimentare, se construiau cabane de vânătoare şi se puneau la dispoziţie amante regale şi o aristocraţie locală. Pe de altă parte, în secolul XX, popoarele au arătat o clară lipsă de interes faţă de monarhii şi panaşul acestora. [...] Militarii şi alte forţe de dreapta s-au străduit între timp să ţină pasul cu mişcările populare, folosindu-şi propriile metode ilegale pentru a pune mâna pe putere şi a răsturna regimurile existente.»

***

Cuvânt înainte la ediţia din 1979

Lovitura de stat, o carte strălucită şi originală, scrisă de un om foarte tânăr la vremea respectivă şi publicată iniţial în 1967, a atras imediat atenţia şi a apărut ulterior în principalele limbi de circulaţie. Ea prezintă, probabil, un interes şi mai mare astăzi, pur şi simplu pentru că a devenit mai limpede în ultimul deceniu că, departe de a fi o rară excepţie norocoasă într-o ordine mondială altfel civilizată, lovitura de stat este acum o modalitate normală de a opera schimbări politice în majoritatea statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Există în prezent mult mai multe dictaturi militare decât democraţii parlamentare şi s-au înregistrat puţine cazuri în care asemenea dictaturi au fost răsturnate de «revolte populare». Mult mai adesea, militarii sunt înlocuiţi de unul sau mai mulţi dintre colegii lor. Dar, cu toate acestea, studierea loviturii de stat a fost supusă unui fel de tabu, iar unii dintre recenzenţii cărţii de faţă evident că n-au prea ştiut cum să o ia. În multe privinţe, este uşor de priceput de ce: ideea că o lovitură de stat o pot da la fel de uşor în multe părţi ale lumii grupuri restrânse de persoane de stânga sau de dreapta (şi, după cât s-a văzut, chiar şi de centru), cu condiţia ca ele să posede noţiuni elementare de politică modernă, este, desigur, absolut şocantă. Marx şi Engels au scris mult despre revoluţie, dar aproape niciodată despre tehnica ei; singurul lider de stânga din secolul al XIX-lea care a oferit instrucţiuni detaliate în această privinţă a fost Blanqui, fără prea mult succes, de altfel. Un alt predecesor, Gabriel Naudé, şi-a publicat lucrările la Paris pe la sfârşitul secolului al XVII-lea; o traducere în engleză datorată dr. William King a apărut in 1711 (Political Considerations upon Refined Politiks and the Master Strokes of State). Unele observaţii par a fi de mare actualitate: «Trăsnetul izbeşte înainte de a se auzi tunetul din ceruri, rugăciunile se rostesc înainte de a suna clopotele pentru ele; cel ce primeşte lovitura crede că el însuşi a dat-o, cel ce suferă nu se aşteaptă niciodată la aceasta, iar cel ce moare îşi închipuie că se află în deplină siguranţă; totul se petrece în noapte şi în tenebre, în miezul furtunilor şi al învălmăşelii.»

Lumea însă a uitat de mult de Naudé, iar înţelesul pe care îl atribuia conceptului de «lovitură de maestru» era, în orice caz, mult mai larg decât acela al loviturii de stat în accepţiunea actuală.

În vremurile noastre s-au scris biblioteci întregi despre condiţiile obiective în care au loc revoluţiile, despre războaiele civile sau cele ţărăneşti, despre războaiele revoluţionare sau interne, despre acţiunile de gherilă sau terorism, dar aproape nimic despre loviturile de stat, şi aceasta în ciuda faptului că în ultimul timp n-au prea mai avut loc revoluţii şi că aşa-zisele «condiţii obiective» reprezintă mereu doar unul dintre factorii implicaţi în geneza lor. Văzute în această lumină, loviturile de stat sunt deranjante nu numai din perspectiva politicienilor în activitate, ci şi din aceea a analiştilor politici. Căci pe baza «condiţiilor obiective» se pot construi fără mare dificultate modele şi tipare, în vreme ce loviturile de stat sunt cu adevărat imprevizibile; ele sunt aproape prin definiţie duşmanul de moarte al ipotezelor şi conceptelor bine structurate. Cum poţi să iei în calcul din punct de vedere ştiinţific ambiţiile politice ale câtorva indivizi strategic bine poziţionaţi?

Toate acestea sunt regretabile dar nu diminuează nevoia de a face un studiu mai cuprinzător şi mai amănunţit al loviturii de stat. Căci, după toate semnele, acesta pare a fi «valul viitorului» într-o mult mai mare măsură decât alte forme, mult mai des discutate, ale violenţei politice. Cercetând războiul de gherilă, am ajuns la concluzia că armata reprezintă în majoritatea ţărilor din Lumea a Treia cel mai puternic concurent la dobândirea puterii pe plan intern: în ultimii 15 ani s-au înregistrat vreo 120 de lovituri de stat militare, în timp ce doar 5 mişcări de gherilă au ajuns la putere, iar 3 dintre acestea au urmat loviturii de stat din Portugalia din 1974. Funcţia mişcărilor de gherilă a redevenit ceea ce fusese la origini - ele netezesc drumul şi servesc ca sprijin armatei regulate, ţin scara pentru ca alţii să se urce în şa. Ceea ce este valabil a fortiori şi în cazul grupărilor teroriste. Este adevărat că în unele părţi ale lumii este acum mai greu să pui la cale o lovitură de stat militară. A fost o vreme în care comandantul unei brigăzi de tancuri dintr-o ţară din Orientul Mijlociu era cel puţin un candidat potenţial la obţinerea puterii politice. Lucrul nu mai e valabil azi fiindcă armata răspunde la comenzi centralizate, iar poliţia politică a devenit mai eficientă. Dar dacă în acele regiuni loviturile de stat au devenit mai rare, ele constituie încă singura formă de schimbare politică imaginabilă în momentul de faţă.

Şi totuşi, chiar dacă loviturile de stat sunt imprevizibile, chiar dacă ele sfidează metodele cunoscute de interpretare (nemaivorbind de predicţii), ele conţin anume tipare mereu repetabile - «aceleaşi dar întotdeauna altfel» - din momentul în care se înjghebează conspiraţia şi până la acapararea efectivă a puterii. Această carte este o importantă piatră de hotar într-un domeniu până acum aproape neexplorat.
(Walter Laqueur, Washington-Londra, octombrie 1978)

Prefaţă la ediţia din 1979

De-a lungul anilor ce s-au scurs de la prima apariţie a cărţii mi s-a spus adesea că ea a servit ca îndreptar pentru plănuirea unei lovituri de stat sau a alteia. Dar singurul caz pentru care există probe solide de utilizare efectivă a cărţii i-ar face o reclamă cam proastă, căci acea lovitură de stat a început ca o mare reuşită dar apoi a eşuat, provocând multe victime. Principalul său protagonist, un ministru al Apărării care aspira la mai mult, a fost prins şi executat pe loc. Când i s-a percheziţionat locuinţa, s-a găsit în biroul său un exemplar minuţios adnotat al ediţiei franceze a cărţii. M-aş putea pune la adăpost pretextând că prescripţiile din carte nu au fost urmate cu destulă grijă, dar realitatea este că nu mi-am propus să pun la dispoziţia publicului un adevărat ghid de «cum să dăm o lovitură de stat». Când am scris cartea, obiectivul meu a fost cu totul altul: acela de a explora sensul vieţii politice în acele ţări înapoiate care sunt acum oficial cunoscute drept «ţări mai puţin dezvoltate».

Când am conceput iniţial ideile din carte, mediile intelectuale din lumea occidentală manifestau un mare interes pentru treburile politice din Lumea a Treia. Exista o atmosferă de aşteptare plină de speranţă cu privire la noile state din Africa şi din Asia care se afirmau pentru prima oară pe scena mondială. Chiar şi faţă de America Latină se observau un interes proaspăt şi noi speranţe, puternic stimulate de Alianţa pentru Progres a lui Kennedy care, ca toate proiectele lui Kennedy, s-a bucurat de o excelentă publicitate.

Fără îndoială însă, Africa Neagră stârnea cel mai mare interes, adesea cu remarcabile tente emoţionale. Destrămarea Imperiului Britanic şi a celui Francez era încă în curs de desfăşurare, iar noile state din Africa erau cele mai recente dintre toate. Sărăcia lor lucie nu era pe de-a-ntregul camuflată de peisajul exotic, iar absenţa aproape totală a unei clase educate era frapantă. Şi totuşi, n-au fost decât o mână de extremişti de dreapta şi chiar mai puţini dintre vechii experţi pe Africa cei care susţineau că independenţa se acordase prea devreme. Era uşor să tratezi această infimă minoritate drept reacţionară şi rasistă. Cei avizaţi ştiau mai bine: noile state vor reuşi să mobilizeze energiile proaspete ale popoarelor eliberate din letargia stăpânirii coloniale; tineretul din aceste ţări va fi curând educat şi va produce tehnicieni, profesionişti şi funcţionari publici; cu ceva ajutor din Occident urma să ia avânt dezvoltarea economică, ceea ce va permite în scurt timp să se iasă din înapoierea şi sărăcia artificial cauzate de exploatarea colonială. Mai mult, ni se spunea să căutăm îndrumare morală din partea noilor state. Tinerii lideri idealişti care luptaseră pentru independenţă aveau să devină o mare forţă spirituală pe plan mondial.

Ca student la London School of Economics, autorul cărţii de faţă a ascultat aceste ziceri prezentate nu doar drept adevărate, dar şi evidente. Nu aveam nici o pornire să mă alătur micii grupări de activişti de dreapta care, doar ei, se opuneau descentralizării Imperiului Britanic. Dar constatam că punctul de vedere comun era întristător de îndepărtat de realitate; cele mai strălucite minţi păreau să fie lovite la noi de o destrămare a facultăţilor critice atunci când venea vorba de Lumea a Treia. Nu este locul aici să speculăm asupra obscurelor raţiuni emoţionale care ar putea explica un asemenea eşec intelectual. Este însă sigur că percepţia foarte favorabilă a viitorului Lumii a Treia era larg răspândită, chiar dacă probele faptice existente contraziceau net tezele pe care se bazau aceste previziuni.

Nu sărăcia noilor state era cea care mă făcea să mă îndoiesc de viitorul lor şi să fiu cu totul pesimist în privinţa contribuţiei lor la viaţa internaţională. Sărăcia nu împiedică în mod necesar realizările culturale sau chiar sociale. În orice caz, unele state noi dintre cele mai puţin promiţătoare se bucurau încă de pe atunci de uriaşe venituri nemuncite de pe urma exporturilor de petrol. În ceea ce priveşte lipsa unor structuri administrative adecvate, cu siguranţă că aceasta nu reprezenta o deficienţă fatală, căci puţine lucruri cresc la fel de uşor ca birocraţiile de stat. Nici măcar efectele negative ale relativelor lipsuri suferite de cei săraci în contrast cu huzurul altora prezentat de mass-media nu mi se păreau a fi chiar atât de serioase. După câte se pare, «revoluţia aşteptărilor crescânde» - un alt slogan vehiculat de intelectualii occidentali pentru a justifica jaful ce avea să vină - nu s-a înfăptuit.

Mai era însă o deficienţă care se arăta (şi mai este încă) fatală şi care determina inevitabil noile state să aibă o guvernare eronată la ele acasă, provocând şi o degradare a standardelor internaţionale pretutindeni. Noilor state le mai lipsea ceva ce nu putea nici să fie produs de ele însele, nici să fie obţinut din străinătate: o veritabilă comunitate politică. Este greu să dăm o definiţie formală a fenomenului şi poate că este mai bine să începem cu evocarea conceptului familiar de «naţiune» în contrast cu acela de «stat». Noile state au apărut pentru că autorităţile coloniale şi-au predat împuternicirile acelor lideri politici care se zbătuseră pentru independenţă. Mai exact, noii lideri au căpătat controlul asupra armatei, poliţiei, fiscului şi administraţiei care până atunci lucraseră pentru guvernarea colonială. Vechii slujitori ai imperiului îi serveau acum pe noii stăpâni, care, chipurile, urmăreau alte obiective. Dar metodele şi ideologia lor operaţională erau cele ale puterii imperiale, modelate de noţiuni care reflectau valorile comunităţii sale politice. Nu exista nici o convergenţă organică între culturile locale şi instrumentele puterii de stat, şi nici nu se putea forma o asemenea legătură. Una era că existau, de obicei, mai multe culturi locale destul de diferite, adesea incompatibile. În plus, metodele şi ideologiile operaţionale pe care culturile locale erau organic dispuse să le susţină erau, de regulă, întru totul nepotrivite cu nevoile vieţii moderne, adică ale vieţii occidentale. Problema nu era că această disociere ducea la o slăbire a aparatului de stat, ci că lăsa statul cu totul neîngrădit şi mult prea puternic. Consecinţele sunt acum absolut evidente. Cei ce administrează noile state sunt învestiţi cu puteri depline asupra individului, puteri ce-i sunt conferite statului modern de întreaga maşinărie de dosare şi registre, vehicule de transport, telecomunicaţii şi armament la zi. Comportamentul lor nu se supune însă constrângerilor legalităţii sau criteriilor morale pe care trebuie să le impună o adevărată comunitate politică, măcar pentru a cultiva un dram de ipocrizie din partea celor ce le încalcă. Mai presus de orice, comportamentul lor nu este înfrânat de presiuni politice, căci oprimaţii nu dispun nici de prilejurile electorale care există în democraţiile occidentale, nici de un cadru politic în care acţiunile politice se pot concerta. De aici rezultă o proastă guvernare generalizată, care înlocuieşte non-guvernarea colonială în toate teritoriile noilor state. Omniprezentă, mita a devenit acum un element absolut firesc în orice tranzacţii între cetăţean şi stat. O formă de oprimare cu amănuntul, larg răspândită, a înlocuit autoritarismul de la distanţă din vremurile coloniale din moment ce nici birocraţii şi nici poliţiştii nu mai sunt constrânşi de regulile legalităţii - sau măcar de procedurile legale - care îngrădeau cândva puterea colonială. Drept urmare, abuzurile pot creşte fără limită şi nici un cetăţean nu-şi poate asigura libertatea, viaţa sau proprietatea prin respectarea legii, fiindcă legea nu-l protejează în nici un fel de încălcările comise de cei care o administrează. Dacă dominaţia colonială a fost criminală, s-a comis în schimb o infracţiune şi mai gravă atunci când acest sistem a fost desfiinţat peste tot, abandonând în mâinile unor lideri politici înzestraţi cu puternica maşinărie a statului modern culturi locale fragile, societăţi moderne în stare embrionară şi populaţii minoritare încă incapabile să se apere. Brutalitatea lui Idi Amin a fost suficient de spectaculoasă pentru a atrage atenţia presei occidentale. Însă plângerile lui Idi Amin că presa occidentală a fost nedreaptă cu el erau pe deplin justificate. Din Algeria şi până în Zanzibar, popoarele Africii sunt guvernate de autocraţi care exercită un control neîngrădit asupra aparatului de stat, permiţându-le să se complacă în toate viciile şi în toate excesele de virtute: într-o ţară, cârmuitorul poate fi alcoolic, în alta el poate interzice toate băuturile alcoolice pentru că le consideră contrare preceptelor religioase; într-o ţară, stăpânul poate pretinde făţiş să ducă în iatac orice femeie sau orice băiat care i-ar plăcea, în altă ţară el îi poate executa pe cei ce se fac vinovaţi de adulter; într-o ţară se pot importa bunuri de lux dintre cele mai netrebuincioase, în timp ce nu există valută pentru cumpărarea medicamentelor esenţiale; într-o altă ţară, şeful poate pretinde că nici cărţi nu se pot importa, în timp ce valuta se acumulează degeaba în conturi bancare din străinătate. Pe deasupra, se constată că sunt folosite sistematic instrumente din domeniul apărării în scopul oprimării interne şi se însuşeşte în folos propriu avuţia publică la o scară fantastică. Când un vicepreşedinte american a fost silit să demisioneze pentru că acceptase să fie mituit sau să primească ceva ce s-a considerat a fi mită, lumea s-a minunat de dimensiunea sumelor. Dar în Lumea a Treia cu acei bani n-ai putea cumpăra nici măcar un adjunct de ministru. Logica potrivit căreia puterea publică poate genera cu uşurinţă averi private este generalizată, iar îmbogăţirea celor puternici este un fenomen răspândit în întreaga lume. Există însă o caracteristică în funcţionarea acestei logici în noile state, una care nu se reduce la ordinul de mărime: nu este vorba de un fenomen colateral, ci mai degrabă chiar de esenţa procesului de guvernare pentru cei ce deţin controlul, neatenuată nici măcar de nevoia de a păstra o anumită discreţie. Corupţia făţişă care se vede în mod curent în noile state dezvăluie pe deplin consecinţele absenţei unei comunităţi politice. Numai dintr-o asemenea comunitate pot răsări norme eficiente care să fie resimţite în conştiinţa fiecărui cetăţean. Fără o comunitate politică nu pot exista norme eficiente, iar fără norme care izvorăsc natural din valorile şi credinţele comunităţii statul se reduce la o simplă maşinărie. Abia atunci lovitura de stat devine fezabilă, căci, aşa cum se întâmplă cu orice maşinărie, cineva poate prelua controlul asupra întregului mecanism dacă ia în stăpânire pârghiile esenţiale. Scriind la acea vreme despre lovitura de stat, aveam în vedere, de fapt, adevărata viaţă politică din noile state.
(Edward Luttwak)

Cuprinsul volumului

Cuvânt înainte la ediţia din 1979
Prefaţă la prima ediţie
Prefaţă la ediţia din 1979

Capitolul 1. Ce este lovitura de stat?
Definiţia loviturii de stat

Capitolul 2. Când este posibilă o lovitură de stat?
Condiţii prealabile pentru lovitura de stat
Înapoierea economică
Independenţa politică
Unitatea organică

Capitolul 3. Strategia loviturii de stat
Neutralizarea mijloacelor de apărare ale statului
Neutralizarea forţelor armate
Neutralizarea poliţiei
Neutralizarea agenţiilor de securitate

Capitolul 4. Plănuirea loviturii de stat
Neutralizarea forţelor politice. Elemente generale
Personalităţile din cadrul guvernului
Personalităţile din afara guvernului
Infrastructura fizică
Neutralizarea forţelor politice. Grupurile speciale
Organizaţiile religioase
Partidele politice
Sindicatele

Capitolul 5. Executarea loviturii de stat
În ajun
Alegerea momentului, succesiunea acţiunilor şi securitatea
Intrarea în acţiune
Obiectivele-ţintă de tip A
Obiectivele-ţintă de tip B
Obiectivele-ţintă de tip C
Situaţia imediat după lovitura de stat
Stabilizarea propriilor forţe
Stabilizarea aparatului birocratic
De la putere la autoritate - stabilizarea maselor

Anexe
Anexa A.
Aspectele economice ale represiunii
Siguranţă maximală şi dezvoltare economică zero
Anexa B.
Aspecte tactice ale loviturii de stat
Formarea echipelor active
Desfăşurarea forţelor de blocaj
Anexa C.
Date statistice
Indice de nume
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer