Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

De la India la Indiile Africii


Daniela Ţane

07.08.2013
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniela Ţane
De la India la Indiile Africii
Editura Pandora M, 2013



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Rishikesh: Pelerinaj pe malurile Gangelui

Ianuarie 2000

Rishikesh... Am aflat pentru prima oară de existenţa acestui "paradis" al sfinţilor şi înţelepţilor pe când citeam Memoriile lui Eliade. A petrecut aici şase luni, din septembrie 1930 până în martie 1931, practicând yoga şi exersând diversele tehnici de meditaţie sub îndrumarea celebrului Swami Śivananda. Aici şi-a căutat refugiul sufletesc după nefericita istorie cu Maitreyi, care a însemnat nu numai pierderea iubitei, ci şi ruptura iremediabilă de cel care îi fusese guru, descifrându-i pentru prima dată tainele Indiei, profesorul Dasgupta.

Am venit în Rishikesh încercând să suprapun peste imaginea prezentului descrierea lui Eliade. Oraşul în sine nu are nimic deosebit: e o aglomeraţie tipic indiană de clădiri joase, înghesuite, dughene, străzi înguste pline de praf şi gunoaie pe care circulă, într-un furnicar de nedescris, ricşe, scutere, biciclete sau camioane, vaci sacre, bărbaţi, femei şi copii, călugări şi pelerini. Numai odată ajuns pe malurile Gangelui, călătorul reuşeşte să se conecteze la farmecul locului, să-i simtă inexplicabila magie. Apele, abia ieşite din îmbrăţişarea munţilor, se grăbesc să-şi triumfe libertatea sub soarele arzător al câmpiei. La Rishikesh ele încă mai păstrează ceva din răcoarea muntelui şi verdele adânc al pădurilor. Am traversat Gangele pe podul despre care vorbeşte şi Eliade, Ram Jhula: un pod îngust, pe care nu au acces maşinile, ci numai scuterele sau bicicletele. Un pod cucerit de maimuţe şi înţesat de cerşetori, care se ţin scai de călătorul abia sosit sau de trecătorul indiferent, în aşteptarea unui bănuţ... Gangele m-a impresionat din primul moment: în acea zi avea o culoare fascinantă, verde-opal - şi l-am traversat cu emoţie, nu numai pentru că este fluviul sfânt al hinduşilor, dar şi pentru că era ceva deopotrivă misterios şi hipnotic în curgerea-i neobosită... M-am oprit la mijlocul podului să privesc peştii cărora trecătorii le aruncau bucăţele de pâine, înconjurată de mulţimea pestriţă, cu sentimentul că treceam de pe un tărâm pe celălalt, dintr-o lume profană în alta, binecuvântată de prezenţa sacrului... O barcă ce poartă necontenit călători şi pelerini, de pe un mal pe altul, m-a dus cu gândul la luntrea lui Caron...

Odată ajunsă "dincolo", am înţeles că intuiţia mea fusese justă: deşi aglomerat, înţesat de dughene, de nelipsiţii cerşetori, de vânzătorii ambulanţi care îi vâră fără încetare sub nas turistului diverse obiecte, unele mai inutile decât altele, malul "celălalt" părea să se înscrie pe altă orbită... Un drum îngust, de-a lungul căruia se înşiră numeroasele temple şi ashramuri, care - chiar dacă păcătuiesc uneori prin culorile prea stridente - nu sunt lipsite de pitoresc... Din loc în loc, ghaturil se desfăşoară până la picioarele apei, în aşteptarea credincioşilor care coboară fie pentru a lua apă din fluviul sfânt, fie pentru a-şi face băile rituale. În faţa unuia dintre marile ashramuri se deschide un ghat foarte larg, cu trepte de marmură, dominat de un grup statuar reprezentându-i pe eroii principali ai Bhagavad Gītei, Krsna şi Arjuna. În dreptul acestuia, la câţiva paşi mai departe, în apă, se înalţă o statuie a zeului Śiva care, în ciuda culorilor puţin prea vii, mi-a reţinut îndelung atenţia. "Marele Yoghin", "Stăpânul Dansului Cosmic", "Stăpânul Marelui Timp" are şerpi încolăciţi în jurul braţelor şi al gâtului, luna nouă în păr şi este purtătorul tridentului şi al însemnelor ascetice: şiragul de mătănii şi vasul de aramă pentru pomeni. Atributele şi însemnele zeului, toate simbolice, par să se împace foarte bine cu alura sa sportivă, trupul perfect conturat amintindu-mi de imaginea miticului Hercule. Spre deosebire de alte şcoli filosofico-religioase indiene, în yoga - şi cu precădere în yoga tantrică si budistă - corpul uman capătă o însemnătate specială. Departe de a fi mortificat prin practicarea diverselor austerităţi, el este asemuit unui templu în care-şi află sălaşul, temporar, sufletul. De aceea trebuie îngrijit, purificat şi hrănit cum se cuvine, pentru a nu reprezenta o piedică în calea ţelului ultim, eliberarea.

În faţa statuiei lui Śiva se adună seară de seară credincioşii, la vremea apusului, pentru ceremonia numită "arthi": oamenii aprind mici opaiţe cărora le dau drumul pe apă; luminiţele se îndepărtează încet, duse de curent, topindu-se treptat în întuneric... Văzându-le, mi-a venit în minte o parabolă upanişadică referitoare la sufletele individuale, mici cât bobul de muştar, dar mai mari decât universul, plecate să se contopească cu sufletul universal.

Mulţimea adunată pe treptele de marmură ascultă un grup de călugări tineri, în robe galbene şi portocalii, care cântă în faţa statuii zeului imnuri devoţionale, unele în sanscrită, altele în hindi, şi la un moment dat toată lumea începe să cânte. Impregnându-mă de magia momentului şi de rezonanţele speciale ale locului, am început şi eu să îngân melodia, împreună cu ei. În acele clipe oamenii mi-au părut purificaţi, scăpaţi de sub imperiul egoului şi al materialului, prin directa conectare la sacru. În numeroasele călătorii ulterioare, ceea ce aveam să iubesc cel mai mult la indieni, în special la cei mai simpli, mai săraci, a fost o anumită naivitate şi frumuseţe sufletească datorate în exclusivitate credinţei. Numai profundul sentiment religios îi ajută să supravieţuiască, să se sustragă unei existenţe duse cel mai adesea la limita cea mai de jos a mizeriei. Pentru că, de-abia când am păşit pentru prima oară în India am înţeles cu adevărat ce este sărăcia...

La câteva zeci de metri depărtare de ghat este o mică piaţă, de unde se pot cumpăra legume şi fructe proaspete... Carne sau ouă nu se găsesc nicăieri în Rishikesh, nici chiar în restaurante. Uciderea animalelor destinate hranei ar întina locul acesta sfânt, de pelerinaj şi reculegere. Hrana călugărilor, yoghinilor şi asceţilor este foarte simplă, esenţialmente vegetariană; turiştii sau călătorii nu pot face nici ei excepţie de la regulă, dacă vor să stea câteva zile în acest univers. De altfel, am întâlnit nenumăraţi europeni, pasionaţi de yoga sau călători împătimiţi, obişnuiţi ai drumurilor Indiei, vegetarieni din convingere...

Cumpăr un pepene şi sunt invadată, brusc, de gesturi familiare... Ţăranul indian îndeplineşte acelaşi ritual ca şi cel român: cu un cuţit, face trei tăieturi adânci, dispuse în triunghi, şi-mi dă să gust o bucăţică din fructul de zahăr. Distanţa de mii de kilometri care mă desparte de casă îmi pare, dintr-odată, iluzorie.

Îndreptându-mă spre ashramul unde am de gând să-mi stabilesc cartierul general, fac cunoştinţă cu un personaj bizar. E îmbrăcat în nişte zdrenţe roşii, ţipătoare, împopoţonate cu beteală aurie, are faţa vopsită în portocaliu şi scoate nişte sunete ascuţite, imitând ţipetele maimuţelor. La spate îi atârnă o coadă cu un clopoţel în vârf. Îmi taie calea şi, înainte de a apuca să schiţez eu vreun gest, îmi atinge fruntea cu degetele, lăsându-mi un semn roşu pe locul unde anatomia spirituală orientală plasează cel de-al treilea ochi: la rădăcina nasului, între sprâncene... Până să mă dezmeticesc, îl văd cu mâna întinsă, cerând bani. Îi dau fără multe fasoane cinci rupii, emoţionată de gestul lui, care - aveam să descopăr curând, în cursul celor câteva zile petrecute la Rishikesh - are în mod invariabil raţiuni economice. Individul e unul dintre nenumăraţii cerşetori care împânzesc cele două maluri ale Gangelui, devenind aproape parte din decor... După costumaţia neobişnuită, cum aveam să aflu mai târziu, personajul pretinde a fi un slujitor al marelui Hanuman, zeul maimuţelor, cel care l-a ajutat pe Rāma să-şi elibereze soţia din captivitatea în care o ţinea demonul Ravana... În India aproape toate istoriile sacre îşi au punctul de plecare într-una din cele două mari epopei, Rāmāyana sau Mahābhārata.

Drumul spre ashramul Ved Niketan (Sălaşul Vedelor), ultimul din şirul ashramurilor înşirate pe malul stâng al Gangelui, curge drept, fără sinuozităţi, urmând cursul apei.

De altfel, Rishikeshul e aici mult îngustat, redus parcă la esenţe. Jungla pe care o descria Eliade, cu zvonuri de sălbatică libertate, cutreierată de şerpi şi popoare de maimuţe în continuă mişcare, s-a retras mult, nu mai coboară până la fluviu. S-a extins, în schimb, împărăţia omului. Pe urmele pelerinilor şi ale asceţilor au venit turiştii şi, odată cu ei, negustorii, care au construit mici hoteluri, restaurante şi bazarul. Mă cuprinde o emoţie greu de descris în cuvinte, păşind prin locuri prin care a umblat acum şaptezeci de ani şi Eliade, locuri pe care acum şi-a pus definitiv amprenta tulburele şi exaltatul nostru sfârşit de mileniu. Aş vrea, pentru a nu ştiu câta oară, să mă răzvrătesc împotriva timpului... Şi a aşa-zisei noastre civilizaţii, care înseamnă, printre altele, invadarea şi distrugerea cu iresponsabilă încrâncenare a spaţiilor virgine, îngenuncherea naturii sălbatice şi a vitalităţii divine a pământului şi supunerea lor legilor profitului pe orice cale.

Mulţi dintre turişti vin în Rishikesh atraşi de faima yogăi. Străvechile tehnici de realizare spirituală sunt la mare căutare în Occident, devenind peste noapte un soi de panaceu pentru vindecarea mai tuturor relelor secolului. În realitate, oamenii caută modalităţi de evadare dintr-o lume în aparenţă perfectă, dar de care sunt obosiţi şi încearcă să fugă, fie şi numai pentru câteva momente. Printre turiştii din Rishikesh poţi vedea figuri care amintesc de mişcarea hippie, personaje îmbrăcate în haine vopsite în toate culorile curcubeului, cu părul încâlcit adunat în şuviţe groase (pe modelul rasta), asemenea multor asceţi şivaiţi. Unii vin ca să fumeze nestingheriţi haşiş sau alte droguri uşoare, alţii sunt în căutare de "adevărate" experienţe mistice... Multora le poţi pune cu uşurinţă eticheta de ciudaţi, pentru că ies din tiparele impuse de societate. Într-o zi, pe când mă întorceam spre ashram, un indian pipernicit, negricios, cu o mustaţă ce-i acoperea jumătate din faţă m-a oprit din drum cu o întrebare care m-a lăsat pe moment perplexă: "Do you want hashish?" Omul văzuse cu siguranţă că mai toţi albii de prin partea locului sunt amatori şi şi-a încercat norocul. I-am răspuns prompt "Nu", şi mi-am văzut de drum, realizând abia după câteva minute sensul întrebării...

În apropierea ashramurilor creşte exponenţial numărul cerşetorilor. La început i-am luat drept sfinţi sau asceţi pe toţi cei care purtau veşminte portocalii sau albe. Bărbaţi de toate vârstele şi câteva femei stau din zori şi până-n seară la umbra zidurilor sau adăpostiţi pe lângă stâncile de pe malul apei.

Dorm sub cerul liber şi tot ce au este pe ei. Unii nu fac altceva decât să cerşească, întinzându-şi întruna cănile de tablă. Mă loveam de ei de câte ori plecam din ashram spre bazar... şi de fiecare dată mă simţeam obligată să afişez aceeaşi mască împietrită. Alţii stau şi rostesc mantre în ritm de mătănii sau meditează, cu ochii închişi şi trupul nemişcat, impasibili la tot ce e în jur. Câteva zdrenţe mizerabile, o pătură sau un şal care le serveşte noaptea de culcuş, o traistă pe umăr în care sunt îndesate pomenile oferite de pelerinii cucernici sau de turiştii impresionabili, acesta e tot avutul lor. Mizeria lor are totuşi o anumită solemnitate, semnificând refuzul de a se lăsa implicaţi în neobositul joc al Māyei, iluzia cosmică al cărei secret suprem îl deţine marele zeu Vişnu.

Una dintre îndatoririle de căpetenie ale hindusului este de a da de pomană tuturor celor care aleg calea renunţării şi a pustniciei. În felul acesta el îşi manifestă credinţa, rămânând în lume, dar contribuind, cu o cât de umilă ofrandă, la cucerirea veşniciei. Aici sărăcia nu e o ruşine, ci, dimpotrivă, este semnul sfinţeniei. Zilele petrecute în ashram mi-au întărit, de altfel, convingerea că fericirea e mult mai aproape decât ne închipuim, neavând vreo legătură cu lucrurile de care devenim dependenţi, obiecte care ne pecetluiesc legarea de pământ, împreună cu egoismul, vanitatea şi orgoliile adiacente...

Venit din lumea dominată de individualism rece a Occidentului, călătorul-căutător descoperă în Rishikesh un alt univers. Al cărui scop ultim nu e progresul material, ci desăvârşirea spiritului... La puţin timp după ce am intrat pe poarta ashramului, am descoperit cu uimită bucurie legătura profundă care-i unea pe toţi cei care aleseseră să poposească, pentru o vreme, acolo. Am simţit, din primele clipe, atingerea binecuvântată a iubirii, cu tot ceea ce implică ea. Iubirea faţă de tot ce ne înconjoară, iubirea pură şi dezinteresată, fără de care n-ar putea exista Creaţia. Chipurile locuitorilor temporari ai ashramului erau luminate de o linişte şi o pace sufletească ce mi s-au transmis şi mie. Dublate de un soi de bucurie explozivă, aparent inexplicabilă, cum nu-mi mai fusese dat să mai simt de mult. Bucuria de a fi eliberat, măcar o vreme, de constrângerile sociale, bucuria de a-ţi iubi semenii, necondiţionat, fără rezerve, bucuria de a ieşi de sub imperiul egoului şi de a încerca să te dăruieşti celorlalţi complet dezinteresat, doar pentru că simţi că asta e singura cale de a fi cu adevărat fericit.

Ashramul Ved Niketan reprezenta, în acea perioadă, unul dintre punctele de atracţie în Rishikesh, datorită prezenţei acolo a unui îndrumător spiritual aparte. În chip neaşteptat, am descoperit că maestrul era român - Narcis Tarcău sau, pe numele primit în urma iniţierii, Swami Vivekanada Sarasvati. Swami e deopotrivă respectat de indieni, ca şi de discipolii săi din toate colţurile lumii. Renumele pe care şi l-a câştigat de îndată ce a ajuns în Rishikesh se datorează nu robei portocalii a călugărilor, ci cursului pe care îl predă zilnic în ashram. Am fost impresionată de la bun început de abordarea foarte îndrăzneaţă a yogăi, într-o viziune integratoare, de mare forţă şi coerenţă. Nu numai că se debarasează de conceptul simplist al yogăi-gimnastică practicat pe scară largă în Occident, dar reuşeşte să explice cu maximă acurateţe până şi celor mai puţin familiarizaţi cu sistemul gândirii indiene noţiunile cele mai complexe, mai abstracte şi mai greu accesibile minţii raţionaliste a unui european. Ascultându-i prelegerile în care valorifică şi integrează perfect şi moştenirea culturală europeană, am experimentat acea "coincidenţă a contrariilor" care constituie laitmotivul şcolilor filosofice indiene. Gândirea indiană realizează transcenderea dihotomiilor, reuşind să dezvăluie adevărul pe calea criptică a metaforei şi a simbolului. Limitările derivate din tiparele logice ale minţii omeneşti sunt astfel depăşite şi asistăm la o transformare perpetuă a lucrurilor în contrariile lor, antagonismul nefiind decât masca unei identităţi criptice. Este poate unul dintre motivele fundamentale pentru care sistemele filosofice şi religioase ale Indiei se regăsesc, în absolut, chiar şi atunci când se află în aparentă polemică. Aceasta este, în ultimă analiză, lecţia pe care ne-o predă India: învăţătura unităţii în diversitate, participarea - din orice perspectivă ne-am situa - la aceeaşi măreaţă lucrare divină.

În cele câteva zile petrecute în ashram am redescoperit frumuseţea vieţii, simţind într-un fel că renasc întru o viaţă golită de artificial, de convenţii şi de dependenţe. Simplitatea camerei, la limita strictului necesar, a hranei zilnice, erau pe deplin compensate de bucuriile spiritului, în permanentă căutare de autorevelare, de esenţe, de comunicare cu sacrul... Am înţeles că era foarte adevărat ceea ce intuisem mai demult: cu cât suntem mai dependenţi de confort, de ideea de a poseda bunuri, tot mai multe bunuri, de a ne răsfăţa în neştire trupurile, cu atât mai mult ne îndepărtăm de ceea ce înseamnă adevărata fericire, care e o altă faţă a iubirii şi a libertăţii...

Într-una din zilele petrecute pe malul stâng al Gangelui, un yoghin bătrân mi-a predat lecţia toleranţei religioase. În cuvinte lipsite de preţiozitate şi pretenţii, fără să facă exces de vorbe mari. Locuia într-un kutiar, asemănător celui descris de Eliade în Memorii, înconjurat de o vegetaţie sălbatică, frenetică... Asemenea multor yoghini, nu se hrăneşte decât cu fructele copacilor din grădina lui şi cu legumele pe care le cultivă singur. Alimente pure, nealterate de preparări succesive, care le-ar diminua valoarea nutritivă şi energetică. M-a impresionat că, deşi foarte slab, acoperit doar cu haina portocalie a asceţilor, cu toate că afară era destul de rece, vădea o vigoare şi o forţă deosebite. Mi-a oferit tradiţionalul ceai negru cu lapte şi mirodenii, alune şi bucăţi de zahăr brut. Pereţii micii încăperi erau acoperiţi cu imagini de zei şi oameni. Un afiş cu un Śiva musculos, colorat ţipător, pe un perete; într-un colţ, nelipsitul altar, dominat de zeiţa Durga, înconjurat de o ghirlandă de flori portocalii, deja uscate, străjuit de câteva mici opaiţe din lut nears şi o fotografie a unui bărbat cu figură senină, aşezat în postură de meditaţie - fără îndoială, gurul bătrânului meu yoghin. Ca peste tot în Rishikesh este nelipsită fotografia lui Swami Śivananda, maestrul cel mai renumit al locului. Printre toate acestea, pe acelaşi perete, am descoperit o poză a lui Iisus. Fără să mă gândesc prea mult, am dat glas nedumeririi. Ce căuta Iisus în coliba unui bătrân yoghin, alături de idoli, zeiţe şi maeştri spirituali? Răspunsul a venit simplu: Dumnezeu e acelaşi, oricum l-am numi, iar noi suntem datori să-l respectăm, sub orice înfăţişare sau nume ni s-ar arăta. Buddha, Māhavīra, Iisus, Mahomed, Vişnu sau Śiva sunt avataruri ale aceleiaşi puteri unice, întrupate tocmai pentru a salva omenirea, conducând-o spre eliberarea finală. Am rămas fără cuvinte şi mi-a fost dintr-odată ruşine de mărginirea mea... Dar eram acolo ca să învăţ să disting

Adevărul din mulţimea de prejudecăţi şi idei preconcepute, ca să-mi deschid mintea şi sufletul.

Pe nisipul de pe malul stâng al Gangelui, la câteva sute de metri în amonte de podul Ram Jhula, se înşiră din loc în loc colibele asceţilor. Simple, din piatră sau chirpici, majoritatea sunt inundate complet la vremea musonului. În pragul uneia dintre ele m-a întâmpinat o femeie albă, tânără (venită cu mulţi ani în urmă din Canada şi rămasă aici), cu un chip ale cărui strălucire şi lumină m-au urmărit zile întregi. Locuieşte cu doi asceţi şivaiţi, de care se îngrijeşte asemenea unei mame. Ea mi-a explicat cu blândeţe că venirea zeiţei Gange până în casa lor, în anotimpul ploilor, e o onoare şi o bucurie. Este primită cu veneraţie, rugăciuni şi parfum de beţişoare de santal. Vorbele ei m-au dus brusc cu gândul la barcagiul din romanul lui Herman Hesse, Siddhartha, care după ani şi ani de zile de stat în preajma fluviului sfânt, ajunsese să-i înţeleagă glasurile... Încă din India antică a existat credinţa că fluviile sunt zeităţi feminine, ale căror ape fertilizatoare hrănesc cu generozitate pământul şi oamenii. Cel mai adesea, zeiţele-fluvii erau reprezentate de artişti ca nişte femei frumoase, cu forme pline şi sâni generoşi, materni.

Gañgā Mā (Mama Gange) - acesta este numele pe care Catherine l-a primit în urma iniţierii - îmi oferă un ceai cu lapte şi, în timp ce-l prepară, am răgazul să-i privesc mai îndeaproape pe cei doi asceţi. Nu îndrăznesc să le vorbesc, mai ales că unul dintre ei, cel mai tânăr, e adânc cufundat în meditaţie. Are trupul subţiratic, complet acoperit cu cenuşă şi părul foarte lung, adunat în şuviţe groase într-un soi de coc în vârful capului. Aceste însemne fac din el, fără urmă de îndoială, un adept al lui Śiva. Ţine în mâini un şirag de "rudrakshi", mătănii făcute din fructele uscate ale unui copac numit aşa după unul dintre numele străvechi ale lui Śiva-Rudra, "Urlătorul", un zeu vedic aducător de ploaie. Îşi trece cu repeziciune degetele asupra fiecărei bobiţe, în ritmul mantrelor pe care le rosteşte fără încetare. Ghirlandele cu mătănii au 108 bobiţe - număr cu virtuţi magice: conform tradiţiei, sunt 108 Upanişade, zeul Śiva are 108 nume, preotul trebuie să rostească de 108 ori mantrele în timpul sacrificiului focului, la fel şi ascetul trebuie să repete silabele sacre în cicluri de 108.

Părăsesc coliba şi cobor până aproape de apă. Mă uit hipnotizată la curgerea neobosită a undelor opaline, mereu alta, dar în esenţă aceeaşi, şi am dintr-odată revelaţia propriei mele deveniri, a atomicei mele treceri prin valurile nesfârşitelor existenţe. Verdele întunecat al apei devine parcă din ce în ce mai adânc, mai compact, până când pierd conştiinţa luminii şi mă afund în el ca într-un abis fără margini. Când, într-un târziu, clipesc, trezindu-mă din căderea în mine însămi, prin tunelul timpului, văd, la câţiva paşi, cocoţată pe o stâncă, silueta imobilă a unui yoghin în robă galbenă. Pare una cu piatra. Nu respiră, nu se mişcă, pentru că - absorbit în contemplaţia divinului, contopit cu divinul - a reuşit să abolească timpul. Şi trecerea. Pentru el toate acestea sunt cuvinte fără noimă. Căci vălurile - sau valurile - Māyei şi-au pierdut consistenţa.

Epilog - ianuarie 2010

La mai bine de un deceniu de la prima mea întâlnire cu Gangele şi yoga, la Rishikesh, locul este aproape de nerecunoscut. Atracţie turistică principală a nordului Indiei, loc de pelerinaj absolut necesar pentru hinduşii de pretutindeni, Rishikesh-ul spiritual a fost convertit, din ce în ce mai mult, la mai noua religie a banului. Ashramurile concurează pentru a atrage turişti, oferind găzduire ieftină şi cursuri de yoga ce promit eliberarea în numai câteva săptămâni. S-au înmulţit restaurantele, hotelurile, buticurile cu suvenire. Magia de altădată aproape că a dispărut, pentru a face loc imitaţiei şi unei atmosfere sufocante de bazar. Călătorul în căutare de autentic trebuie să se ducă mult mai adânc în inima munţilor pentru a scăpa de comercialul ieftin, de invazia turistică, de superficial şi kitsch. Atracţia din ultimele decenii a Occidentului faţă de yoga şi spiritualitatea indiană a dus la o adaptare rapidă a pieţei la cerere. Aşa au apărut şi în India cursuri de yoga pentru oameni care nu au mult timp la dispoziţie. Devenită fenomen de masă şi sursă de venit, yoga s-a comercializat, alterându-se dramatic. Şi degringolada continuă. Vestul obsedat de lipsa timpului, dar şi de reţete de tinereţe şi viaţă veşnică, încearcă să se vindece de stres şi depresie făcând apel la străvechile tehnici orientale. Pe care şi le adaptează la modul superficial, nefiind în stare să le folosească în reţeta originală, care necesită timp. Un timp pentru purificare şi contemplare, fără de care salvarea nu poate fi decât iluzorie şi vremelnică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer