Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un ardelean


Augustin Ioan

10.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Uneori, îl mai prind, scurt, pe Yahoo Messenger şi mai dialogăm: în sensul că eu scriu, poate prea mult, iar domnia sa îmi răspunde monosilabic. Pe vremuri, cred că reuşisem să înfirip o relaţie de colaborare, chiar în Vatra, unde a avut bunăvoinţa de a mă publica de câteva ori în anchetele interesante pe care le făcea, dar şi cu texte poetice şi, apoteotic, într-un număr de dialoguri în oglindă unde îl adusesem în reflecţie pe Teodor Baconsky, ilustrând şi întreg numărul cu proiecte de biserici şi coperte de cărţi, închipuite de mine. Urmăream dacă intra vreo carte de-a mea în topurile poetice pe care le alcătuia în Cuvântul (au intrat două, dar nu la vârf). Ca urmare a acestei colaborări amicale, frecvente, primeam acasă câte un exemplar al revistei Vatra. Motiv pentru care mi-am şi închiriat o căsuţă poştală după ce m-am mutat a doua oară, în 1996; asta pentru că, primind mult mai multă corespondenţă tipărită pe atunci, cutia de scrisori era ţinta vandalismelor copiilor din scară, curioşi să vadă cine şi de ce îmi scrie atât de mult. Aşa se face că, până prin 2002, am tot bătut, zilnic, drumul către Oficiul Poştal nr.1, care încă mai este undeva vizavi de Palatul Telefoanelor (în schimb, m-am mutat cu domiciliul lângă celălalt oficiu poştal pe care îl frecventam asiduu, cel de pe str. Virgiliu, dedicat corespondenţei internaţionale, care a şi răposat anul acesta). Alesesem o cutie poştală care avea acelaşi număr cu camera de la căminul C1 din Lacul Tei unde am locuit ultimii doi-trei ani de facultate. De la o vreme, însă, găseam revista postată pe internet, cu întârziere faţă de data apariţiei; dar nu era nimic instantaneu perisabil în aceste numere de revistă, ca să mă facă să deplâng întârzierea.

Cu domnul Al. Cistelecan m-am întâlnit foarte rar faţă către faţă. De câteva ori pe la câte vreun festival / concurs de poezie, la care încă mă mai duceam în studenţie. O dată sau de două ori prin Bucureşti şi, îmi amintesc, o dată chiar la Tg. Mureş, unde am căutat redacţia revistei Vatra tocmai pentru a-l întâlni pe dumnealui. Apoi, prin 2000, l-am bătut la cap ceva vreme până am scos de la domnia sa ceva ce nu reuşisem până atunci: un text despre poezia mea. L-am folosit în Ante-Loggia: Poezie 1979-1999 (Ed. Vinea, 2001) pe post de prefaţă. Nici acum nu ştiu ce să cred despre acel text. Autorul său diagnostica exact câteva din temele acelor texte pe care le antologasem, dar părea să regrete modul în care erau scrise, sau, în orice caz, ironia care le sabota de îndată ce păreau să se înfiripe liric. În plus, prefaţa începea cu o declaraţie mai degrabă şocantă:
Dacă există vreun poet despre care nu prea are rost să scrii, apoi acela e, cu siguranţă, Augustin Ioan. Poetul se descrie şi se preţuieşte singur - cu sinceritate, cu precizie, cu modestia şi siguranţa potrivite, dar şi, în fine, cu umorul de rigoare. Singurul lucru care mai rămîne de făcut e să-l repeţi şi să-l confirmi. Critică de citat şi asentiment, inclusiv conceptual, atît lasă poetul pe seama cititorului în care, se vede treaba, n-are nici o încredere. Plîngîndu-se apoi, după ce şi-a făcut-o cu mîna lui, de ignorare, de nepăsarea receptării. Aceste reproşuri, distribuite în lait-motive simetrice, sînt însă cel puţin alinturi, de nu de-a dreptul prezumţiozităţi. În realitate, depăşind programaticul prin descriptiv şi operînd generos (deşi cu maxime precauţii de corectitudine şi fără nici o urmă de suficienţă) în zona autoexegezei, mult dincolo de convenţia autospeculară, poetul vrea să reducă (sau nu vrea, dar tot acolo ajunge) critica la o tautologie servilă. Critica e, prin condiţie, un mod tautologic, dar în cazuri atît de patente ca al lui Augustin Ioan ea nu-şi mai poate apăra nici măcar onoarea aparenţei sau aparenţa onoarei.

Textul se numeşte Posmodernismul uber alles...

De atunci - şi îmi asum deopotrivă depărtarea şi îndepărtarea - nu am mai avut bucuria de a mă reîntâlni, cultural, publicistic sau personal, cu sexagenarul Al. Cistelecan decât foarte sporadic. Când plănuisem cu T. Baconsky o revistă creştin-democrată, în 2000 (în mintea noastră, se numea Aproape), îl invitasem să ţină o rubrică şi, pare-mi-se, aproape... acceptase, deşi a ţinut să se scuze, în stilul caracteristic, că e greco-catolic. Desigur, autorul e hâtru în chip deliberat şi nu regretă, din ceea ce spune că regretă, mai nimic, probabil: pentru ăst fel de alint, noi, dobrogenii aclimatizaţi la capitală, avem un cuvânt: furlaniseală.

Întrucât mă mir de proximitatea propriei senectuţi, spre care defilez din ce în ce mai rapid, ca fuga spre roşu a planeţilor, mă voi mira şi mai mult de über-maturitatea clasicizantă a celui pe care îl celebrăm acum şi aici. Probabil, cel mai important critic de poezie contemporană din patrie, Al. Cistelecan survolează ardelenesc de calm peisagiul liric denivelat, cam ca maşinile de treierat oameni din Matrix. Din vreme în vreme, criticul seceră câte o mică tarla; gustă boabele, pune un preţ de vânzare a recoltei; întabulează teritorii de-abia desţelenite, trasează haturi. Întrucât cunosc o bună parte din flora (şi fauna) poeziei autohtone, deopotrivă din lectură şi personal, mă bucur că ea e administrată critic de cineva atât de - aparent, dar eficient - sobru şi apolinic precum Al. Cistelecan; întru mulţi ani de-acum înainte, sper.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer