Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Am ales să fiu NIMENI. Memoriile unui tenisman


Sever Dron

04.09.2013
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sever Dron
Am ales să fiu NIMENI. Memoriile unui tenisman
Colecţia Reality Shock, Editura Pandora M, 2012



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment
Oglinda fermecată. Primul Roland Garros din era open

Paris, mai 1968
 
Nu, nu este vorba în aceste rânduri despre revolta studenţilor parizieni împotriva anchilozei sistemului universitar şi politic francez. Nici despre baricadele din Cartierul Latin sau despre lupta tinerilor insurgenţi contra forţelor de ordine. Nici măcar despre faimosul discurs în care Preşedintele Republicii Franceze, generalul De Gaulle, supranumit şi "Salvatorul Patriei", îşi anunţa demisia de onoare sub cuvânt că "nu doreşte să vadă un război civil înroşind cu sânge de francezi Sena".
 
Mi-aş fi dorit să scriu despre toate aceste lucruri, importante şi pline de tâlc, fără îndoială. Eu sunt însă - sau am fost - jucător de tenis, prin urmare povestea mea începe, simplu, de-acolo de unde se şi cuvine să înceapă... pe terenul de tenis.
 
Aşadar, în mai 1968, în paralel cu agitaţia sorbonardă, în frumosul parc sportiv situat la Porte d\'Auteuil, botezat cu numele unui erou al aerului din Primul Război Mondial, Roland Garros, se dispută primul turneu open din era modernă a tenisului. De fapt, pentru a respecta cu rigurozitate istoria, Internaţionalele de Tenis ale Franţei nu reprezintă decât a doua competiţie de acest tip, prima fiind organizată cu câteva zile mai înainte, pe 28 aprilie 1968, la The West Hants Club din Bournemouth, Anglia.
 
Inovaţie absolută, această abordare, numită open, fusese gândită astfel încât să permită participarea laolaltă a jucătorilor amatori şi profesionişti la turnee, lucru imposibil până atunci din cauza interdicţiei formulate de Federaţia Internaţională de Tenis de Câmp (International Lawn Tennis Federation) la adresa tenismenilor profesionişti. Aceştia beneficiau de propriile lor circuite şi turnee demonstrative, fiind coagulaţi în structuri performative precum National Tennis League şi World Championship Tennis. În prima organizaţie, NTL, cea condusă de George McCall, jucau australienii Rod Laver, Roy Emerson, Ken Rosewall şi Fred Stolle, spaniolul Andres Gimeno şi americanul Dick Pancho Gonzales.  În cea de-a doua, WCT, sub patronajul lui Lamar Hunt, concurau celebrii Handsome Eight, cu alte cuvinte "cangurii" John Newcombe şi Tony Roche, iugoslavul Nikola Pilici, englezul Roger Taylor, francezul Pierre Barthès, americanii Earl "Butch" Buchholz şi Dennis Ralston, precum şi sud-africanul Cliff Drysdale. Nume mari, legende ale sportului alb, valori de netăgăduit, pe care însă publicul turneelor de Mare Şlem şi cel al competiţiilor obişnuite nu avea privilegiul de a le vedea jucând exact din pricina segregaţiei ce-i opunea pe profesionişti amatorilor.
 
Bineînţeles, pe-atunci era şi multă ipocrizie la mijloc, deoarece până şi amatorii primeau bani, însă mai pe sub mână, fie în formula unor mici recompense, fie sub forma unor "garanţii" de participare. Erau acele atenţii şi cadouri, pe care organizatorii nu ezitau să le ofere jucătorilor drept recompensă pentru efortul şi disponibilitatea de a participa la competiţie. Fireşte, reprezentanţii ILTF închideau ochii, căci altfel cum s-ar fi putut descurca tenismenii amatori pentru a putea călători, a se putea întreţine şi dispune de echipament? Iar noi, cei din lagărul socialist, eram într-un fel avantajaţi, căci Federaţiile noastre suportau în bună parte aceste cheltuieli, însă cei din Occident ar fi avut probleme mari dacă oficialii ILTF nu s-ar fi prefăcut că nu observă nimic...
 
Mai mult decât atât, dincolo de asemenea adevăruri punctuale şi istoric exacte, cred că mai semnificative sunt anecdotele iscate în marginea fenomenului. Pe scurt, la un moment dat se putea întâmpla ca aceste "cadouri" şi "atenţii" ale organizatorilor de competiţii "pentru amatori" să fie mai ridicate în cuantum decât cele din turneele declarate profesioniste, în cadrul cărora sumele de bani erau la vedere! O astfel de legendă, născută taman dintr-o asemenea întâmplare, spune că marele tenismen francez Yvon Pétra, care trecuse la profesionism în 1948, le-ar fi declarat amicilor săi după o perioadă de "amatorism": "Fraţilor, nu se mai poate, trebuie să redevin amator, căci blănurile neveste-mii mă costă prea mult!"
 
Atunci, în acel mai parizian din 1968, într-un moment de răscruce pentru tenisul mondial, un tânăr român de 24 de ani, Sever Dron, încerca să-şi facă loc în înalta societate a sportului alb. Eu. Prilejul era cum nu se poate mai potrivit, iar suprafaţa de joc, frumoasa terre battue, realizată după reţeta maestrului Charles Bouhana, una păstrată secretă încă de pe vremea Challenge-round-ului din 1928, cel dintre Franţa şi Statele Unite, disputat pe noua arenă naţională de tenis, mă avantaja. Ca orice european, crescusem pe zgură, şi pot să spun fără falsă modestie că mă descurcam de minune pe suprafaţa aceasta lentă, care reclamă nu numai o bună condiţie atletică, dar şi o profundă cunoaştere a efectelor sau a strategiei speciale de joc.
 
Mă simţeam bine în acel mai parizian însorit şi plin de flori, tenisul meu îmi dădea satisfacţie, aveam sentimentul că joc "acasă", până într-atât de familiar mi se părea frumosul parc tenisistic de la Porte d\'Auteuil. Ba, în unele clipe, aş fi putut să jur că joc pe "Progresul" - doar că totul era mult mai mare, de câteva zeci de ori amplificat. Şi mai era, fireşte, publicul, unul nu doar foarte numeros, ci şi excelent cunoscător al sportului nostru.
 
Mă descurcasem foarte bine în primele două partide disputate pe tabloul principal al primului open din istoria tenisului. Jucasem cu doi amatori, care nu-mi puseseră probleme prea mari. Acum, mă găseam în turul al III-lea, şi urma să dau primul examen serios al carierei mele. Eu, un amator "obscur" venit din Estul "sălbatic", trebuia să-l înfrunt pe unul dintre cei mai valoroşi tenismeni din lume, jucător profesionist aflat în "solda" lui George McCall, nimeni altul decât spaniolul Andres Gimeno. Eram copleşit de emoţie, căci intuiam prea bine imensa miză a partidei. Colac peste pupăză, meciul urma să se dispute chiar pe Central, iar impozanta arenă avea să fie plină ochi, căci Gimeno era unul dintre favoriţii competiţiei. În plus, graţie jocului său plin de spectacol, señor Andres făcuse câteva victime în rândul sexului frumos, aşadar, era de aşteptat ca ibericul să beneficieze de susţinerea unei bune părţi a publicului.
 
În aşteptarea confruntării, îmi făceam de lucru în vestiarul arenei centrale. Un vestiar ca un templu, deoarece la fiecare pas dădeam peste campionii pe care întotdeauna visasem să-i întâlnesc. Feţi-Fumoşi, despre ale căror isprăvi citisem, ale căror fotografii le văzusem în ziarele de-acasă, dar pe care nu-i întâlnisem niciodată în carne şi oase. Erau ca nişte zei pe care-i priveam cu veneraţie, cu toate că de-aproape păreau a fi nişte oameni ca toţi ceilalţi. Şi ca să-mi înfrâng cumva temerea, într-o naivă încercare de a uita, am îndrăznit să privesc partida care tocmai se disputa pe terenul arenei centrale, cea dintre ungurul Istvan Gulyas, finalist în urmă cu doi ani pe zgura pariziană, şi starul australian Ken Rosewall. Aproape de necrezut, Ken "Muscle" câştigase Roland Garrosul în urmă cu 15 ani. Se întâmpla în 1953, când îl învingea pe americanul Vic Seixas (6-3 6-4 1-6 6-2). Ca amator, Ken se dovedise mai curând ghinionist, căci, în afara titlului cucerit la Paris, el mai câştigase Australian Open, în 1953, contra lui Mervyn Rose, şi în 1955, împotriva lui Lew Hoad, dar şi US Open, în 1956, avându-l adversar pe acelaşi Hoad. Altfel însă, gazonul londonez îi purtase nenoroc, căci el pierduse atât în faţa lui Jaroslav Drobny, în 1954, cât şi contra lui Hoad, în 1956. Apoi, în 1957, trecuse la profesionişti. În 1968, Rosewall se pregătea de marea revanşă... La rândul lui, Istvan Gulyas, era o legendă a locurilor.
 
În 1966, ungurul, un adevărat cavaler al courts-urilor, dăduse dovadă de o generozitate ieşită din comun. La vârsta de 35 de ani, el se calificase în finală eliminând favoriţi impozanţi ca Thomaz Koch, Ken Fletcher, Clark Graebner şi Cliff Drysdale. În mare formă, Istvan se găsea atunci la apogeul carierei sale. El s-a aflat la un pas de a ridica deasupra capului "Cupa Muschetarilor", deoarece adversarul din finală, australianul Tony Roche, se accidentase în semifinala de dublu, în care se calificase făcând pereche cu compatriotul lui, John Newcombe. În acea partidă, disputată împotriva americanilor Clark Graebner şi Dennis Ralston, Tony îşi scrânteşte glezna stângă, fiind apoi obligat să abandoneze. Diagnosticul? Sinovită peroniană laterală. Dramă pentru australian, finala de a doua zi pare definitiv compromisă. Timpul e prea scurt, iar recuperarea, ca şi imposibilă...
 
Tony, îndurerat şi resemnat, se pregăteşte să anunţe forfait, dar Gulyas, care refuză să profite de neprezentarea adversarului, are o iniţiativă care-i lasă pe toţi cu gura căscată: cere amânarea meciului cu o zi, pentru ca Roche să-şi revină cât de cât. Sportivitatea şi eleganţa dovedite de ungur impresionează pe toată lumea. Lui Roche îi sunt administrate injecţii după injecţii, el se odihneşte la orizontală, astfel încât duminică, în ziua finalei reprogramate, este în măsură să joace o partidă ce speră să nu se prelungească. "Cangurul" are rezerve de energie limitate, iar efectul injecţiilor nu depăşeşte intervalul de două ceasuri. De aici imperativul expeditivităţii...
 
După o oră şi jumătate de atacuri îndârjite, menite să scurteze la maximum schimburile de pe fundul terenului, australianul câştigă la pas finala (6-1 6-4 7-5), contra unui adversar mult mai vârstnic, care-şi vedea astfel spulberat visul de a câştiga un turneu de Mare Şlem. Roche va rămâne cu singurul său titlu important de simplu, iar Gulyas cu porecla de "Monsieur Fair-Play". Cei doi finalişti şi-au strâns cu multă căldură mâna peste fileu, în uralele unui public entuziasmat. Inutil să mai spun pe cine a aclamat mai mult publicul parizian...
 
Cu aceste amintiri în minte, abia îmi fac loc printre oficiali şi tehnicieni pentru a privi la ceea ce credeam că va fi un meci de cel puţin patru seturi. Mă bizuiam, când gândeam astfel, pe experienţa lui Gulyas, pe faptul că maghiarul este un excelent baseliner, capabil să susţină rally-uri lungi şi intense. Şi, de ce să nu recunosc, eram şi puţin subiectiv, deoarece Istvan era, în turneu, partenerul meu de la dublu. Prieteni fiind, îi eram recunoscător pentru sfaturile lui tactice şi mai ales pentru protecţia pe care mi-o arăta, cu toate că eram mult mai tânăr decât el. Când mă uit mai bine, îl văd pe Gulyas deja lângă mine, pe culoarul ce duce spre vestiar. Mirat, îl întreb ce s-a întâmplat. Calculasem că trecuse cam o oră de la debutul partidei, deci probabil că se disputaseră trei seturi. Când colo, Istvan îmi spune cu o privire tristă cum numai ungurii pot avea:
 - Sever, Rosewall m-a făcut praf, profesioniştii ăştia parcă sunt de pe altă planetă, tenisul lor nu seamănă cu ce jucăm noi în Europa.
 
Mă uit la tabela de scor, rezultatul este într-adevăr unul devastator: 6-2 6-1 6-1.
 
Mă simt de parcă mi-ar fi căzut Turnul Eiffel în cap. Prima senzaţie e de sufocare. Apoi nu-mi doresc decât să fug. Să mă ascund. Să nu mai ştiu de nimic. Doamne, în ce m-am băgat?
 
Şi pe când îmi număram clipele de trăit până la execuţia cu public ce urma să aibă loc, aud vocea arbitrului de scaun, care ne cheamă pe teren. E clar, îmi spun, începe masacrul.
 
Aud vuietul publicului, care umple până la refuz marea arenă. Din cauza protestelor şi a incidentelor de stradă, mulţi parizieni nu s-au dus în acea zi la muncă. Sigur, îmi zic, au venit să asiste la executarea amatorilor de către profesionişti.
 
Într-un fel, cred că sunt în stare să-mi reprezint ce sentimente încercau martirii creştini atunci când, cu aproape două mii de ani în urmă, erau trimişi pe nisipul încins al Colosseumului, în uralele mulţimii romane însetate de sânge. Vai mama mea...
 
Sunt atât de stresat, atît de apăsat de angoasă, încât la primul schimb de încălzire nici nu ating mingea. Pur şi simplu dau pe lângă ea! Spectatorii râd plini de cruzime. "Altul la rând", pare să sugereze mugetul mulţimii. În fine, fie ce-o fi, dacă tot am ajuns până aici... Cu-o moarte tot sunt dator, aşa că măcar să mor frumos, îmi şoptesc. Ştiu, mă încurajez de unul singur, însă e tot ce pot să fac. Aşa că joc. Pur şi simplu, fac ce ştiu să fac: joc tenis. Iar jocul îmi merge. Aud aplauze după prima minge pe care-o câştig. Mai încerc şi altceva - şi-mi iese. Publicul este plăcut surprins de acest "necunoscut din Răsărit". Pe moment, îl uită pe superfavorit, pe don Andres, şi aplaudă la scenă deschisă. Da, aplaudă. Mă aplaudă. Pe mine. - Hai, Sevi, că se poate, hai, tată! - îmi spun în sine-mi.
 
Şi ceea ce se anunţa un simplu galop de sănătate pentru unul dintre idolii tenisului profesionist, o partidă de maximum o oră, ajunge să se transforme în cu totul altceva. Nu prea ştiu bine în ce, însă important e că le place spectatorilor. Ba parcă şi câteva din spilcuitele domnişoare ce-l susţinuseră necondiţionat la început pe spaniol îmi aruncă mie acum bezele.
 
La pauza dintre seturile trei şi patru - aceasta era regula pe atunci - , mă simt de parcă aş pluti. Gimeno conduce cu doi la unu, dar parcă tenisul meu este mai frumos, mai clar, mai geometric. Al lui, mai pragmatic, mai eficient, însă diferenţa nu e atât de mare precum crezusem eu. Şi profesioniştii tot oameni sunt, tot din carne, tendoane, muşchi şi sânge sunt construiţi. Mai mult, simt că pot să-l bat. Şi nu e vorba despre un banal subiectivism, ci o certitudine în care încep să cred din ce în ce mai mult. Sunt frecvente clipele când e clar că tenisul meu este mai bun decât al lui. Mugetul mulţimii îmi comunică asta, dar şi fiinţa mea tot asta simte. Practic un tenis de care nu mă credeam
 
în stare, experimentez lovituri, efecte şi unghiuri la care nici la antrenament nu îndrăznesc să visez. Ce-o fi cu mine? Cine e cel care loveşte acum? De unde această drăcească inspiraţie, de unde acest curaj nebun? Asta să fie zona, despre care auzisem atâtea?
 
La vestiar, mă duc la un moment dat către baie. În lumina difuză îl zăresc pe Rosewall în faţa unei oglinzi exersând în orb reverul. După partida câştigată rapid în faţa lui Istvan Gulyas, australianul, aidoma unui boxeur care luptă cu umbra, îşi perfecţiona o lovitură despre care toată lumea spunea că este desăvârşită. Şi într-adevăr, backhand-ul său punea de 50 de ori din 50 mingea pe tuşă. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, Ken îşi şlefuia la infinit reverul, la oglindă. Atunci am înţeles prima oară de ce un profesionist este un... profesionist - adică o formă de existenţă a perfecţiunii. M-am întors efectiv impresionat pe teren.
 
Revenirea la joc nu m-a tulburat. Am continuat să joc un tenis inventiv şi surprinzător, îndrăznind tot mai mult, fără să-mi calculez riscurile. În curând, am luat conducerea cu trei la unu la ghemuri. Totul era perfect, mă simţeam plin de optimism, şansa era de partea mea. La un moment dat, privesc spre tribună, unde îl văd pe antrenorul grupului nostru făcându-mi semn că e cazul să mă opresc, să joc pragmatic, economicos, la punct, ca să mă păstrez pentru setul al cincilea. Asta mă dă peste cap, echilibrul se duce pe apa Sâmbetei şi Andres Gimeno, poreclit "Profesorul", întoarce situaţia, câştigând setul la trei şi, totodată, meciul.
 
A fost o lecţie din care cred că am învăţat destul de mult.
 
Am înţeles atunci că "tactica cea mai bună este cea în care crezi tu însuţi şi pe care o aplici cu încredere, iar nu cea care pare bună de pe margine, indiferent de la cine ar veni sugestia".
 
Tenisul e crud, el nu rabdă calcule meschine, nu îi iartă pe "contabili". Cred că oricum m-ar fi învins Gimeno, dar măcar să fi pierdut pe mâna mea. Măcar să fi jucat acel tenis frumos până la capăt. Aşa, redevenit meschin, m-am dezamăgit în primul rând pe mine însumi. Păcat.
 
Intru din nou în vestiar. Sunt negru de amărăciune. Dau peste Rosewall, care, după miile de mişcări pe rever făcute la oglindă, abia acum îşi pregăteşte sacul cu efecte. Îl privesc şi descopăr că este precis ca un metronom. Fiecare gest, fiecare detaliu este efectuat cu o concentrare incredibilă. Ken nu lasă nimic la întâmplare. Eu, ca tot românul, dau pe-afară de năduf. Bufnesc, îmi trântesc rachetele de masă, ofer impresia unui ins haotic. Australianul, puţin surprins, mă întreabă amical ce mă deranjează. Este sincer şi doreşte să afle ce anume s-a petrecut.
"Am pierdut, asta s-a întâmplat, am pierdut ca un prost ce sunt", aproape că-i strig. Şi, în câteva cuvinte, în engleza pe care nu o stăpâneam prea bine pe-atunci, îi istorisesc toată tărăşenia.
 
Ken "Muscle" mă priveşte lung, apoi îmi spune pe un ton măsurat, în care ghicesc simpatie şi compasiune:
 - Ai văzut oglinda în care am exersat reverul? Află, dear Sever, că ea nu m-a trădat niciodată. Nu ştiu dacă e la fel cu cea din basmul Albă-ca-Zăpada, dar pe mine nu m-a minţit nicicând. Du-te şi întreab-o dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca să câştigi partida.
 
Bănuitor, mă îndrept şovăielnic spre oglindă. Nu vreau să râdă marele Rosewall de mine, însă atitudinea "cangurului" nu pare una ironică. Dimpotrivă. Ajung în faţa oglinzii şi mă adresez ei plin de năduf:
 - Măi, băiatule, chiar ai dat totul din tine ca să câştigi meciul?
 
Imaginea mea îmi răspunde prompt:
 - Bineînţeles că da!
 
Mă întorc la Ken şi îi spun că tipul din oglindă mi-a răspuns afirmativ.
 
Australianul mă priveşte cu atenţie. Apoi, cel care va câştiga turneul, după o lecţie de tenis predată în patru seturi marelui Rod Laver, îmi spune cu cea mai mare linişte sufletească de care e capabil:
 - Păi atunci, dear Sever, înseamnă că adversarul a jucat mai bine ca tine! Prin urmare, nu ai ce să-ţi reproşezi, ţi-ai făcut până la capăt datoria. Ce poţi să faci este să-ţi respecţi învingătorul, căci el este cel care te-a învăţat să te depăşeşti astăzi.
 
Pe moment, nu am înţeles profunzimea spuselor lui, dar din acea clipă Oglinda din vestiarul de la Roland Garros s-a transformat într-un instrument magic şi, ori de câte ori am o nedumerire în viaţă, caut o geamănă de-a ei şi îi adresez întrebarea care mă mistuie. Desigur, Ken a avut dreptate. Până astăzi, când sunt un om ajuns la senectute, oglinda nu m-a minţit niciodată. Ce-i drept, nici eu nu i-am cerut vreodată "să fiu cel mai bogat sau cel mai cunoscut om din cimitir"...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer