Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks


Rebecca Skloot, traducere de Silvia Dumitrache

28.08.2013
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rebecca Skloot
Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks
Editura Pandora M, 2013

Traducere de Silvia Dumitrache


Citiţi câteva cuvinte despre această carte.

*****

"Nu trebuie să privim nicio persoană ca pe o abstracţiune. În schimb, trebuie să vedem în fiecare persoană un univers cu propriile lui secrete şi comori, cu propriile sale suferinţe şi cu o anume putere de a triumfa." (Elie Wiesel, din The Nazi Doctors and the Nuremberg Code)

Prolog
Femeia din fotografie

Pe peretele meu se află fotografia unei femei pe care nu am cunoscut-o niciodată - are colţul stâng rupt şi lipit cu bandă adezivă. Priveşte direct înspre cameră şi zâmbeşte, stă cu mâinile în şold, poartă un costum călcat impecabil, iar buzele îi sunt colorate în roşu-aprins. Este sfârşitul anilor '40, iar ea nu a împlinit încă treizeci de ani. Are o piele fină, de un cafeniu-deschis, ochii tineri şi jucăuşi, nebănuind tumoarea ce creştea înăuntrul ei - o tumoare care îi va lăsa orfani pe cei cinci copii ai ei şi va schimba viitorul medicinei. Sub poză este o legendă cu numele ei: "Henrietta Lacks, Helen Lane sau Helen Larson".

Nimeni nu ştie cine a făcut acea fotografie, dar ea a apărut de sute de ori în reviste şi în studii de specialitate, pe bloguri sau pe pereţii laboratoarelor. I se spune de obicei Helen Lane, dar, cel mai adesea, nu are trecut niciun nume. Este, pur şi simplu, numită HeLa, numele de cod dat primelor celule nemuritoare din istorie - celulele ei, colectate din cervixul său, cu doar câteva luni înainte să moară.

Numele ei adevărat este Henrietta Lacks.

Mi-am petrecut ani întregi privind acea fotografie, întrebându-mă ce fel de viaţă a dus, ce s-a întâmplat cu copiii ei şi ce ar crede, ştiind că celulele din cervixul ei continuă să trăiască, pentru totdeauna - cumpărate, vândute, ambalate şi livrate trilioanelor de laboratoare din întreaga lume. Am încercat să îmi imaginez ce-ar crede, ştiind că celulele ei au călătorit în prima misiune spaţială de verificare a comportamentului acestora într-un mediu lipsit de gravitaţie sau că ele au contribuit la unele dintre cele mai importante progrese din medicină: vaccinul antipoliomielitic, chimioterapia, clonarea, cartografierea genetică, fertilizarea in vitro. Sunt sigură că, la fel ca mulţi dintre noi, ar fi şocată să afle că există trilioane din celulele ei care sunt conservate în laboratoare, mai multe decât au fost vreodată în corpul ei.

Este imposibil de ştiut exact câte celule ale Henriettei există astăzi. Un savant a estimat că, dacă ai pune pe un cântar toate celulele HeLa produse vreodată, ar ajunge la peste cincizeci de milioane de tone - un număr de neconceput, având în vedere faptul că o celulă nu cântăreşte, practic, mai nimic. Un alt om de ştiinţă a calculat că, dacă am pune cap la cap toate celulele HeLa produse vreodată, acestea ar înfăşura Pământul de cel puţin trei ori, distanţa acoperită fiind de peste o sută şaisprezece milioane de metri. Când era în floarea vârstei, Henrietta depăşea cu puţin un metru şaizeci.

Am aflat pentru prima oară despre celulele HeLa şi despre femeia din spatele lor în 1988, la 37 de ani de la moartea ei, când eu aveam 16 ani şi eram la ora de biologie, într-o facultate de stat. Profesorul meu Donald Defler, un om pitic care începea să chelească, s-a deplasat până în faţa sălii de curs şi a pus în funcţiune un proiector de deasupra. A indicat două diagrame ce apăruseră pe ecran, în spatele său. Erau scheme ale ciclului reproductiv al celulelor, dar, pentru mine, ele nu însemnau decât o harababură de săgeţi, pătrate şi cercuri, toate luminate de neon şi însoţite de cuvinte pe care nu le înţelegeam, precum: "Factorul de creştere amitotică provoacă o reacţie în lanţ de activare proteică".

Eram o puştoaică şi pierdusem primul an de la liceul public, din pricina absenţelor. Mă transferasem la o altă şcoală care oferea cursuri despre vise pe post de ore de biologie, aşa că mergeam la ora lui Defler pentru credite, ceea ce însemna că, la şaisprezece ani, mă aflam într-o sală de curs, unde îmi treceau pe la ureche cuvinte precum mitoză sau inhibitori kinazici. Eram total pierdută.
- Chiar trebuie să reţinem tot ce scrie pe diagramele alea? a ţipat un elev.

Da, a spus Defler, trebuia să învăţăm diagramele şi, da, urma să fie date ca subiect la test, dar nu asta conta atunci. Ceea ce îşi dorea el era ca noi să înţelegem că celulele sunt nişte lucruri uimitoare. Există cam o sută de trilioane în corpul nostru, fiecare atât de mică, încât, dacă ai aduna câteva mii, ar încăpea în punctul de la finalul acestei fraze. Ele stau la baza tuturor ţesuturilor - muşchi, oase, sânge -, care, la rândul lor, alcătuiesc organele noastre.

La microscop, o celulă seamănă cu un ou prăjit: are un albuş (citoplasma), care e plin cu apă şi proteine, ca să se poată hrăni, şi un gălbenuş (nucleul), purtător al întregii informaţii genetice din care eşti tu făcut. Citoplasma zumzăie asemenea unei străzi din New York. Este plină cu molecule şi canale care pompează neîncetat enzime şi zaharuri dintr-o parte în alta a celulei, ducând apă, nutrimente şi oxigen înăuntrul sau în afara celulei. În tot acest timp, mici factori citoplasmatici lucrează non-stop, producând rapid zaharuri, lipide, proteine şi energie, pentru ca mecanismul să funcţioneze şi pentru a hrăni nucleul. Nucleul este creierul procesului; în interiorul fiecărui nucleu din fiecare celulă a corpului există o copie identică a întregului genom. Acel genom le spune celulelor când să crească şi să se dividă şi se asigură că fiecare îşi face treaba, fie că asta înseamnă a controla bătăile inimii sau a ajuta creierul să înţeleagă cuvintele de pe această pagină.

Defler se plimba prin faţa clasei în timp ce ne spunea cum mitoza - procesul de diviziune a celulelor - face posibilă dezvoltarea embrionilor în fiinţe şi crearea de către corp a unor noi celule, necesare pentru vindecarea rănilor sau pentru recuperarea sângelui pierdut. Era ceva frumos, ne-a spus profesorul, ca un dans cu o coregrafie perfectă. E suficient să apară o singură greşeală în procesul de diviziune şi celulele încep să crească necontrolat, ne-a explicat el. O singură enzimă ratată, o singură activare proteică greşită, şi poţi să faci cancer. Mitoza o ia razna, şi aşa se răspândeşte cancerul.
- Am învăţat asta prin studiul proliferării celulelor canceroase, a continuat Defler.

A zâmbit cu subînţeles şi s-a întors către tablă, pe care a scris două cuvinte, cu caractere enorme: HENRIETTA LACKS. Henrietta a murit în 1951 de o formă gravă de cancer cervical, ne-a spus el. Dar, înainte de a muri, un chirurg a colectat mostre din tumoarea ei şi le-a pus într-un vas Petri. Oamenii de ştiinţă încercaseră zeci de ani să menţină în viaţă celulele umane crescute în laborator, dar, în cele din urmă, mureau toate. Celulele Henriettei au fost diferite: reproduceau o întreagă generaţie la fiecare douăzeci şi patru de ore şi nu s-au oprit niciodată. Au devenit primele celule umane nemuritoare crescute în laborator.
- Celulele Henriettei au ajuns să trăiască mult mai mult în afara corpului ei decât au trăit vreodată în interior, a spus Defler. Dacă am merge în aproape orice laborator de creştere a celulelor din lume, a continuat profesorul, şi am deschide congelatoarele, am descoperi, probabil, milioane - dacă nu chiar miliarde - din celulele Henriettei, depozitate în mici fiole ţinute sub gheaţă.

Celulele ei au fost folosite în cercetările asupra genelor care declanşează cancerul şi a celor care îl elimină; ele au ajutat la conceperea de medicamente destinate tratării unor boli precum herpes, leucemie, gripă, hemofilie şi Parkinson; au fost folosite şi în studiul intoleranţei la lactoză, al bolilor cu transmitere sexuală, al apendicitei, longevităţii umane, împerecherii ţânţarilor şi al consecinţelor negative la nivel celular pe care le are munca la canalizare. Cromozomii şi proteinele ei au fost studiate atât de amănunţit şi de precis, încât oamenii de ştiinţă au ajuns să le cunoască fiecare detaliu specific. Ca porcuşorii de Guineea şi ca şoarecii, celulele Henriettei au devenit materia primă standard pentru munca de laborator.
- Celulele HeLa au reprezentat unul dintre cele mai importante lucruri care s-au întâmplat în medicină în ultimele sute de ani, a spus Defler.

Apoi, direct, ca şi cum ar fi exprimat un gând întârziat, a spus:
- Era negresă.

I-a şters numele de pe tablă cu o mişcare rapidă şi apoi şi-a suflat praful de cretă de pe mâini. Ora se terminase. În timp ce restul elevilor ieşeau pe rând din clasă, eu am rămas în bancă, gândindu-mă: Asta e tot? Asta e tot ce primim? Trebuie să mai fie ceva din povestea asta.

După aceea, l-am urmat pe Defler până la biroul său.
- De unde era? l-am întrebat. A ştiut vreodată cât de importante erau celulele ei? A avut copii?
- Aş vrea să-ţi pot spune mai multe, dar nimeni nu ştie nimic despre ea, mi-a răspuns el.

După ore, am mers direct acasă şi m-am trântit pe pat cu manualul de biologie în braţe. Am căutat la index "cultură celulară" şi am găsit explicaţia într-o mică paranteză:
Proliferarea celulelor canceroase se poate realiza la infinit dacă acestea sunt alimentate continuu cu nutrimente, din acest motiv fiind cunoscute drept "celulele nemuritoare". Un exemplu frapant este linia celulară reprodusă în laborator începând din 1951. (Celulele de acest tip sunt numite celule HeLa, pentru că sursa lor a fost o tumoare extirpată de la o femeie pe nume Henrietta Lacks.)

Şi asta a fost tot. Am căutat informaţii despre celulele HeLa în enciclopedia părinţilor, apoi în dicţionar: nimic despre acest subiect.

După ce am absolvit liceul şi am intrat la facultate, pregătindu-mă să-mi iau diploma în biologie, s-a vorbit constant în jurul meu despre celulele HeLa. Am auzit despre ele la cursurile de histologie, neurologie, patologie şi le-am folosit în experimente legate de modul în care comunică celulele învecinate. Dar, în afară de domnul Defler, nimeni altcineva nu a mai menţionat-o pe Henrietta.

Când mi-am cumpărat primul computer, la mijlocul anilor '90, şi am început să utilizez internetul, am căutat informaţii despre ea, dar am găsit numai detalii incomplete şi contradictorii: mai multe site-uri spuneau că numele ei era Helen Lane; unele spuneau că a murit în anii '30, altele că în anii '40, '50 sau chiar '60. Unele precizau că a murit de cancer ovarian, altele că de cancer mamar sau cervical. În cele din urmă, am descoperit câteva articole din anii '70 care vorbeau despre ea. Revista Ebony îl cita pe soţul Henriettei spunând: "Tot ceea ce îmi amintesc e că avea boala asta şi, imediat după ce a murit, m-au chemat la cabinet cerându-mi permisiunea să extragă un fel de mostră. M-am hotărât să nu îi las să facă asta". Jet spunea că familia este furioasă - furioasă pentru că celulele Henriettei fuseseră vândute cu douăzeci şi cinci de dolari fiola şi pentru că fuseseră publicate articole despre celulele ei fără ca membrii familiei să fie anunţaţi. Se spunea că, "acţionând pe la spatele lor, oamenii de ştiinţă şi presa le-au indus sentimentul frustrant că se profită de ei".

Toate articolele erau însoţite de fotografii cu familia Henriettei: fiul cel mare stând la masa din sufragerie, în Baltimore, şi uitându-se printr-un manual de genetică. Fiul mijlociu, în uniformă militară, zâmbind şi ţinând în braţe un copil. Dar, printre ele era o fotografie care ieşea cel mai mult în evidenţă: Deborah Lacks, fiica Henriettei, înconjurată de familie, toţi zâmbind şi ţinându-se de după umeri, cu ochii strălucitori şi vioi. Cu excepţia lui Deborah. E în prim-plan, aproape izolată de restul, de parcă cineva ar fi adăugat-o în cadru după ce poza a fost făcută. Are douăzeci şi şase de ani, e frumoasă, brunetă, cu părul tuns scurt şi cu ochi alungiţi, ca de pisică. Dar acei ochi priveau sfidător spre cameră, aspri şi serioşi. Legenda fotografiei preciza faptul că familia abia aflase că celulele Henriettei sunt încă în viaţă, deşi la acel moment ea era moartă de douăzeci şi cinci de ani.

Toate relatările menţionau că oamenii de ştiinţă începuseră deja să facă cercetări pe copiii Henriettei, dar familia Lacks nu părea să ştie în ce scop erau realizate acestea. Li se spunea că erau testaţi pentru a vedea dacă suferă de forma de cancer care o ucisese pe Henrietta, dar, după spusele reporterilor, oamenii de ştiinţă îi studiau pe membrii familiei pentru a afla mai multe despre celulele Henriettei. Articolele îl citau pe fiul ei Lawrence, care voia să ştie dacă perenitatea celulelor mamei sale indica faptul că şi el avea să trăiască veşnic. Însă unul dintre membrii familiei a păstrat tăcerea: Deborah, fiica Henriettei.

În timpul studiilor postuniversitare, participând la nişte cursuri de scriere creativă, a început să mă urmărească ideea de a spune, într-o zi, povestea Henriettei. La un moment dat, chiar am sunat la registrul de adrese din Baltimore, căutându-l pe soţul Henriettei, dar nu era listat. Mi-a venit ideea să scriu o biografie care să fie atât despre celule, cât şi despre femeia de la care acestea au provenit - fiică, soţie şi mamă.

Atunci nu mi-am dat seama, dar acel telefon avea să reprezinte începutul unei aventuri lungi, de zece ani, petrecute în laboratoare ştiinţifice, spitale, clinici de psihiatrie, cu o "echipă" din care au făcut parte laureaţi Nobel, vânzători de la băcănii, condamnaţi, precum şi un foarte talentat hoţ profesionist. În timp ce eu încercam să descopăr înţelesul din spatele proliferării celulare şi al dezbaterii etice privitoare la utilizarea ţesutului uman în cercetări, am fost acuzată de conspiraţie şi am fost izbită de pereţi - şi la propriu, şi la figurat -, trezindu-mă, în cele din urmă, că sunt ţinta a ceva ce aducea destul de mult a proces de exorcizare. M-am întâlnit, într-un final, cu Deborah, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai puternice şi energice femei pe care le-am cunoscut vreodată. Legătura personală dintre noi s-a dovedit atât de profundă, încât, treptat, fără să ne dăm seama, am devenit un personaj în povestea ei, la fel cum a devenit şi ea în a mea.

Eu şi Deborah provenim din culturi extrem de diferite: eu, albă şi agnostică, crescută în Pacific Northwest, cu rădăcini pe jumătate evreieşti, din New York, pe jumătate protestante, din Vestul Mijlociu; Deborah era o negresă creştină, profund religioasă, din Sud. Eu obişnuiam să părăsesc încăperea atunci când religia apărea ca subiect în conversaţie, pentru că mă simţeam stânjenită; familia lui Deborah era înclinată către învăţăturile bisericeşti, către vindecări datorate credinţei şi, uneori, chiar către voodoo. A crescut într-un cartier de negri, unul dintre cele mai sărace şi mai periculoase din ţară; eu, în schimb, am crescut într-un cartier sigur, liniştit, cu oameni din clasa de mijloc, într-un oraş locuit cu precădere de albi, iar la şcoală am avut doar doi colegi negri. Eu eram o jurnalistă pe subiecte legate de ştiinţă, care clasa toate lucrurile supranaturale ca fiind "nişte chestii aberante"; Deborah credea că spiritul Henriettei trăieşte în celulele ei, controlând viaţa oricui se intersecta cu ea. Inclusiv pe a mea. - Cum altfel îţi explici că profesorul tău de ştiinţe îi cunoştea adevăratul nume, când toată lumea o numea Helen Lane? obişnuia să spună Deborah. "Ea încerca să îţi atragă atenţia."

Acest tipar s-a aplicat la tot ce s-a întâmplat în viaţa mea: m-am măritat în timp ce scriam cartea, pentru că Henrietta voia să aibă grijă cineva de mine în timp ce lucram la ea; când am divorţat, asta s-a întâmplat pentru că ea a decis că soţul meu îmi stătea în cale; când un editor, care insistase să scot familia Lacks din carte, a fost rănit într-un accident suspect, Deborah a spus că asta se întâmplă când o superi pe Henrietta.

Familia Lacks a dat peste cap tot ceea ce îmi imaginam că ştiu despre credinţă, ştiinţă, jurnalism şi chestiuni legate de rasă. Până la urmă, cartea de faţă este rezultatul acestui proces de reevaluare. Nu este numai povestea celulelor HeLa şi a Henriettei Lacks, ci şi a membrilor familiei Henriettei - în special a lui Deborah - şi a strădaniei lor de o viaţă de a se obişnui cu gândul existenţei acelor celule şi a ştiinţei care a făcut posibilă supravieţuirea lor.

Vocea lui Deborah

Când oamenii mă întreabă - şi se pare că oamenii te-ntreabă mereu lucrurile de care nu poţi scăpa niciodată -, le răspund: Mda, aşa e, numele mamei mele a fost Henrietta Lacks, a murit în 1951, John Hopkins i-a luat celulele şi celulele astea încă trăiesc as- tăzi, încă se multiplică, cresc şi se răspândesc dacă nu le ţii la rece. Ştiinţa o numeşte HeLa şi se află peste tot în lume, în instituţiile medicale, în toate computerele şi peste tot pe internet. Când mă duc la doctor pentru vreun control, spun întotdeauna că mama mea a fost HeLa. Se entuziasmează toţi, îmi spun chestii cum ar fi cât de mult au ajutat celulele ei la fabricarea medicamentelor pe care le iau eu pentru tensiune arterială şi a antidepresivelor şi cum toate chestiile astea importante din medicină sunt posibile datorită ei. Dar nu explică niciodată mai mult, nu spun decât că da, mama ta a fost pe Lună, în bombe nucleare şi a făcut vaccinul ăla antipoliomielitic. Chiar nu ştiu cum a făcut ea toate astea, dar mă bucur că a reuşit, pen'că asta înseamnă că ajută mulţi oameni. Cred că i-ar plăcea asta.

Dar întotdeauna mi s-a părut ciudat un lucru: dacă celulele mamei noastre au făcut atât de multe pentru medicină, cum de fa- milia ei nu-şi poate permite să consulte niciun doctor? N-are niciun sens. Oamenii s-au îmbogăţit de pe urma mamei mele fără ca noi să ştim măcar că i-au luat celulele, iar noi nu primim niciun sfanţ. Mă înfuria atât de tare lucrul ăsta, de mi se făcea rău şi trebuia să iau pastile. Dar acum nu mai am în mine dorinţa de a lupta. Vreau doar să ştiu cine a fost mama mea
.

PARTEA I. VIAŢA
Consultaţia
1951

Pe 29 ianuarie 1951, David Lacks se afla la volanul vechiului său Buick, privind cum plouă. Maşina era parcată sub un stejar înalt, la ieşirea din Spitalul "Johns Hopkins", iar David era cu trei dintre copiii săi - doi dintre ei, încă sugari -, care îşi aşteptau mama, pe Henrietta. Cu câteva minute mai devreme, ea ţâşnise din maşină, îşi trăsese haina peste cap şi intrase în goană în spital, trecând de baia pentru "coloraţi", singura pe care avea voie s-o folosească. În clădirea de alături, sub un frumos plafon arcuit, din cupru, se afla o statuie de marmură a lui Iisus, înaltă de trei metri, cu braţele întinse larg, tronând peste locul în care odinioară se afla intrarea principală a Spitalului Hopkins. Nimeni din familia Henriettei nu venise vreodată la un doctor din acel spital fără să fi trecut pe la statuia lui Iisus, să depună flori la picioarele sale, să spună o rugăciune şi să-i atingă degetul mare de la picior pentru a avea noroc. Dar, în acea zi Henrietta nu s-a oprit.

S-a dus direct în sala de aşteptare a secţiei de ginecologie, un spaţiu larg deschis, gol, cu excepţia rândurilor de bănci lungi, cu spătar drept, aducând cu nişte strane.
- Am un nod în pântece, a spus ea la recepţie. Doctorul trebuie să vadă asta.

Timp de mai bine de un an, Henrietta le spusese celor mai apropiate prietene că ceva nu e în regulă cu ea. Într-o seară, după cină, stând pe pat alături de verişoarele ei Margaret şi Sadie, le-a spus:
- Am un nod înăuntrul meu.
- Un ce? a întrebat Sadie.
- Un nod, a spus ea. Doare al naibii de tare - când bărbatul ăla a vrut să fie cu mine, Sfinte Iisuse, am crezut că mor de durere.

Când a început să aibă dureri în timpul actului sexual, s-a gândit, iniţial, că asta are de-a face cu Deborah, căreia îi dăduse naştere cu câteva săptămâni mai devreme, sau cu vreo boală pe care David o aducea uneori acasă după nişte nopţi petrecute cu alte femei - tipul de boală pe care doctorii o tratează cu injecţii cu penicilină şi metale grele.

Henrietta le-a luat, pe rând, mâinile verişoarelor ei şi le-a purtat peste pântecele ei, aşa cum mai făcuse înainte, atunci când Deborah începuse să dea din picioare.
- Simţiţi ceva?

Verişoarele au apăsat cu degetele pe stomacul ei de câteva ori.
- Nu ştiu, a spus Sadie. Poate e o sarcină în afara uterului - ştii că asta se poate întâmpla.
- Nu sunt deloc însărcinată, a spus Henrietta. E un nod.
- Hennie, trebuie să te duci la control. Dacă e ceva rău?

Dar Henrietta nu s-a dus la doctor, iar verişoarele ei n-au spus nimănui ceea ce le zisese ea în dormitor. În vremurile acelea, oamenii nu vorbeau despre probleme precum cancerul, dar Sadie şi-a închipuit mereu că Henrietta a ţinut secretul ăsta temându-se că doctorul ar putea să îi scoată uterul şi că ea n-ar mai putea să aibă copii după aceea.

Cam la o săptămână după ce le-a spus verişoarelor ei că s-ar putea să fie ceva în neregulă, Henrietta, în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, a descoperit că e însărcinată cu al cincilea său copil, Joe. Sadie şi Margaret au încercat s-o liniştească spunându-i că, până la urmă, durerea avea de-a face cu sarcina. Dar Henrietta a negat în continuare.
- Era acolo înainte de copil, le-a spus ea. E altceva.

Au încetat să vorbească despre nodul dureros şi nimeni nu i-a spus nimic lui David, soţul Henriettei. Apoi, la patru luni şi jumătate de la naşterea lui Joseph, Henrietta a descoperit pete de sânge pe lenjeria ei intimă, deşi nu era în acea perioadă a lunii.

A umplut cada, s-a cufundat în apa călduţă şi şi-a îndepărtat uşor picioarele. Cu uşa închisă, ferită de privirile copiilor, ale soţului şi ale verişoarelor, Henrietta şi-a strecurat un deget în interior şi l-a frecat de la un capăt la altul al cervixului până a dat de ceea ce, într-un fel, ştia că va găsi: o bucată tare, poziţionată adânc înăuntru, ca şi cum cineva ar fi depus o bucată de marmură chiar în partea stângă, la intrarea în uter.

Henrietta a ieşit din cadă, s-a şters de apă şi s-a îmbrăcat. Apoi i-a spus soţului ei:
- Ai face bine să mă duci la doctor. Sângerez şi nu sunt la ciclu.

Medicul de care aparţinea a aruncat o singură privire, a observat umflătura şi şi-a imaginat că e o formă de sifilis. Dar testul a ieşit negativ, aşa că i-a spus Henriettei că ar fi bine să se ducă la secţia de ginecologie de la spitalul "Johns Hopkins".

Hopkins era unul dintre cele mai bune spitale din ţară. Fusese construit în 1889 ca spital de caritate destinat celor bolnavi şi săraci şi se întindea pe mai mult de patruzeci şi opt de mii de metri pătraţi, pe un teren din East Baltimore, unde fuseseră cândva un cimitir şi un spital de nebuni. Pavilioanele publice de la Hopkins erau pline cu pacienţi, în majoritate negri şi incapabili să îşi plătească impozitele de sănătate. David a condus până acolo aproape 33 de kilometri, nu pentru că ar fi preferat în mod special acel spital, ci pentru că era singurul spital mare din zonă care trata negri. Era epoca lui Jim Crow - când negrii apăreau în spitale pentru albi, personalul obişnuia să-i gonească, chiar dacă asta însemna că bolnavii mureau în parcarea spitalului. Chiar şi Hopkins, care primea pacienţi negri, îşi împărţea pavilioanele în funcţie de "culoare" şi avea rezervoare de apă speciale pentru "coloraţi".

Aşa că, atunci când asistenta a chemat-o pe Henrietta din camera de aşteptare, a îndrumat-o către o uşă ce dădea spre un cabinet destinat doar oamenilor de culoare - unul din lungul şir de cabinete despărţite de pereţi de sticlă transparentă, prin care asistentele puteau circula dintr-unul în altul. Henrietta s-a dezbrăcat, s-a înfăşurat într-un halat de spital alb şi scrobit şi s-a întins pe masa de consultaţie, aşteptându-l pe Howard Jones, ginecologul de serviciu. Jones era slab şi grizonant, cu o voce gravă, îndulcită de un uşor accent sudist. Când a intrat în cabinet, Henrietta i-a spus de umflătură. Înainte de a o examina, s-a uitat prin fişa ei medicală - o succintă trecere în revistă a vieţii ei, un fel de litanie a bolilor netratate:
Educaţie: şase sau şapte clase; casnică şi mamă a cinci copii. Dificultăţi de respiraţie încă din copilărie, din pricina unor infecţii în gât cronicizate şi a deviaţiei de sept. Medicul i-a recomandat intervenţie chirurgicală. Pacienta a refuzat. Pacienta avea o durere de dinţi de cinci ani; dinte extras, în cele din urmă, împreună cu alţi câţiva. Singura ei nelinişte - fiica cea mare suferea de epilepsie şi nu putea vorbi. Casnică fericită. Băutoare ocazională. Nu a călătorit. Bine hrănită, cooperantă. Provine dintr-o familie cu zece copii. Unul a murit în accident, altul de reumatism cardiovascular, unul otrăvit. Sângerare vaginală de neexplicat şi urinare cu sângerări pe parcursul ultimelor două sarcini; medicul a recomandat testarea pentru detectarea anemiei celulelor în seceră. Pacienta a refuzat. Căsătorită de la vârsta de 15 ani, îi displace actul sexual. Pacienta suferă de neurosifilis asimptomatic, dar a întrerupt tratamentul, pretextând că se simte bine. Cu două luni înainte de ultima vizită la medic, după naşterea celui de-al cincilea copil, s-a înregistrat o cantitate masivă de urină în sânge. Testele au indicat zone cu activitate celulară crescută în cervix. Medicul a recomandat diagnosticarea de către un specialist, pentru a exclude suspiciunea de infecţie sau cancer. Pacienta a anulat programarea. Cu o lună înaintea ultimei vizite, pacienta a fost diagnosticată cu gonoree. Pacienta a fost rechemată la spital pentru tratament. Niciun răspuns.

Nu a fost deloc surprinzător că nu s-a mai întors, în niciunul dintre cazuri, pentru rezultate. Pentru Henrietta, a merge la Hopkins era echivalent cu a merge într-o ţară străină, unde nu cunoştea limba. Ştia ce înseamnă recoltarea de tutun şi înjunghierea unui porc, dar nu auzise niciodată cuvintele cervix şi biopsie. Nu citea, nici nu scria prea mult şi nici nu învăţase lucruri ştiinţifice la şcoală. Ca mulţi alţi pacienţi negri, s-a dus la Hopkins doar când şi-a dat seama că nu mai are nicio altă şansă.

Jones o asculta pe Henrietta vorbindu-i despre durere şi sânge. "Spunea că ştiuse că era ceva în neregulă cu colul ei uterin", a scris el mai târziu. "Când am întrebat-o de unde ştia, mi-a răspuns că simţea o umflătură acolo. Nu ştiu exact la ce se referea, doar dacă nu a palpat într-adevăr zona." Henrietta s-a întins pe masă, cu picioarele prinse strâns în suporturile pentru picioare ale mesei ginecologice, în timp ce se uita ţintă la tavan. Şi, după cum era de aşteptat, Jones a descoperit o umflătură chiar acolo unde spusese ea că se află. A descris-o ca fiind o formaţiune tare, corodată, cam de mărimea unei monede. Dacă cervixul ei ar fi avut forma unui ceas, umflătura s-ar fi aflat în dreptul orei patru. Jones văzuse mii de leziuni cervicale, dar niciodată ceva asemănător: strălucitor şi purpuriu (ca un "desert Jello cu struguri", avea să spună el mai târziu) şi atât de delicat, încât sângera la cea mai mică atingere. Jones a colectat o mostră şi a trimis-o pentru diagnosticare la laboratorul de patologie, care se afla în capătul coridorului. Apoi i-a spus Henriettei că poate pleca acasă.

La scurt timp după aceea, Howard Jones s-a aşezat şi a început să dicteze notele despre Henrietta şi diagnosticul ei. "Povestea ei este interesantă, având în vedere că a adus la termen o sarcină în acest spital, pe 19 septembrie 1950", a spus el. "Şi, totuşi, n-a existat nicio consemnare legată de o posibilă anomalie a cervixului, nici atunci, nici la controlul făcut la şase săptămâni după naştere."

Şi, totuşi, iat-o, trei luni mai târziu, cu o tumoare în toată regula. Fie doctorii au omis-o la ultimul control - ceea ce pare imposibil -, fie a evoluat într-un ritm înfricoşător.

Clover
1920-1942

Henrietta Lacks, născută Loretta Pleasant, a venit pe lume pe 1 august 1920, în Roanoke, Virginia. Nimeni nu ştie cum a ajuns s-o cheme Henrietta. O moaşă pe nume Fannie a adus-o pe lume într-o baracă dintr-o fundătură aflată deasupra unei staţii de cale ferată, unde trenuri de marfă veneau şi plecau în fiecare zi. Henrietta a locuit în acea casă cu părinţii ei şi cu cei opt fraţi până în 1924, când mama ei, Eliza Lacks Pleasant, a murit în timpul naşterii celui de-al zecelea copil.

Tatăl Henriettei, Johnny Pleasant, era un om îndesat, care şontâcăia de colo-colo, ajutându-se de un baston cu care adesea lovea oamenii. Umblau vorbe în familie că şi-ar fi omorât propriul frate pentru că încercase s-o facă pe nebunul cu Eliza. Johnny n-avea răbdarea necesară pentru a creşte copii, aşa că, după ce a murit Eliza, i-a dus înapoi în Clover, Virginia, unde familia sa încă lucra pe plantaţiile de tutun, unde strămoşii lor fuseseră sclavi. Nimeni din Clover nu putea să aibă grijă de toţi cei zece copii, aşa că rudele i-au împărţit - unul cu vărul cutare, unul cu mătuşa cutare. Henrietta a ajuns la bunicul ei, Tommy Lacks.

Tommy locuia în ceea ce toată lumea numea casa părintească - o colibă de bârne, cu patru camere, care, pe vre36 muri, servise drept cartier general al sclavilor, având podele din scândură, felinare cu gaz şi cu apă pe care Henrietta o aducea de la pârâu, străbătând un drum lung, pe deal. Căminul se afla pe o coastă de deal, unde vântul vuia printre crăpăturile pereţilor. Aerul de dinăuntru era atât de rece, încât, atunci când mureau membri ai familiei, corpurile erau lăsate cu zilele la intrare, în hol, pentru ca oamenii să vină şi să-şi ia rămas-bun. Apoi, îi îngropau în cimitirul din spatele casei.

Bunicul Henriettei mai creştea un nepot, pe care una dintre fiicele lui îl părăsise după ce îl născuse pe podeaua căminului. Numele lui era David Lacks, dar toată lumea îl striga Day, pentru că, în vorba tărăgănată din ţinuturile în care trăia familia Lacks, casă era rostit caasă, iar David - Dei.

Tânărul Day era ceea ce familia numea un copil făcut pe furiş: un bărbat pe nume Johnny Coleman trecuse prin oraş şi, nouă luni mai târziu, a sosit Day. Un văr în vârstă de doisprezece ani şi o moaşă pe nume Munchie au ajutat la venirea lui pe lume; era albastru ca un cer de dinaintea furtunii şi nu respira. Un doctor - alb - a venit la cămin, cu melonul şi bastonul său, a scris "născut mort" pe certificatul de naştere al lui Day, apoi s-a urcat în trăsura sa şi a plecat, lăsând în urmă un nor roşiatic de praf.

După ce doctorul a plecat, Munchie s-a rugat: Doamne, ştiu că nu ai vrut să iei acest copil. L-a spălat pe Day într-un lighean cu apă caldă, apoi l-a aşezat pe un cearşaf alb, frecându-l şi bătându-l uşor cu palma pe piept, până când a început să respire, iar pielea sa albăstrie s-a încălzit, devenind de un maro-deschis.

Când Johnny Pleasant i-a expediat-o pe Henrietta bunicului Tommy, ea avea patru ani, iar Day, aproape nouă. Nimeni n-ar fi bănuit atunci că avea să-şi petreacă întreaga viaţă cu el - întâi ca verişoară a lui, crescând împreună în casa bunicului, apoi ca soţie.

Copii fiind, Henrietta şi Day se trezeau în fiecare dimineaţă la patru, pentru a mulge vacile şi a hrăni puii, porcii şi caii. Munceau într-o grădină plină cu porumb, alune şi legume, apoi se îndreptau către plantaţiile de tutun împreună cu verişorii lor Cliff, Fred, Sadie, Margaret şi o hoardă de alţi verişori. Şi-au petrecut mare parte din copilărie aplecaţi pe acele câmpuri, sădind tutun în urma plugurilor trase de catâri. În fiecare primăvară rupeau de pe lujer frunzele mari, verzi şi le legau în mănunchiuri mici - degetele lor fiind aspre şi lipicioase de la lichidul din frunze -, apoi se urcau pe grinzile din hambarul pentru tutun al bunicului lor, aşezând mănunchi peste mănunchi. În fiecare zi a verii se rugau pentru o furtună care să le răcorească pielea arsă de soarele puternic. Când aveau parte de una, ţipau şi alergau pe câmp, umplându-şi mâinile de fructe coapte şi de nuci pe care vântul le scuturase din copaci.

Ca majoritatea celor din familia Lacks, Day nu şi-a terminat studiile: s-a oprit la clasa a patra, pentru că familia avea nevoie de el la muncile câmpului. Dar Henrietta a rămas până în clasa a şasea. În timpul anului şcolar, după ce, dimineaţa, se îngrijea de grădină şi de animale, mergea mai bine de trei kilometri - pe lângă şcoala albilor, de unde copiii aruncau cu pietre în ea şi o tachinau - spre şcoala celor "coloraţi", o casă de fermier din lemn, cu trei camere şi ascunsă de umbrele copacilor înalţi, cu o curte în faţă, unde doamna Coleman îi punea pe băieţi şi pe fete să se joace separat. La sfârşitul orelor şi atunci când nu se ţineau lecţii, Henrietta era pe câmp, cu Day şi cu verii lor.

Dacă vremea era frumoasă, atunci când terminau lucrul, verişorii fugeau direct la bazinul pe care şi-l înjghebau în fiecare an pentru înot, îndiguind pârâul din spatele casei cu pietre, beţe, pungi de nisip şi cu orice altceva puteau să scufunde în apă. Aruncau cu pietre pentru a alunga şerpii mocasini de apă care erau veninoşi, apoi săreau în apă aruncându-se de pe crengile copacilor sau scufundându-se de pe bancurile nămoloase de nisip.

La lăsarea serii, făceau focul din bucăţi de pantofi vechi, pentru a ţine la distanţă ţânţarii, şi priveau stelele, aşezaţi sub stejarul cel mare, de care atârnau o frânghie ca să se poată legăna. Jucau leapşa, ring-around-the-rosy, şotron, dansau şi cântau, până când bunicul Tommy ţipa la toţi să se ducă la culcare.

În fiecare noapte, verii se îngrămădeau într-un loc strâmt de deasupra unei bucătării din lemn aflată la câţiva metri de cămin. Se aşezau unul lângă altul - spunând poveşti despre fermierul fără cap care cutreiera străzile noaptea sau despre omul fără ochi, care locuia lângă pârâu -, apoi dormeau până când bunica lor, Chloe, încălzea soba de dedesubt şi îi trezea cu mirosul de biscuiţi proaspeţi.

O seară pe lună, în vremea recoltei, bunicul Tommy înhăma caii, după cină, şi îi mâna către South Boston - sediul celei de-a doua mari pieţe de tutun a ţării, cu prezentări de tutun, un concurs de frumuseţe Miss Tutun şi cu un port de unde vasele colectau frunzele uscate, pentru ca oamenii din întreaga lume să poată fuma.

Înainte de a pleca de-acasă, Tommy îi chema pe verii cei mai mici, care se cuibăreau în căruţă, pe un pat de frunze de tutun, încercând apoi să se lupte cu somnul cât de mult puteau, cedând, în cele din urmă, ritmului dat de tropăitul cailor. Asemenea fermierilor din întreaga Virginie, Tommy Lacks şi nepoţii săi călătoreau noaptea pentru a duce recolta în South Boston, unde, în zori, se aliniau - o căruţă în spatele alteia - şi aşteptau să se deschidă porţile uriaşe de lemn vopsite în verde ale antrepozitului pentru licitaţie.

Când ajungeau acolo, Henrietta şi verii ei ajutau la deshămarea cailor şi la umplerea coveţilor cu paie. Cel care conducea licitaţia jongla cu cifre care răsunau în camera imensă, cu o înălţime de aproape zece metri şi cu ferestre înnegrite de la murdăria adunată de atâţia ani. În timp ce Tommy Lacks stătea lângă recolta sa şi se ruga să obţină un preţ bun, Henrietta şi verii ei alergau în jurul grămezilor de tutun, vorbind într-o păsărească rapidă, imitându-l pe cel care conducea licitaţia. Noaptea, îl ajutau pe Tommy să transporte la subsol tutunul nevândut, unde făcea din frunze un pat pentru copii. Fermierii albi dormeau sus, în mansarde şi camere private; fermierii negri dormeau în pântecele întunecat al magaziei, alături de cai, catâri şi câini, pe o podea murdară şi prăfuită, prevăzută cu despărţituri de lemn făcute pentru animale, şi cu munţi de sticle goale de lichior, care ajungeau aproape până la tavan.

Noaptea petrecută în magazie era un prilej pentru beţii, jocuri de noroc, prostituţie şi crime ocazionale, iar fermierii îşi cheltuiau întregul câştig. De pe patul lor de frunze, copiii familiei Lacks se holbau la grinzile tavanului, de mărimea copacilor, lăsându-se pradă somnului în zgomotul râsetelor şi al sticlelor lovite şi în mirosul acela de tutun uscat.

Dimineaţa, se înghesuiau în căruţă, lângă recolta nevândută, şi porneau în lunga călătorie spre casă. Verii care rămăseseră în Clover ştiau că o călătorie în South Boston însemna un răsfăţ pentru toată lumea - o bucată zdravănă de brânză, poate, sau o felie de salam de Bologna -, aşa că aşteptau ore întregi pe strada principală, pentru a se ţine după căruţă, în drumul ei către casă.

Strada principală, largă şi prăfuită, din Clover era plină cu automobile Ford, model A, şi cu căruţe trase de catâri sau de cai. Old Man Snow a fost primul din oraş care a avut tractor şi venea cu el la magazin de parcă ar fi venit cu o maşină - cu ziarele îndoite la subsoară, cu câinii săi de vânătoare, Cadillac şi Dan, lătrând în spatele său. Pe strada principală existau un cinematograf, un magazin de bijuterii, un cabinet medical, un magazin de bricolaj şi câteva biserici. Când vremea era frumoasă, bărbaţi albi, cu bretele, pălării albe şi ţigarete lungi - mai toţi de la primar şi medic până la antreprenorul de pompe funebre - stăteau de-a lungul străzii principale, sorbind whisky din sticle de suc, vorbind sau jucând dame pe butoiul de lemn din faţa farmaciei. Soţiile lor stăteau la o bârfă în magazinul universal, în timp ce copiii lor dormeau aliniaţi pe tejghea, cu capetele odihnindu-li-se pe baloturi lungi de pânză.

Henrietta şi verii ei se angajau la aceşti albi, aducându-le tutunul în schimbul a zece cenţi, ca să aibă bani pentru a merge la filmele lor preferate cu cowboy, în care juca Buck Jones. Proprietarul cinematografului difuza filme mute, alb-negru, iar soţia sa acompania la pian. Ştia un singur cântec, astfel că ajungea să cânte muzică veselă, de carnaval, la fiecare scenă, chiar şi atunci când personajele erau împuşcate şi mureau. Copiii familiei Lacks stăteau în zona pentru "coloraţi", lângă proiectorul care ţăcănea ca un metronom pe parcursul întregului film.

Pe măsură ce Henrietta şi Day au crescut, au renunţat la jocurile de copii în favoarea curselor cu cai pe drumul murdar care acoperea zona în care odinioară fusese plantaţia de tutun a familiei Lacks, dar care acum era numită simplu "ţinutul Lacks". Băieţii se băteau tot timpul pentru a câştiga dreptul să-l călărească pe Charlie Horse, murgul cel înalt al bunicului Tommy, care putea să depăşească orice alt cal din Clover. Henrietta şi celelalte fete priveau de pe coasta dealului sau din spatele căruţelor umplute cu paie, ţopăind, bătând din palme şi ţipând, în timp ce băieţii călăreau.

Henrietta îl aclama, de obicei, pe Day, dar uneori îl încuraja şi pe alt văr, Joe Grinnan Nebunu'. Joe Nebunu' era ceea ce vărul lor Cliff numea "un om cu o statură peste medie" - înalt, mătăhălos şi puternic, cu piele întunecată, nas ascuţit şi păr atât de des pe cap, braţe, spate şi gât, încât vara era nevoit să se radă tot, ca să nu se încingă de la căldură. Îl numeau Joe Nebunu' pentru că era atât de îndrăgostit de Henrietta, că ar fi făcut orice pentru a-i atrage atenţia. Era cea mai drăguţă fată din ţinutul Lacks, cu zâmbetul ei frumos şi cu ochii ei de forma castanei.

Prima dată când Joe Nebunu' a încercat să se sinucidă din pricina Henriettei a alergat în jurul ei, în miezul iernii, când ea se întorcea de la şcoală. A implorat-o să iasă cu el, spunând: "Haide, Hennie..., dă-mi o şansă". Când ea a râs şi l-a refuzat, Joe Nebunu' a fugit şi s-a aruncat, prin crusta de gheaţă, într-un heleşteu îngheţat, refuzând să iasă de acolo până când ea n-a acceptat să se întâlnească cu el.

Toţi verii îl tachinau pe Joe, spunându-i: "Poate a crezut că apa îngheţată l-ar răcori puţin, dar e atât de aprins după ea, că apa aproape a început să fiarbă!" Verişoara Henriettei, Sadie, care era sora lui Joe Nebunu', a ţipat la el: "Dom'le, eşti atât de îndrăgostit de o fată, c-o să mori pentru ea? Asta nu-i de bine".

Nimeni nu a ştiut ce s-a petrecut între Henrietta şi Joe Nebunu', doar că au ieşit de câteva ori şi s-au sărutat. Dar Henrietta şi Day împărţeau dormitorul încă de când ea avea patru ani, aşa că ceea ce a urmat n-a surprins pe nimeni: au început să aibă copii împreună. Fiul lor, Lawrence, s-a născut doar la câteva luni după aniversarea de paisprezece ani a Henriettei; sora lui, Lucile Elsie Pleasant, a apărut patru ani mai târziu. Ambii au fost născuţi pe podeaua căminului, la fel ca tatăl, bunicul şi bunica lor.

Abia după mulţi ani oamenii aveau să folosească termeni precum epilepsie, retardare mintală sau neurosifilis pentru a descrie starea lui Elsie. Pentru cei din ţinutul Lacks, ea era doar simplă. Scrântită. A venit pe lume atât de repede, Day abia ajunsese cu moaşa, că Elsie a ţâşnit şi s-a izbit cu capul de podea. Toată lumea avea să spună că poate de aceea mintea ei a rămas ca aceea a unui copil.

Catastifele vechi şi prăfuite de la biserica unde se ducea Henrietta erau pline cu nume de femei excluse din congregaţie pentru că făcuseră copii din flori, dar, din nu se ştie ce motiv, Henrietta nu fusese niciodată excomunicată, chiar dacă umblau zvonuri prin ţinutul Lacks că e posibil ca Joe Nebunu' să fie tatăl unuia dintre copiii ei.

Când Joe Nebunu' a aflat că Henrietta urmează să se mărite cu Day, şi-a înfipt în piept un briceag vechi şi tocit. Tatăl său l-a găsit zăcând beat în curte, cu cămaşa plină de sânge. A încercat să oprească sângerarea, dar Joe s-a împotrivit - zvârcolindu-se şi izbind cu pumnii -, ceea ce a agravat sângerarea. În cele din urmă, tatăl lui Joe s-a luptat cu el până la maşină, l-a legat strâns de uşă şi l-a dus la doctor. Când Joe s-a întors, bandajat tot, Sadie i-a spus de câteva ori: "Toate astea doar ca s-o opreşti pe Hennie să se mărite cu Day?" Dar Joe Nebunu' nu era singurul care încerca să împiedice căsătoria.

Sora Henriettei, Gladys, spunea mereu că Henrietta ar putea să pună mâna pe cineva mai bun. Majoritatea celor din familia Lacks au vorbit despre Henrietta şi Day şi despre prima etapă a vieţii lor, în Clover, ca despre ceva idilic, asemenea unui basm. Nu şi Gladys. Nimeni nu ştie de ce s-a împotrivit ea atât de tare căsătoriei. Unii spun că Gladys era, pur şi simplu, geloasă pentru că Henrietta era mai drăguţă. Dar Gladys a insistat mereu că Day nu are ce-i trebuie pentru a fi un soţ bun.

Henrietta şi Day s-au căsătorit fără martori, în casa predicatorului din parohia lor, pe 10 aprilie 1941. Ea avea douăzeci de ani; el, douăzeci şi cinci. Nu s-au dus în luna de miere pentru că era prea mult de lucru şi n-aveau niciun ban pentru călătorie. Până în iarnă, Statele Unite erau deja în război, iar companiile de tutun îi aprovizionau gratis cu tutun pe soldaţi, astfel că piaţa era prosperă. Dar, pe măsură ce marile ferme înfloreau, cele mici se luptau cu greu să supravieţuiască. Henrietta şi Day erau norocoşi dacă puteau să vândă suficient cât să-şi hrănească familia şi să planteze noua recoltă.

Aşa că, după nuntă, Day s-a întors la mânerele crăpate ale vechiului său plug de lemn, în timp ce Henrietta îl urma îndeaproape, împingând o roabă şi aruncând seminţe de tutun în găurile făcute în pământul roşiatic.

Apoi, într-o după-amiază de la finele lui 1941, vărul lor, Fred Garret, a venit din Baltimore în vizită, conducând cu viteză mare pe drumul murdar de lângă pământurile lor, în strălucitorul său Chevrolet şi îmbrăcat cu haine luxoase. Cu numai un an în urmă, Fred şi fratele său, Cliff, aveau încă ferme de tutun în Clover. Pentru a câştiga nişte bani în plus, şi-au deschis un minimarket pentru "coloraţi", unde majoritatea clienţilor cumpărau pe datorie. De asemenea, conduceau un local din cărămidă, unde Henrietta dansa adesea pe podeaua de un roşu-murdar. Toată lumea băga câte o monedă în tonomat şi bea Royal Crown Cola, dar profiturile n-au fost niciodată prea mari. Aşa că, în cele din urmă, Fred şi-a luat ultimii trei dolari şi douăzeci şi cinci de cenţi şi şi-a cumpărat un bilet spre Nord, către noua sa viaţă. La fel ca alţi câţiva veri, s-a dus să muncească la oţelăria Bethlehem Steel's Sparrows Point, trăind în Turner Station, o comunitate restrânsă de muncitori negri de pe o peninsulă a râului Patapsco, la aproximativ 33 de kilometri de periferia oraşului Baltimore.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a deschis Sparrows Point, Turner Station era formată mai mult din mlaştini, zone cu ferme şi câteva bordeie unite prin nişte plăci de lemn, care slujeau de poteci. Când cererea de oţel a crescut în timpul Primului Război Mondial, valuri întregi de muncitori albi s-au mutat în oraşul vecin Dundalk, iar barăcile pentru locuit din Bethlehem Steel's s-au înmulţit rapid, ajungând până aproape de Turner Station. Până în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, Turner Station avea câteva drumuri pavate, un doctor, un magazin universal şi un poştaş. Dar locuitorii se certau în continuare pentru apă, reţele de canalizare şi şcoli.

Apoi, în decembrie 1941, Japonia a bombardat Pearl Harbor şi a fost ca şi cum Turner Station ar fi câştigat la loterie: cererea de oţel a crescut fulgerător, la fel şi nevoia de muncitori. Guvernul a băgat masiv bani în Turner Station, care a început să se umple de case cu unu şi două etaje, multe lipite una de alta şi spate în spate, unele având o capacitate de patru până la cinci sute de locuitori. Multe erau din cărămidă, altele din ciment de azbest. Unele aveau curţi, altele, nu. Majoritatea aveau vederea înspre flăcările ce dansau deasupra furnalelor de la Sparrows Point şi către fumul straniu, roşiatic ce ieşea din hornuri.

Sparrows Point devenea rapid cea mai mare fabrică de oţel din lume. Producea beton armat, sârmă ghimpată, cuie şi oţel pentru maşini, instalaţii frigorifice şi nave militare. Folosea mai mult de şase milioane de tone de cărbune pe an, pentru a obţine opt milioane de tone de oţel, şi avea angajaţi peste treizeci de mii de muncitori. Bethlehem Steel's a reprezentat o mină de aur într-o perioadă de sărăcie, mai ales pentru familiile de negri din Sud. Au început să circule vorbe din Maryland până la fermele din Virginia şi din cele două state Carolina, fenomenul ajungând să fie cunoscut drept "Marea Migraţie": familii întregi de negri au plecat din Sud către Turner Station - Pământul Făgăduinţei.

Munca era grea, în special pentru bărbaţii negri, care primeau slujbele de care albii nu voiau să se atingă. Asemenea lui Fred, muncitorii negri începeau în subsolul petrolierelor pe jumătate construite, din şantierul naval, strângând cuie, nituri şi piuliţe ce cădeau din mâinile oamenilor care perforau şi sudau, aflaţi la zece, doisprezece metri deasupra. În cele din urmă, muncitorii negri s-au mutat în compartimentul unde se afla boilerul şi unde aruncau cărbune cu lopata într-un furnal arzând. Îşi petreceau zilele inspirând praf toxic de cărbune şi azbest, pe care îl duceau acasă la soţiile şi la fiicele lor, care, la rândul lor, îl inhalau atunci când scuturau hainele bărbaţilor înainte de a le spăla. Muncitorii negri de la Sparrows Point câştigau cel mult optzeci de cenţi pe oră, de obicei chiar mai puţin. Muncitorii albi aveau lefuri mai mari, dar Fred nu se plângea: optzeci de cenţi pe oră însemnau mai mult decât văzuseră vreodată cei din familia Lacks.

Fred reuşise. Acum, se întorsese în Clover pentru a-i convinge pe Henrietta şi pe Day că şi ei ar trebui să facă la fel. În dimineaţa de după sosirea cu surle şi trâmbiţe în oraş, Fred i-a cumpărat lui Day un bilet de autobuz spre Baltimore. Conveniseră ca Henrietta să rămână acasă pentru a avea grijă de copii şi de plantaţie, până când Day urma să câştige suficient încât să-şi permită o casă în Baltimore şi trei bilete către Nord. Câteva luni mai târziu, Fred a primit ordinul de recrutare şi a fost trimis peste Ocean. Înainte de a pleca, Fred i-a dat lui Day toţi banii pe care îi câştigase până atunci, spunându-i că e timpul ca Henrietta şi copiii să vină în Turner Station.

Puţin după aceea, cu un copil de fiecare mână, Henrietta s-a urcat în trenul alimentat cu cărbuni, din gara mică de lemn aflată la capătul străzii principale din Clover. A lăsat în urmă plantaţiile de tutun ale copilăriei sale şi stejarul vechi de o sută de ani, care o adăpostise de soare în atâtea după-amiezi fierbinţi. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, Henrietta privea, pentru prima oară, de la fereastra trenului dealurile care se perindau prin faţa ei şi întinderile mari de apă, îndreptându-se către noua ei viaţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer