Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

O secvenţă din sufletul unui tenisman


Sever Dron

04.09.2013
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sever Dron
Am ales să fiu NIMENI. Memoriile unui tesisman
Colecţia Reality Shock, Editura Pandora M, 2012



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Sever Dron a fost component al "echipei de aur" a tenisului românesc, alături de Ilie Năstase, Ion Ţiriac şi Petre Mărmureanu, în perioada 1968-1972. A fost prezent în Challenge Round-ul Cupei Davis din 1969, pierdut la Cleveland contra echipei americane. În 1972 a cerut azil politic în Franţa. A devenit un antrenor renumit în Hexagon, lucrând cu mari campioni precum Guillermo Vilas, Henri Leconte, Virginia Ruzici şi Julie Halard. A inventat şi omologat metoda de antrenament şi formare în tenis care-i poartă numele, iar una dintre ideile de bază ale acesteia este "sendvişul pozitiv", element preluat de mari antrenori din întreaga lume. În prezent, Sever Dron locuieşte la Paris, Bucureşti şi Sao Paolo, este director tehnic al Federaţiei Române de Tenis şi director de program în cadrul Academiei "Sever Dron-Tenis 2000" din Bucureşti.

"Pe Ucu Dron îl ştiu de-o viaţă! Aveam 12 ani când am apărut la clubul «Dinamo», iar Sever era deja campion la seniori. Noi, toţi copiii, îl admiram şi voiam să ajungem ca el. A fost un dârz coechipier în Cupa Davis alături de Ion Ţiriac, Ilie Năstase şi Petre Mărmureanu. Mai târziu ne-am reîntâlnit în Franţa, iar soarta a hotărât să-mi fie antrenor o perioadă. S-a dovedit un coach dedicat şi un excelent psiholog. Sever Dron este un mare povestitor, care deţine arta de a transforma faptul semnificativ al vieţii în epică fascinantă. Din toate aceste motive, memoriile sale reprezintă saga unui personaj care s-a luat la trântă cu viaţa şi a câştigat." (Virginia Ruzici, campioană de simplu la Roland Garros)
 
"L-am cunoscut pe Sever Dron când eram junior şi mă găseam în competiţie cu puştii antrenaţi de el. Orice aş face, nu mi-l pot imagina altfel decât pe un teren de tenis. Mi-l amintesc mai întâi ca jucător, unul foarte tehnic, apoi ca antrenor, mai ales lângă Henri Leconte sau Julie Halard, luând note, dând sfaturi, permanent cu un surâs atrăgător şi plin de optimism. Sever este un om care s-a născut pentru tenis şi care trăieşte pentru acest sport." (Guy Forget, fost număr patru mondial)
 
"Cu Mărmureanu şi cu Dron am lucrat sute de ore, mai ales în preajma meciurilor. Şi e tare chinuitor pentru un sparring-partner să servească de o sută de ori într-un singur colţ, pentru a «lucra» returul în forţă al lui Năstase sau Ţiriac. Şi e la fel de chinuitor să execuţi o sută de cross-uri sau o sută de long-line-uri, pentru a provoca un atac neaşteptat sau un stop eficace. Dron şi Mărmureanu au fost întotdeauna coechipieri devotaţi şi nu rezerve care privesc meciul din tribună." (Ion Ţiriac, de trei ori finalist în Cupa Davis)

***

O minge, două, trei. Zgomotul surd al bolizilor galbeni loviţi cu ţesătura deasă a corzilor de rachetă. Aceleaşi gesturi, repetate la infinit. Forehand, rever, forehand, rever, pas înainte, genunchii flexaţi, braţul care sfârşeşte lovitura după umărul opus. Ochii "lipiţi" de minge. Niciun gând. Mintea, golită de reflecţii, concentrată ca într-o meditaţie zen. O minge, două, trei. Şi e răcoare, şi e bine. Soarele abia de mângâie court-ul. Dimineaţa se joacă mereu cel mai bun tenis. Iubesc dimineaţa.

Cred că sunt un om al dimineţilor. Nimic nu mă inspiră mai mult decât răcoarea plăcută şi vitalizantă a unei dimineţi de mai. O dimineaţă pe care mi-o încep pe terenul de tenis, între cărămiziul zgurei şi verdele gardurilor şi al prelatei. Sau, dacă preferaţi o altă nuanţă de verde, hai să-l evocăm pe acela crud al brazilor sau al arbuştilor de tuia sau al tufişurilor bine pieptănate de grădinar. Smarald şi rubin. Cu reflexe solare de cea mai pură extracţie.

Toată viaţa mi-am petrecut-o pe court-ul de tenis. Şi am făcut-o "ardeleneşte", luând-o de la zero. Am început, scuzaţi lipsa de imaginaţie, cu începutul. Iar pentru mine, orice început se petrece dimineaţa. De aceea, asimilez debutul în orice activitate preţioasă cu ideea de prospeţime matinală sau cu cea de reînviere a naturii, primăvara. Îmi plac începuturile, ceea ce nu înseamnă că nu am tăria de a duce lucrurile la capăt. Adesea am făcut-o, în ciuda tuturor obstacolelor.

Nimic nu se compară însă cu poezia indicibilă a dimineţilor câştigate. Nu-mi amintesc să fi pierdut vreo dimineaţă în toată viaţa mea. Vreau să cred că m-am bucurat de toate şi că n-am irosit nicio clipă din freamătul începutului diurn. Şi poate că un rest din această stranie fascinaţie a mea faţă de magia aurorală a trecut şi în nefireasca tinereţe pe care încă o resimt la cei şaptezeci de ani pe care îi am. De fapt, şi fără vreo sensibilitate de doamnă închipuită, nici nu mă regăsesc în această vârstă.

Eu mă simt mult mai tânăr, iar dimineaţa această nostalgie a vitalităţii maxime devine realitate.

Dimineaţa sunt tânăr, zi după zi, de parcă aş retrăi la infinit acelaşi film al dimineţii când am ajuns la Dinamo, în Parcul din Groapă, acum multe decenii. Şi la drept vorbind, nu cred că există vreo diferenţă între acea primă dimineaţă în care am descoperit tenisul şi dimineţile de la Porte d\'Auteuil-Roland Garros, sau cele de la "T.C. Melun" ori acelea de la "Tenis Club 2000" din Militari. Toate dimineţile sunt identice, iar această identitate monolitică mă ajută să rămân tânăr. Şi să mă bucur de frumuseţea proaspătă a copiilor care vin să înveţe tenis.

Rândurile acestea reprezintă o parte din bilanţul unei vieţi dedicate tenisului. Ele le sunt dedicate deopotrivă membrilor familiei mele, iubitei mele Alice, băieţilor mei Thomas, Jérémie şi Sandrino, mamei, tatălui şi fratelui meu, dar şi miilor de copii, tineri şi jucători profesionişti cu al căror destin m-am intersectat. Cartea de faţă e o secvenţă din sufletul meu. De aceea, ea cuprinde numeroase episoade trăite sau auzite pe terenul de tenis, dar şi multe altele, fără legătură evidentă cu sportul alb.

Poate că uneori aspectul biografic a precumpănit în dauna celui sportiv. Asta îi poate dezamăgi pe unii cititori. În faţa lor, îmi cer scuze de la bun început. Dar eu nu fac parte dintre aceia care apasă în viaţă pe o singură coardă. Iubesc tenisul, care mi-a dat imens, însă cred că viaţa unui om nu poate fi redusă la rachetă, mingi, forehand, "Cupa Muschetarilor" şi "Salatiera de Argint". Povestea vieţii unui om este mai mult decât o cronică publicată la gazeta de sport. Viaţa unui om nu este o efemeridă, fiind infinit mai plină de semnificaţie decât o banală ştire ce consemnează sec un rezultat sau aşază o vagă tuşă stilistică peste un portret de vremelnic câştigător de turneu.

Nu ştiu dacă efortul meu de automărturisire mi-a reuşit. Asta vor judeca Domniile lor, Cititorii. Eu sper ca povestea mea să-i intereseze şi să le spună ceva, în fapt un adevăr simplu: în viaţă înveţi din orice, important este să fii atent şi să ai mintea deschisă.

În încheiere, îmi face o deosebită plăcere să le mulţumesc pentru sprijinul acordat întru scrierea acestei cărţi domnilor Ion Ţiriac, Ilie Năstase, Horaţiu Mălăele, Marian Şotae, Silviu Dragomir şi Valentin Protopopescu, ale căror sfaturi, îndrumări, intervenţii şi sugestii, intelectuale şi materiale, s-au dovedit de mare importanţă. Fără acest sprijin nu aş fi putut duce la capăt efortul de a aşterne pe hârtie povestea vieţii mele.
Şi-acum, la drum!
 
(Sever Dron, Bucureşti - Ris - Orangis - São Paolo - Londra, 1 februarie - 12 octombrie 2012)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer