Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Adevărul despre cazul Harry Quebert


Joël Dicker, traducere de Ana Antonescu

04.09.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Joël Dicker
Adevărul despre cazul Harry Quebert
Editura Trei, 2013

Traducere de Ana Antonescu
Colecţia Fiction Connection



*****
Intro

Joël Dicker s-a născut la Geneva, pe 16 iunie 1985. A studiat dreptul la Universitatea din Geneva, absolvind în 2010.
A obţinut "Premiul scriitorilor genovezi" pentru primul său roman, Ultimele zile ale părinţilor noştri. Joël Dicker a publicat al doilea roman al său, Adevărul despre cazul Harry Quebert, în septembrie 2012, primind Marele Premiu al Academiei Franceze. De asemenea, a făcut parte din selecţia finală pentru Premiul Goncourt. A fost distins cu Premiul Goncourt al Liceenilor pe 2012.

*
1975, New Hampshire: Nola Kellergan, o adolescentă în vârstă de 15 ani, dispare fără urmă. 33 de ani mai târziu, scriitorul de succes Harry Quebert este acuzat de crimă, atunci când trupul fetei este descoperit în timpul unor săpături în grădina casei sale.

Tânărul Marcus Goldman, scriitor în pană de inspiraţie, nu ezită să plece la New Hampshire şi să înceapă propria anchetă pentru a-l ajuta pe Harry, mentorul şi prietenul său.

Acolo este depăşit rapid de evenimente: investigaţia intră în impas, iar Marcus începe să primească ameninţări. Pentru a dovedi nevinovăţia lui Harry şi a-şi salva cariera de scriitor, e absolut necesar să răspundă la trei întrebări: cine a omorât-o pe Nola Kellergan? Ce s-a întâmplat în New Hampshire în vara lui 1975? Şi cum se scrie un roman de succes?

Roman noir, roman poliţist fără îndoială, dar şi roman psihologic cu răsturnări de situaţie surprinzătoare sau hilare, Adevărul despre cazul Harry Quebert prezintă moravurile societăţii americane, bine ascunse în spatele unei faţade impecabile. (Le Figaro)

Exploatând un fapt divers, Joël Dicker a construit un thriller alert care este, în acelaşi timp, un roman în roman, un studiu sociologic asupra Americii clasei de mijloc înainte de alegerea la preşedinţie a lui Barack Obama, ancheta unei crime şi un curs de literatură. Ca un maestru, Dicker alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliţiei, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) şi explorează America în toate excesele ei - mediatice, literare, religioase, meditând, în acelaşi timp, asupra condiţiei scriitorului. O lecţie de scris şi o lecţie de viaţă. (L'Express)

***
Fragment
Ziua dispariţiei
(sâmbătă, 30 august 1975)

- Poliţia, ce urgenţă aveţi?
- Alo? Numele meu este Deborah Cooper, locuiesc în Side Creek Lane. Cred că tocmai am văzut un bărbat urmărind o fată în pădure.
- Ce s-a întâmplat exact?
- Nu ştiu! Eram la fereastră, priveam înspre pădure şi am văzut acolo o fată care alerga printre copaci... În spatele ei era un bărbat... Cred că încerca să scape de el.
- Unde sunt acum?
- Nu... nu-i mai văd. Sunt în pădure.
- Trimit imediat un echipaj, doamnă.

Astfel şi-a făcut apariţia faptul divers care a zguduit oraşul Aurora din New Hampshire. În ziua aceea, Nola Kellergan, de cincisprezece ani, o fată din zonă, a dispărut. Nu i s-a mai dat niciodată de urmă.

Prolog
Octombrie 2008
(33 de ani după dispariţie)

Toată lumea vorbea despre carte. Nu puteam să hoinăresc în tihnă pe străzile din New York, nici măcar să fac jogging pe aleile din Central Park fără ca trecătorii să nu mă recunoască şi să exclame: "Hei, uite-l pe Goldman! Scriitorul!" Mi se întâmpla chiar ca unii să se apuce să alerge cu mine ca să mă urmărească şi să-mi pună întrebările care-i frământau: "E adevărat ce scrieţi în cartea dumneavoastră? Harry Quebert chiar a făcut asta?" În cafeneaua din West Village, unde obişnuiam să mă duc, unii clienţi nu mai aveau nicio jenă să se aşeze la masa mea şi să-mi vorbească: "Vă citesc cartea, domnule Goldman, şi nu pot să o las din mână! Prima era şi ea bună, dar aceasta e mult peste! Chiar v-au vărsat un milion de dolari ca să o scrieţi? Ce vârstă aveţi? De-abia treizeci? Treizeci! Şi aţi strâns deja atâta bănet?" Până şi portarul de la clădirea unde locuiam, pe care-l vedeam cum înainta cu lectura între momentele când deschidea şi închidea uşa, sfârşise prin a mă opri îndelung la lift, după ce terminase cartea, ca să-mi destăinuie ce-avea pe suflet: "Uite ce i s-a întâmplat Nolei Kellergan! Ce grozăvie! Dar cum de se poate întâmpla aşa ceva? Ei, domnule Goldman, cum e posibil?"

Cartea mea stârnise interesul întregului New York; apăruse de numai două săptămâni şi deja promitea să fie cel mai bine vândut volum al anului de pe continentul american. Toată lumea voia să ştie ce se petrecuse la Aurora în 1975. Se vorbea peste tot: la televizor, la radio, în ziare. De-abia împlinisem treizeci de ani şi devenisem, cu această carte, a doua din cariera mea, scriitorul cel mai în vogă al momentului.

Cazul care agitase America şi din care mă inspirasem în povestea mea izbucnise cu câteva luni în urmă, la începutul verii, când fuseseră descoperite rămăşiţele unei fete dispărute de treizeci şi trei de ani. Aşa au debutat evenimentele din New Hampshire care vor fi relatate aici şi fără de care orăşelul Aurora ar fi rămas necunoscut pentru restul Americii.

Prima parte
Boala scriitorilor
(cu 8 luni înainte de apariţia cărţii)

31. În străfundurile memoriei
"Marcus, primul capitol este esenţial. Dacă cititorilor nu le place, nu vor mai citi restul cărţii. Cum te gândeşti să-ţi începi povestea?
- Nu ştiu, Harry. Crezi că voi izbuti într-o zi?
- Să ce?
- Să scriu o carte.
- Sunt sigur."

La începutul anului 2008, la aproape un an şi jumătate după ce devenisem, graţie primului meu roman, favoritul lumii literare americane, m-am confruntat cu o teribilă criză a paginii albe, sindrom care, se pare, nu este rar în cazul scriitorilor ce au cunoscut un succes imediat şi răsunător. Boala nu a survenit dintr-odată: m-a cuprins lent. Ca şi cum creierul meu, afectat, înţepenise încetul cu încetul. Când au apărut primele simptome, nu voisem să le acord atenţie: îmi zisesem că inspiraţia îmi va reveni a doua zi sau peste două zile, sau peste trei. Zilele, săptămânile şi lunile trecuseră însă fără ca inspiraţia să-mi revină vreodată.

Coborârea mea în infern se petrecuse în trei faze. Prima, necesară oricărei căderi vertiginoase adevărate, fusese o ascensiune fulgerătoare: primul meu roman se vânduse în două milioane de exemplare, propulsându-mă, la vârsta de douăzeci şi opt de ani, la rangul de scriitor de succes. Se întâmpla în toamna anului 2006 şi, în câteva săptămâni, numele meu devenise celebru: apăream peste tot, la televizor, în ziare, pe copertele revistelor. Panouri uriaşe cu chipul meu erau afişate în staţiile de metrou. Criticii cei mai duri de la marile cotidiene de pe Coasta de Est îşi uniseră glasurile într-o apreciere unanimă: tânărul Marcus Goldman avea să devină un foarte mare scriitor.

Publicasem o carte, una singură, şi mă şi vedeam de-acum în pragul unei noi vieţi: aceea destinată tinerelor vedete multimilionare. Am plecat de la ai mei, din Montclair, New Jersey, ca să mă mut într-un apartament luxos din Village, mi-am dat Fordul la mâna a treia pentru un Range Rover negru strălucitor, nou, cu geamuri opace, am început să frecventez restaurante la modă, mi-am angajat un agent literar care se ocupa de felul în care îmi petreceam timpul şi venea să se uite la baseball pe ecranul uriaş al televizorului din noua mea casă. Am închiriat, la doi paşi de Central Park, un birou în care o secretară un pic îndrăgostită şi numită Denise îmi tria corespondenţa, îmi pregătea cafeaua şi îmi clasa documentele importante.

În primele şase luni după apariţia cărţii, mă mulţumisem să profit de tihna noii mele vieţi. Dimineaţa, treceam pe la birou ca să parcurg eventualele articole care se refereau la mine şi să citesc zecile de scrisori ale admiratorilor pe care le primeam zilnic şi pe care Denise le aranja apoi în dosare groase. Apoi, mulţumit de mine însumi şi socotind că lucrasem destul, mă duceam să hoinăresc pe străzile din Manhattan, unde trecătorii şuşoteau când mă vedeau. Îmi consacram restul timpului ca să profit de noile drepturi pe care mi le oferea celebritatea: dreptul de a-mi cumpăra tot ce aveam chef, dreptul de a avea acces la locurile VIP de la Madison Square Garden ca să urmăresc meciurile celor de la Rangers, dreptul de a păşi pe covorul roşu împreună cu starurile din lumea muzicii, ale căror discuri le cumpărasem integral pe când eram tânăr, dreptul de a ieşi cu Lydia Gloor, actriţa care interpreta rolul principal în serialul TV la modă şi pe care toţi voiau s-o cucerească. Eram un scriitor celebru; aveam impresia că mă îndeletniceam cu cea mai frumoasă meserie din lume. Şi, desigur, eram convins că succesul meu avea să dureze mereu şi nu luam în seamă primele avertismente ale agentului meu şi ale editorului meu care mă îndemnau să mă reapuc de lucru şi să încep să scriu cel de-al doilea roman.

În următoarele şase luni mi-am dat seama că lucrurile stăteau să se schimbe: scrisorile admiratorilor deveniseră din ce în ce mai rare şi pe stradă eram abordat mai puţin. În curând, acei trecători care încă mă mai recunoşteau au început să mă întrebe: "Domnule Goldman, care va fi subiectul viitoarei dumneavoastră cărţi? Şi când va apărea ea?" Am priceput că trebuia să o iau de la capăt şi aşa şi făcusem: îmi notasem idei pe foi volante şi schiţasem sinopsisuri pe computer. Dar n-a ieşit nimic bun. Mă gândisem atunci la alte idei şi schiţasem alte sinopsisuri. Dar tot fără succes. În cele din urmă, îmi cumpărasem un computer nou, în speranţa că-mi va fi vândut cu idei bune şi sinopsisuri excelente. Degeaba însă. Ca urmare, încercasem să schimb metoda: o rechiziţionasem pe Denise până noaptea târziu ca să noteze după dictare ceea ce credeam eu că sunt fraze măreţe, cuvinte geniale şi începuturi de roman excepţionale. Dar a doua zi, cuvintele mi se păreau fade, frazele împiedicate şi începuturile, un fiasco. Intram în a doua fază a bolii mele.

În toamna lui 2007 se făcea un an de când apăruse prima mea carte şi nu scrisesem încă nici măcar un rând din următoarea. Când nu au mai fost scrisori de clasat, când nu am mai fost recunoscut în locurile publice şi când în marile librării de pe Broadway afişele cu efigia mea au dispărut, am înţeles că gloria era efemeră. Era o gorgonă înfometată şi cei care nu o hrăneau erau de îndată înlocuiţi: oamenii politici ai momentului, starleta ultimului reality-show, grupul rock care tocmai îşi câştigase celebritatea atrăseseră asupra lor şi atenţia care mi se cuvenea. Şi totuşi, nu se scurseseră decât douăsprezece luni cu totul de când îmi apăruse cartea: o perioadă de timp ridicol de scurtă după mine, dar care, la scară umană, corespundea unei eternităţi. De-a lungul aceluiaşi an, numai în America, se născuseră un milion de copii, iar un milion de persoane muriseră, cel puţin zece mii fuseseră împuşcaţi, o jumătate de milion se apucaseră de droguri, un milion deveniseră milionari, şaptesprezece milioane îşi schimbaseră telefonul mobil, cincizeci de mii decedaseră în urma unui accident de maşină şi, în aceleaşi circumstanţe, două milioane fuseseră răniţi mai mult sau mai puţin grav. Cât despre mine, nu scrisesem decât o singură carte.

Schmid & Hanson, puternica editură newyorkeză care îmi oferise o sumă frumuşică să-mi public primul roman şi care-şi pusese atâtea speranţe în mine, îl hărţuia pe agentul meu, Douglas Claren, care, la rândul lui, mă hăituia pe mine.

Îmi spunea că timpul ne presa, că trebuia neapărat să predau un nou manuscris, iar eu mă străduiam să-l liniştesc, ca să mă liniştesc de fapt pe mine însumi, zicându-i că al doilea roman al meu înainta rapid şi că nu avea de ce să se îngrijoreze. Însă în ciuda orelor petrecute închis în biroul meu, paginile rămâneau albe: inspiraţia dispăruse fără să mă anunţe şi nu mai dădeam de ea. Iar seara, când stăteam în pat, fără să fiu în stare să adorm, mă gândeam că în curând, şi înainte de a împlini treizeci de ani, marele Marcus Goldman nu avea să mai existe. Ideile astea mă înspăimântau într-atât, încât am hotărât să plec în vacanţă ca să-mi schimb gândurile: mi-am oferit o lună într-un hotel luxos din Miami, cum s-ar zice ca să-mi reîncarc bateriile, absolut convins că relaxarea la umbra palmierilor îmi va permite să-mi regăsesc întru totul geniul creator. Dar Florida nu era, desigur, decât o teribilă tentaţie de a fugi, o situaţie penibilă pe care, cu două mii de ani înaintea mea, filosoful Seneca o experimentase deja: oriunde aţi fugi, problemele voastre îşi fac loc în bagaje şi vă urmează pretutindeni. Era ca şi cum, de-abia ajuns la Miami, un amabil bagajist cubanez ar fi alergat după mine la ieşirea din aeroport şi mi-ar fi zis:
- Sunteţi domnul Goldman?
- Da.
- Atunci asta e a dumneavoastră.

Mi-ar fi întins un plic conţinând un teanc de foi.
- Sunt paginile mele albe?
- Da, domnule Goldman. Nu trebuia să le luaţi totuşi cu dumneavoastră când aţi părăsit New Yorkul?

Astfel am petrecut o lună în Florida, singur, închis într-un apartament cu demonii mei, mizerabil şi mofluz. Pe laptopul meu, deschis zi şi noapte, documentul pe care-l numisem roman nou.doc rămânea cu disperare virgin. Într-o seară, când i-am oferit o margarita pianistului de la barul hotelului, am înţeles că luasem o boală foarte răspândită în mediul artistic. Aşezat la bar, acesta mi-a povestit cum nu compusese toată viaţa decât un singur cântec, dar care fusese un hit răsunător. Se bucurase de un asemenea succes, nu mai putuse niciodată să compună altceva, aşa că în prezent, ruinat şi nefericit, supravieţuia interpretând stângaci la pian şlagărele altora pentru clienţii hotelului. "În vremea aia, am făcut turnee grozave în cele mai mari săli din ţară, mi-a zis el, agăţându-se de gulerul cămăşii mele. Zece mii de oameni care îmi strigau numele, tipe care leşinau şi altele care îmi aruncau chiloţii lor mititei. Era ceva." Şi după ce şi-a lins ca un căţeluş sarea de pe marginea paharului, a adăugat: "Pe cuvânt că aşa a fost". Cel mai rău era tocmai faptul că ştiam că era adevărat.

A treia fază a nenorocirilor mele a început de îndată ce m-am întors la New York. În avionul care mă aducea de la Miami, am citit un articol despre un tânăr autor care tocmai scosese un roman adulat de critică, iar la sosirea mea în aeroportul LaGuardia, i-am văzut chipul în afişele mari expuse în locul de unde se recuperează bagajele. Viaţa îşi bătea joc de mine: nu numai că eram dat uitării, dar, şi mai rău încă, eram gata să fiu înlocuit. Douglas, care a venit să mă ia de la aeroport, era tulburat: cei de la Schmid & Hanson, la capătul răbdării, voiau dovada că înaintez cu scrisul şi că voi fi în curând capabil să le aduc un nou manuscris terminat.
- E de rău, mi-a zis el în maşină, conducându-mă spre Manhattan. Spune-mi că Florida te-a revigorat şi că ai înaintat deja bine cu cartea! E tipul ăsta despre care vorbeşte toată lumea... Cartea lui o să fie un mare succes de Crăciun. Şi tu, Marcus? Ce ai pentru Crăciun?
- O să mă apuc de lucru! am strigat panicat. O să reuşesc! Vom face o mare campanie de publicitate şi o să meargă! Oamenilor le-a plăcut prima carte, o să le placă şi următoarea!
- Marc, nu pricepi: am fi putut face asta şi acum câteva luni. Ţinea de strategie: am fi profitat de succesul tău, am fi alimentat publicul, dându-i ce-şi dorea. Publicul îl voia pe Marcus Goldman, dar cum Marcus Goldman a plecat să-şi vadă de viaţă liniştit în Florida, cititorii s-au dus să cumpere cartea altcuiva. Tu ai studiat un pic de economie, Marc? Cărţile au devenit un produs interschimbabil: oamenii vor un volum care le place, care îi destinde, care îi distrează. Şi dacă nu eşti tu cel care le oferă toate astea, atunci va fi vecinul tău, iar tu vei fi bun de aruncat la gunoi.

Îngrozit de profeţiile lui Douglas, m-am apucat de lucru ca niciodată: începeam să scriu la şase dimineaţa şi nu mă opream deloc înainte de nouă sau zece seara. Petreceam zile întregi în biroul meu, scriind fără să mă opresc, mânat de frenezia disperării, schiţând cuvinte, potrivind fraze şi înmulţind ideile romanului. Dar, spre marele meu regret, nu produceam nimic de valoare. Cât despre Denise, ea îşi petrecea zilele neliniştindu-se din pricina stării mele. Cum nu mai avea nimic altceva de făcut, nimic de scris după dictare, nici corespondenţă de îndosariat, nici cafea de pregătit, mergea de la un capăt la altul al culoarului. Şi când nu mai rezista, bătea la uşa mea.
- Vă implor, Marcus, deschideţi! scâncea ea. Ieşiţi din birou, duceţi-vă să vă plimbaţi un pic în parc. N-aţi mâncat nimic azi!

Îi răspundeam urlând:
- Nu mi-e foame! Nu mi-e foame! Dacă nu scriu cartea, atunci nu mă odihnesc!

Aproape că-i dădeau lacrimile.
- Nu spuneţi grozăvii, Marcus. O să mă duc la magazinul de delicatese din colţ ca să caut sendvişurile dumneavoastră preferate, cu roast-beef. Dau o fugă! Dau o fugă!

O auzeam cum îşi ia geanta şi aleargă spre uşă, înainte de a-şi da drumul pe scări, ca şi cum graba ei ar fi putut schimba ceva în privinţa situaţiei mele. Căci înţelesesem în sfârşit cât de mare era nenorocirea care mă lovise: mi se păruse foarte uşor să scriu un roman fără să pornesc de la ceva anume, dar acum când eram pe culme, acum când trebuia să-mi asum talentul şi să repet drumul epuizant către succesul pe care-l reprezintă scrierea unui roman bun, nu mă mai simţeam în stare. Eram răpus de boala scriitorilor şi nu era nimeni care să mă ajute: cei cu care vorbeam îmi spuneau că e o nimica toată, că era, desigur, ceva cât se poate de banal, iar dacă nu îmi scriam cartea chiar în ziua aceea, aveam s-o fac a doua zi. Vreme de două zile am încercat să mă duc să lucrez în fosta mea cameră, la ai mei, în Montclair, aceeaşi în care îmi aflasem inspiraţia pentru primul roman. Tentativa s-a soldat însă cu un eşec lamentabil, de care mama nu a fost străină, mai ales că a petrecut cele două zile aşezată lângă mine, scrutând ecranul laptopului meu şi repetându-mi: "E foarte bine, Markie".
- Mamă, n-am scris nici măcar un rând, i-am zis în cele din urmă.
- Dar simt că va ieşi ceva foarte bun.
- Mamă, dacă m-ai lăsa singur...
- De ce singur? Te doare stomacul? Îţi vine să tragi vânturi? Poţi s-o faci cu mine, dragule, doar sunt mama ta.
- Nu, nu-mi vine să trag vânturi, mamă.
- Ţi-e foame atunci? Vrei clătite? Gofre? Ceva sărat? Poate ouă?
- Nu, nu mi-e foame.
- Atunci de ce vrei să te las? Tocmai încerci să spui că prezenţa femeii care ţi-a dat naştere te deranjează?
- Nu, nu mă deranjezi, dar...
- Dar ce?
- Nimic, mamă.
- Ţi-ar trebui o prietenă, Markie. Ai impresia că nu ştiu că te-ai despărţit de actriţa aia de la televizor? Cum se numea?
- Lydia Gloor. În orice caz, nu eram tocmai împreună, mamă. Vreau să spun că era doar o aventură, aşa.

O aventură, aşa, o aventură, aşa! Uite cum trăiesc tinerii azi: au aventuri din astea şi ajung la cincizeci de ani cu chelie şi fără familie!
- Ce legătură are chelia cu asta, mamă?
- N-are nicio legătură. Dar ţi se pare normal să aflu dintr-o revistă că eşti cu fata asta? Ce fiu i-ar face asta mamei lui, ia zi? Imaginează-ţi că, tocmai înainte de plecarea ta în Florida, ajung la Scheingetz - coaforul, nu măcelarul - şi acolo toată lumea mă priveşte cu un aer ciudat. Întreb ce se întâmplă şi doamna Berg, cu capul sub casca de permanent, îmi arată în revista pe care o citeşte o fotografie cu tine şi cu această Lydia Gloor, pe stradă, împreună, iar titlul articolului spunea că v-aţi despărţit. Tot salonul de coafură ştia că aţi terminat-o şi eu nu aveam habar nici măcar că tu o frecventai pe fata asta! Bineînţeles că nu voiam să trec drept imbecilă: le-am spus că era o femeie fermecătoare şi că venise adesea să ia masa la noi.
- Mamă, nu ţi-am vorbit despre asta pentru că nu era ceva serios. Nu era ea aleasa, pricepi?
- Dar niciodată nu e cea aleasă! Tu nu întâlneşti pe nimeni care să fie cum trebuie, Markie! Asta-i problema. Crezi că o actriţă de la televizor poate să ţină o căsnicie? Închipuie-ţi că am întâlnit-o ieri pe doamna Emerson la supermarket: fiica ei e şi ea necăsătorită. Ar fi perfectă pentru tine. În plus, are dinţi foarte frumoşi. Vrei să-i spun să treacă acum pe la noi?
- Nu, mamă. Încerc să lucrez.

În clipa aceea a sunat la uşă.
- Ele sunt, a zis mama.
- Cum adică, ele sunt?
- Doamna Emerson şi fiica ei. Le-am zis să vină să ia ceaiul la ora patru. E patru fix. O femeie cumsecade e şi o femeie punctuală. Nu-i aşa că-ţi place deja?
- Le-ai invitat să ia ceaiul? Dă-le afară, mamă! Nu vreau să le văd! Am o carte de scris, pentru numele lui Dumnezeu! Nu sunt aici ca să mă joc de-a servitul mesei, trebuie să scriu un roman!
- O, Markie, tu chiar ai nevoie de o prietenă. Una cu care să te logodeşti şi apoi să te căsătoreşti. Te gândeşti prea mult la cărţi şi prea puţin la căsătorie...

Nimeni nu pricepea ce era în joc: îmi trebuia urgent o carte nouă, fie şi numai ca să respect clauzele contractului care mă lega de editura mea. În cursul lunii ianuarie a anului 2008, Roy Barnaski, puternicul director de la Schmid & Hanson, m-a convocat în biroul său de la etajul 51 dintr-un bloc-turn de pe Lexington Avenue ca să-mi bag minţile în cap cât se poate de serios: "Aşadar, domnule Goldman, când voi primi viitorul dumneavoastră manuscris? a lătrat el. Contractul nostru e încheiat pentru cinci cărţi: trebuie să vă puneţi pe lucru şi asta rapid! E nevoie de rezultate, să iasă bani! Aţi întârziat cu termenele de predare! Aţi întârziat cu toate! L-aţi văzut pe tipul care a scos o carte înainte de Crăciun? V-a luat locul în ochii publicului. Agentul lui zice că viitorul său roman e aproape terminat. Şi dumneavoastră? Dumneavoastră ne faceţi să ne pierdem banii! Ca urmare, scuturaţi-vă şi îndreptaţi lucrurile! Daţi lovitura, scrieţi-mi o carte bună şi salvaţi-vă pielea. Vă dau şase luni, vă las până în iunie". Şase luni ca să scriu o carte în vreme ce eu eram blocat de aproape un an şi jumătate. Era imposibil. Încă şi mai rău era că Barnaski, impunându-mi un termen, nu mă informase şi asupra consecinţelor la care mă expuneam dacă nu-l respectam. Douglas a fost cel care s-a ocupat de asta, două săptămâni mai târziu, în timpul unei alte discuţii din şirul interminabil al celorlalte din apartamentul meu. Mi-a zis: "Trebuie să scrii, prietene, nu mai poţi să dai bir cu fugiţii. Ai semnat pentru cinci cărţi! Cinci cărţi! Barnaski e turbat, nu mai vrea să aibă răbdare... Mi-a zis că te lasă până în iunie. Ştii ce se va întâmpla dacă eşuezi. O să-ţi anuleze contractul, o să te urmărească în justiţie şi o să sugă şi măduva din tine. O să-ţi ia toată agoniseala şi o să-ţi poţi lua la revedere de la viaţa ta în bunăstare, de la apartamentul luxos, de la pantofii italieneşti, de la maşina ta cea mare: n-o să mai ai nimic. Te jupoaie". Iată cum eu, cel care cu un an înainte eram considerat noua stea a literaturii acestei ţări, devenisem acum marea disperare, marele trântor al lumii editoriale nord-americane. Lecţia numărul doi: în afară de faptul că este efemeră, gloria nu rămâne fără consecinţe. În seara care a urmat avertismentului lui Douglas, am luat telefonul şi am format numărul singurei persoane pe care o consideram capabilă să mă scoată din impas: Harry Quebert, fostul meu profesor de la universitate şi mai ales unul dintre cei mai citiţi şi mai respectaţi autori americani, de care eram strâns legat de mai bine de zece ani, de când îi fusesem student la Universitatea Burrows din Massachusetts.

În acel moment, nu-l mai văzusem de mai bine de un an şi cam tot de pe atunci nici nu-i mai telefonasem. L-am sunat acasă, în Aurora, în New Hampshire. Auzindu-mi vocea, mi-a zis pe un ton ironic:
- O, Marcus! Eşti chiar tu la telefon? Incredibil. De când ai ajuns vedetă, n-ai mai dat niciun semn. Am încercat să te sun acum o lună şi mi-a răspuns secretara ta, care mi-a spus că nu eşti pentru nimeni.

I-am răspuns fără ocolişuri:
- O duc rău, Harry. Cred că nu mai sunt scriitor.

A redevenit dintr-odată serios:
- Ce tot spui acolo, Marcus?
- Nu mai ştiu ce să scriu, sunt terminat. Pagină goală. O duc aşa de luni întregi. Poate de un an.

A izbucnit într-un râs liniştitor şi plin de căldură.
- Blocaj mintal, Marcus, asta e tot! Paginile albe sunt la fel de stupide ca pana sexuală când vine vorba de performanţă: este panica geniului, aceeaşi care ţi-o înmoaie de tot când eşti gata să te hârjoneşti cu una dintre admiratoarele tale şi nu te gândeşti decât la cum să-i procuri un orgasm care să fie măsurabil pe scara Richter. Nu te preocupa de genialitate, mulţumeşte-te să înşiri cuvintele unul lângă altul. Geniul vine firesc.
- Crezi?
- Sunt sigur. Însă ar trebui să o laşi mai moale cu seratele mondene şi cu aperitivele. Să scrii e un lucru serios. Credeam că ţi-am transmis asta.
- Dar am muncit din greu! Doar asta fac! Şi cu toate astea, nu reuşesc să ajung la nimic.
- Atunci înseamnă că-ţi lipseşte un cadru propice. New Yorkul este un oraş foarte drăguţ, dar şi mult prea zgomotos. De ce n-ai veni la mine, ca pe vremea când îmi erai student?

Să mă îndepărtez de New York şi să schimb aerul. Niciodată o invitaţie la exil nu mi s-a părut atât de plină de sens. Să plec în provincie, ca să-mi regăsesc inspiraţia pentru o nouă carte, în tovărăşia bătrânului meu maestru: era exact ce-mi trebuia. Aşa încât, peste o săptămână, la mijlocul lui februarie 2008, aveam să mă instalez la Aurora, în New Hampshire. Era cu câteva luni înainte de evenimentele dramatice pe care mă pregătesc să vi le relatez aici.

Înainte de întâmplarea care a zguduit America de-a lungul verii anului 2008, nimeni nu auzise vorbindu-se despre Aurora. Este un orăşel aflat pe ţărmul oceanului, la un sfert de oră de frontiera cu Massachusetts. Pe strada principală se află un cinematograf - la care filmele ajung mereu cu întârziere faţă de restul ţării -, câteva magazine, o poştă, un post de poliţie şi o mână de restaurante, printre care Clark's, diner-ul istoric al oraşului. În jur, sunt numai cartiere liniştite de case făcute din şipci colorate, cu marchize vesele, cu acoperişuri din ardezie şi mărginite de grădini cu gazoane impecabil întreţinute. Este o Americă în America, în care localnicii nu-şi închid uşile cu cheia; unul din acele locuri cum nu există decât în Noua Anglie, atât de liniştit, încât te crezi la adăpost de orice.

Cunoşteam bine Aurora, de pe vremea când eram student şi îl vizitam adesea pe Harry. Locuia într-o casă superbă din piatră şi lemn de pin masiv, situată în afara oraşului, pe Route 1, spre Maine, şi construită pe malul unui braţ de mare înscris pe hărţi cu numele de Goose Cove. Era o casă de scriitor, dominând oceanul, cu o terasă pentru zilele frumoase, de unde cobora o scară direct pe plajă. Împrejurimile nu erau decât sălbăticie şi pustietate: pădurea de pe coastă, rândurile de pietricele şi de pietre uriaşe, tufişurile umede de ferigi şi de muşchi, câteva poteci ca să te plimbi de-a lungul plajei. Te-ai fi putut crede uneori la capătul lumii, dacă nu ai fi ştiut că te afli la doar câţiva kilometri de civilizaţie. Şi ţi-l imaginai cu uşurinţă pe bătrânul scriitor cum îşi creează capodoperele pe terasă, inspirat de maree şi de apusurile de soare.

Am părăsit New Yorkul pe 10 februarie 2008, în plină criză provocată de neputinţa de a scrie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer