Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anii lungi ai comunismului autohton mi-au lăsat cicatrici, nu obsesii


Daniela Zeca, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

02.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Daniela Zeca (foto: Mihai Adrian Buzura)

"Anii lungi ai comunismului autohton mi-au lăsat cicatrici, nu obsesii"
Daniela Zeca în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Dragă Daniela Zeca, faci parte dintr-o generaţie care a cunoscut şi epoca veche, a socialismului real, nu numai epoca nouă, a democraţiei postrevoluţionare. Pentru că eşti, totodată, profesor, deci specialist în analiză ştiinţifică, şi scriitor, deci specialist în ficţiuni, te rog să faci un scenariu contrafactual.
Cum vezi traiectoria ta intelectuală şi profesională, dacă socialismul real, din "Epoca de Aur", ar fi continuat? În ce punct te aflai în 1989? Unde ai fi vrut să ajungi? Unde ai fi putut să ajungi, în condiţiile de atunci?
 
Daniela Zeca: "... Uneori reuşea să rămînă cu ceilalţi şi să ţină direcţia, ca într-o banchiză de peşti, însă cel mai uşor se îndrepta singur, mergînd ca un rac, înainte şi înapoi, către un capăt neînţeles." (Omar cel orb, Ed. Polirom, 2012, p. 219)
Să înving însemna să fug. Asta am visat mai mulţi ani, într-o ţară ca România anului 1987, cînd devenisem "boboc" la Facultatea de Filologie - pe atunci - a Universităţii din Bucureşti. Nu era nimic cum crezusem şi un gînd hotărît şi nou luase locul deciziei de a fi studentă: "Dacă te-ai născut într-un spaţiu obscur şi lipsit de şansă, eşti dator să alegi un altul...". Eu aşa mă gîndeam, minunîndu-mă cu orgoliu că o lume ca Bucureştiul acelor ani mai e locuită. În acelaşi timp, însă, îmi plăceau profesorii mei, filmele de la Cinematecă, iernile cu zăpadă, din Cişmigiu, şi - în plus - adoram ceva, cu o pasiune secretă şi dureroasă, pe care o simţeam de nevindecat: îmi plăcea şi rîvneam să scriu în limba română, singura pe care cred şi acum că o cunosc pînă în măduva ei profundă şi cu care trăiesc complicităţi şi înverşunări pe care nu le-aş mai avea niciodată, oriunde aş fi.
Am hrănit aşadar visul unei fugi imposibile, care m-a torturat multă vreme. Mai visez că fug uneori, dar coşmarurile mi se încheie înainte de a afla dacă am reuşit ori am eşuat. În 1989, cu puţin înainte de momentul decembrie, eram tînără şi mă simţeam locuind în gîtlejul fierbinte al unei arme din care glonţul stătea să scape. Puţinele zile din 21 decembrie pînă la sfîrşitul anului Revoluţiei au fost timpul încrederii mele depline şi al unei fericiri înşelate. Am sperat şi am fost pe străzi, pentru prima oară şi ultima nu m-am mai temut de nimic, deşi mi-am văzut atunci prieteni tineri murind şi luîndu-şi cu ei speranţele pentru totdeauna.
Mulţi din preajmă mă întrebau des ce mă aşteptam să devin după tot ceea ce încercasem să fac şi dădeam un răspuns prostesc şi irealizabil: "jurnalist şi scriitor". Ziaristica era în acel moment un fel de postliceală politică, unde pătrundeai cu dosar şi cu recomandări serioase, iar scriitorii care nu făceau compromisuri se visau, ca şi mine, scriind pentru o altă ţară şi în altă limbă. În concluzie, cu o medie uriaşă de absolvire la Litere, aş fi ajuns la Periş, să predau gramatică, în cel mai bun caz.
Deşi îmi face plăcere să întîlnesc oameni şi să-i ascult, în studenţia mea de la sfîrşitul anilor '80 din Bucureşti nu eram foarte populară, pentru că refuzam constant să mă implic, să mă ataşez, acum îmi dau seama că nu aparţineam nici unei cauze colective. În Piaţa Universităţii, în decembrie, acum aproape un sfert de veac, am crezut pentru o clipă, cu tărie, că totul devenise posibil şi că planul fugii mele, pregătit în detaliu, va trebui uitat întocmai precum spaima unui condamnat care se salvează. Doar că lucrurile nu sînt nicicînd atît de simple, nici cu Istoria timpului nostru şi nici cu sufletul pe care îl purtăm: promisiunile, traumele, hotărîrile luate la capătul îndurării sînt amprente definitive, iar pentru mine ele s-au transformat fie în trecut al personajelor neconsolate pe care le-am creat, fie în nostalgii inutile ale persoanei circumspecte şi lucide care am devenit.
Dacă "Epoca de aur" a României s-ar fi prelungit cu numai un an, aş fi fost, probabil, geriatru, undeva, în Occidentul european, sau profesor la o importantă universitate din lume, dar fără să pot da un răspuns convenabil şi clar asupra literaturii mele, la care nu aş fi renunţat, în pofida unor dificultăţi previzibile. Sînt puţine şanse să mă mai fi întîlnit însă cu lumea radioului, a televiziunii, cu vînzoleala crudă, de trîntă corp la corp, din lumea mediatică, dar şi cu excepţiile ei, care nu au preţ şi care mi-au schimbat de cîteva ori destinul.
Aş fi scrîşnit, aş fi plecat, viaţa mea ar fi fost diferită. Nu am vocaţie pentru disidenţă. Consider că martirii, disidenţii, eroii se nasc în lumi-limită, ca să le salveze, pe cînd ceea ce eu cred că pot să fac bine e să construiesc în normalitate. Anii lungi, chinuitori şi obscuri ai comunismului autohton, care mi-au marcat adolescenţa şi prima studenţie, mi-au lăsat cicatrici, nu obsesii.
Azi, cînd mă întrebi despre asta, chiar la o distanţă de două decenii şi jumătate, mi se pare stînjenitor să vorbesc despre experienţe pe care am încercat să le uit şi pentru că prezentul sau, să zicem, ceea ce le-a urmat nu le-a oferit niciodată răspunsuri valabile. Comunismul din România şi ceea ce s-a întîmplat în decembrie '89 au rămas pentru mine chestiuni de intimitate, oricît de hazardată ar părea o asemenea afirmaţie. În plus, s-a spus şi s-a scris atît de mult despre subiect, încît nu găsesc că ar trebui să adaug nimic mai mult. Nu deţin nici un adevăr diferit de al altora sau împuternicit să răstoarne ceea ce s-a mărturisit, s-a trăit ori s-a îngropat. Este un motiv pentru care am impresia azi că Îngeri pe carosabil - romanul meu de debut - e un titlu ratat, pentru că s-a irosit pe o proză naufragiată în mare parte: eram, cred, prea aproape de evenimente trăite au bout du soufle, iar scriitura căpăta vrînd-nevrînd o tentă autoreferenţială insuportabilă. În toate cărţile pe care le-am tolerat după ce le-am scris şi pe care publicul le-a iubit, nu sînt eu personaj, ci sînt ceilalţi. Abia de un timp şi abia "trilogia orientală" m-a întors în forţă în literatură şi a început să vorbească răspicat despre mine. Cu toate acestea, sînt convinsă că voi regăsi în curînd energia de a aborda teme pe care le-am ocolit pentru că le-am simţit ca fiind personale şi prea interiorizate. În al doilea rînd, faptul că nu reuşesc întru totul să privesc cu distanţă o parte din viaţa mea e şi pentru că în această perioadă în care mă provoci să răspund pentru LiterNet mintea mea e centrată în întregime pe terminarea unei cărţi despre talk-show-ul de televiziune, un studiu pe care dacă nu îl voi termina în această toamnă, nu îl voi mai scrie probabil, altădată. Ultimii douăzeci de ani, pe care i-am petrecut fără întrerupere în arene diverse ale jurnalismului, m-au deprins cu acest regim al urgenţei, în care termenele, subiectele şi ideile rareori pot fi amînate, reluate ori lăsate să se aşeze, ca în literatură. De la Istoria romanţată... încoace, ritmul meu se desfăşoară în runde precise de antrenament, ca al sportivilor de performanţă. Cîntăresc cu atenţie timpul meu pentru scris şi timpul acordat ziaristului care mi-am dorit să devin.
Oricum, prin faptul că acum mă supun chestionarului unui critic literar de mare calibru, dar mai tînăr cu o generaţie decît mine, şi că nu a trebuit să aştept post mortem această favoare, îmi dă nădejdea că, măcar pentru ficţiune, aspiraţia mea spre firesc şi normalitate e, în parte, salvată. Şi mai e un triumf pe care mi l-am apropriat ca pe o victorie personală: faptul că am fost de curînd la concertul excepţional al lui Roger Waters - legendă vie a anilor mei de fugară - iar această vedetă a strîns cincizeci de mii de admiratori să dărîme, simbolic, Zidul despre care noi chiar nu credeam că o să mai cadă vreodată, chiar în faţa palatului-mausoleu în care Ceauşescu a înmormîntat nu doar anii mei cei mai plini de avînt, ci şi propria iluzie de putere.
De aceea, nu regret nimic din ceea ce am parcurs ori mi s-a întîmplat. Am avut noroc? Poate. Ceea ce ştiu, însă, şi a devenit aproape o regulă a drumului meu, e că am obţinut totul după tatonări nesfîrşite, după munci tăcute, exasperante, care, de prea multe ori, păreau să nu ducă la vreun capăt. Pentru asta îmi place enorm un titlu vechi, al bătrînului Hesiod: Munci şi zile. Dacă el nu l-ar fi scris înaintea mea, cu siguranţă l-aş fi inventat eu, la începutul acestui mileniu. E un eroism diurn şi nu o bravadă în ceea ce mărturisesc; şi nici o milă de sine. Unul dintre motivele supreme ale bucuriei mele de zi cu zi e acela că tinerii din jurul meu, studenţii mei, nu au amintiri despre lagărul comunist, despre socialismul promiţător, despre restricţii şi gîndire raţionalizată.
Nu voi fi niciodată un om resemnat, dar mi-a rămas doar optimismul temperat al unui strateg strălucit, care a cîştigat războaiele, însă şi-a pierdut armata. Şi, în cele din urmă, am ajuns unde năzuiam? Am primit ce credeam că merit? Habar nu am, nici nu mai contează. Jurnalismul m-a ajutat să întîlnesc oamenii la care visasem, iar literatura - să-i înţeleg.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer