Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Casa Îngerilor


Pascal Bruckner, traducere de Doru Mareş

02.10.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pascal Bruckner
Casa Îngerilor
Editura Trei, 2013

Traducere de Doru Mareş
Colecţia Fiction Connection



*****
Intro

Pascal Bruckner este un romancier şi eseist francez, născut la Paris în 1948. A fost profesor invitat al universităţii californiene Saint-Diego (1986-1995), profesor la Institutul de Studii politice din Paris (1990-1994), colaborator al cotidianului Le Nouvel Observateur şi, în prezent, al ziarului Le Monde.
 
*
Antonin Dampierre, în vârstă de treizeci de ani, foarte preocupat de înfăţişarea sa, este un bărbat ca oricare altul. Sau, cel puţin, aşa pare. Lucrează într-o agenţie imobiliară de lux până în ziua în care, ratând o tranzacţie din pricina a doi beţivi, se repede la unul dintre ei şi îl omoară în bătaie.
Antonin are un moment de iluminare: vrea să purifice lumea de cerşetori. Aşa că îşi începe căutarea halucinantă prin Parisul epavelor umane, unde o cunoaşte pe Isolde de Hauteluce, un fel de mamă a răniţilor. Va reuşi această eroină dedicată întru totul umanităţii să-l salveze pe Antonin de el însuşi?

Pentru a descoperi Parisul nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori spre pământ. (Pascal Bruckner)

Parisul nu înseamnă numai clădiri impozante, magazine de lux şi vitrine strălucitoare. Parisul înseamnă şi oameni fără adăpost, cocioabe din carton, mizerie şi suferinţă.
"Celălalt Paris" e un oraş murdar, departe de capitala pudrată şi lustruită - imaginea stilizată ce le este oferită turiştilor.
Pascal Bruckner reflectează asupra decăderii umane şi a contrastului izbitor dintre viaţa "civilizată" şi cei aflaţi pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale.
Oare cerşetorii sunt reversul fatal al societăţii noastre ultraigienizate?

Intră în această Casă a Îngerilor, care atinge punctul nevralgic al societăţii contemporane, scoţând în evidenţă ipocrizia tuturor, de la cinici la binefăcători şi de la boemi la cei implicaţi în cauze umanitare. (L'Express)

Casa Îngerilor ne invită să medităm la condiţia celor fără adăpost, la oamenii invizibili de pe trotuare, precum şi la nevrozele fiecăruia dintre noi. (Le Point)

O fabulă necruţătoare despre sărăcia cruntă cu care se confruntă omenirea în zilele noastre. (Evene.fr)
***
Fragment

Antonin conducea de dimineaţă printr-un peisaj idilic: lacuri ca de smarald între două piscuri, cascade înspumate, blana neagră a brazilor, sate ghemuite în jurul bisericilor cu turlele ca nişte bulbi, câmpii smălţuite de flori. Venind dinspre Innsbruck, făcuse numeroase ocoluri, rătăcindu-se de mai multe ori. La lăsarea serii, sătul de peisajul pitoresc, hotărâse să ajungă cât mai repede cu putinţă la prietenii lui din Klagenfurt. Avea de urmat acolo un stagiu de studiere a limbii, în cadrul programului Erasmus. Însă aproape de trecătoarea Fiderepass, maşina de închiriat s-a stricat într-o curbă. Motorul a tuşit, a dat semne că ar porni din nou, după care s-a oprit de tot. De sub capotă a ieşit o dâră de fum. Era nouă şi jumătate seara, la începutul lui iulie, în sudul Austriei.

Acceleraţia nu mai răspundea la comenzi. Acul arăta că rezervorul era plin cu benzină până la jumătate. Cu slabele lui cunoştinţe tehnice, Antonin a ridicat capota, încercând să veri ce carburatorul şi curelele de transmisie. De altfel, nici măcar un cauciuc nu ar fost în stare să schimbe. Se lăsa noaptea, era la o mie cinci sute de metri altitudine şi un vânt tăios îi pătrundea până în oase, îngheţându-l. Prin locurile în care ajunsese nu ar avut niciun rost să se gândească să facă autostopul şi încă la o asemenea oră. Locuitorii regiunii erau vestiţi pentru lipsa lor de încredere. În lumina farurilor, la numai câţiva metri, a zărit o cărare afundându-se în pădure. Pentru a evita vreun accident, s-a apucat să împingă maşina cu mâna stângă, lăsând deschisă portiera dinspre şofer şi mişcând volanul cu cealaltă mână. Automobilul s-a dovedit a uşor de manevrat, aşa că l-a împins până între copaci, la adăpost. Şi-a tras pe el un pulover, a încuiat uşile şi a plecat să caute ajutoare. Culmea ghinionului, în pofida celor şapte ani de studiu, vorbea germana foarte prost. Mergând înainte pe drum, a zărit o construcţie din lemn, cocoţată pieziş pe vârful unei înălţimi. Pe pancartă putea citi Gasthaus Frau Rufhe, aşadar un han ori o pensiune de familie. Lumina de afară era stinsă şi un anunţ fusese bătut în cuie pe uşă: Geschlossen. Închis. A bătut totuşi, la noroc.

Încetişor.
Apoi tot mai tare.

De acum bătea cât putea ba în uşă, ba în obloane, sigur că nu-l auzea nimeni, rănindu-şi palmele izbite de scânduri. A însoţit asaltul cu o droaie de înjurături, urlând Scheise (căcat), ameninţând că va da foc clădirii, aruncând pietre şi bucăţi de pământ înspre camerele de la etaj. Bătând din picioare.

Într-un târziu, a zărit-o.
O siluetă întunecată, în spatele ferestrei de la mansardă, a dat puţin într-o parte perdeaua. O femeie micuţă, cu o bonetă aşezată pe vârful capului.

Care îl privea ţintă. Impasibilă.
Antonin s-a cutremurat.

Femeii nu părea să-i fie frică, deşi casa îi era luată cu asalt de un străin în plină noapte. Nu cumva o fi sunat la poliţie? Tot muntele părea că se concentrase în privirile schimbate între intrus şi fiinţa din casă. I s-a făcut ruşine de criza de isterie de care dăduse dovadă şi, contrar voinţei sale, a ridicat mâna dreaptă în semn de salut. Palma îi oscila stângace de la stânga la dreapta.

- Alla! (hei)
- Allo! (hei)
- Ich bin da! (aici sunt).
Arătarea nici măcar n-a clipit.
Şi minutele se scurgeau unele după altele.

Cu toate că îşi forţa cât putea ochii în întuneric, adevărul era că fiinţa aceea dispăruse. Cum aşa? A repetat:
- Hei! Hei! E cineva acasă?

O absurditate să folosească franceza în ţara asta. Casa era nelocuită, avusese doar o halucinaţie. Vântul s-a înteţit, scuturând ramurile joase ale brazilor, gardieni austeri ai înălţimilor. Se enervase de unul singur, era timpul să se întoarcă. O să petreacă noaptea în Audi, în speranţa că, în cel mai bun caz, avea să găsească a doua zi dimineaţa o soluţie pentru depanare. Dintr-odată, femeia şi-a făcut iarăşi apariţia la fereastra întredeschisă din faţă. Nu o auzise coborând, nici deschizând geamul. Ai fi zis că zburase de la etaj la parter. I s-a adresat cu o voce tremurătoare:
- Entschuldigung (iertaţi-mă).

Nu s-a mişcat, nici nu a scos vreo vorbă. Ar fi vrut să-i explice în păsărească în ce situaţie se găseşte.

- Auto kaput, ich franzose, totul închis, sehr kalt, haben sie Telephon, ich möchte ein Garaje anrufen (maşina stricată, eu francez, totul închis, foarte frig, aveţi telefon, vreau să sun la un service).

Din cât putea distinge în întuneric, părea o femeie nu tocmai tânără. Dintr-odată, din pragul casei s-a ridicat spre el un sunet ascuţit, ca hârşâitul unui fierăstrău. Necunoscuta i s-a adresat cu un accent puternic, rostogolind "r"-urile.
- Wirr sind geschlossen... es tut mirr leid (îmi pare rău, am închis).

Antonin avea senzaţia că acele consoanele dentale îi băteau darabana în creier, ca beţele unei tobe. Vorbele femeii păreau că nu acceptă niciun răspuns, un soi de somaţie de a o lua imediat din loc.
- OK, einverstanden, goodbye, Fräulein...

Era pe punctul de a face cale întoarsă când a auzit aceeaşi voce slabă:
- Ein Moment, bitte...

A aşteptat.
- Kommen Sie mal zurück (veniţi înapoi).

S-a auzit zgomotul unei încuietori grele, al unui oblon care scârţâia în balamale şi uşa de la intrare s-a întredeschis. O lumină slabă, de la o lumânare ori de la o lampă, cu haloul ei tremurător, i-a dezvăluit o femeie minusculă, prăbuşită parcă în propriu-i trup, cu bonetă şi capot. O ţărancă ivită din negurile folclorului. L-a invitat cu un semn să intre. A auzit-o mormăind ceva şi şi-a ciulit urechile. În şuvoiul de vocabule pe care femeia le rostogolea spre el, câteva cuvinte pluteau la suprafaţă ca nişte pepite. După câte putea pricepe, pensiunea fusese închisă toată vara şi nu urma să se deschidă decât la sfârşitul lui noiembrie, pentru sezonul de schi. Ea nu era decât paznicul. I-a repetat cuvântul de trei ori.

Dacă dorea, îl putea adăposti peste noapte. Cu arătătorul subţire ieşind din mănuşa fără degete, îi arată spre etaj. Indexul descărnat l-a înspăimântat.

Femeia a înaintat doi paşi spre el. Fără să se gândească, Antonin şi-a luat picioarele la spinare şi s-a ascuns în maşină, a încuiat uşile şi a aprins farurile, cu riscul de a rămâne fără baterie. Acum scruta întunericul de frică să nu vină şi să-l bage cu forţa în cabană. Inima îi bătea să-i sară din piept. Într-un târziu a stins luminile şi s-a ghemuit în poziţie fetală. S-a ridicat după vreo zece minute, neputând să adoarmă. Era ridicol. Femeii i se făcuse milă şi el nu găsise altceva mai bun de făcut decât să se poarte ca un necioplit. Şi-a venit în fire, a deschis portiera, a luat o trusă de toaletă din valiză şi s-a întors spre pensiune fără teamă.

Bătrâna îl aştepta nemişcată, în prag, ştiind că avea să revină. A bâlbâit încă un Entschuldigung, fiindcă a-şi cere iertare ajunsese a doua lui natură, şi a încercat o explicaţie vagă într-un soi de jargon franco-german. Femeia nu a catadicsit să-i răspundă. Antonin a urcat treptele de la intrare, iar ea s-a dat la o parte murmurând:
- Bitte sehr...

Era cu cel puţin două capete mai înalt decât ea. Femeia i-a arătat scara, invitându-l să urce la primul etaj. Lumină electrică nu era, întrucât curentul fusese întrerupt. Nu numai că se găsea departe de casă, dar ajunsese şi în alt secol, pierdut undeva în timp. Bătrâna mormăia de zor, de parcă ar fi vrut să recâştige lunile de tăcere forţată, rostogolind cuvintele ca pe nişte pietricele, zdrobindu-le între dinţi. Nu înţelegea nimic din dialectul ei, cu atât mai mult cu cât femeia gâfâia, oprindu-se la fiecare treaptă pentru a-şi trage sufletul. Antonin se temea să nu se facă ţăndări în faţa lui. L-a anunţat că nu dispune decât de o mansardă lipsită de confort, care nădăjduia că îi va conveni, repetând fraza de trei ori. Lanterna pe care o ţinea în mână desena umbre uriaşe pe pereţi. În cabana dărăpănată şi umedă mirosea a închis, cu o vagă nuanţă din acele odorizante care de obicei se găsesc prin hotelurile de la ţară. Antonin se întreba cine ar fi putut fi atât de strâmtorat încât să-şi petreacă vacanţa de iarnă într-o asemenea magherniţă. Gazda l-a poftit într-o cameră sărăcăcios mobilată, cu un pat din fier, fără aşternuturi, cu o saltea pătată în mai multe locuri, cu un scaun căruia îi lipseau barele spătarului şi cu o chiuvetă fără pahar şi săpun. Pereţii umflaţi se scorojiseră. Musafirul a repetat:
- Es geht mir gut, vielen Dank (îmi convine, mulţumesc).

Bătrâna îi pândea temătoare acceptul. Cu smocul ei de păr albit şi rar, cu negul păros din bărbie, cu dinţii stricaţi din gură, nu-ţi puteai imagina tânăra veselă şi cochetă care poate că fusese cândva. Până şi ţesătura bonetei părea roasă de molii. Dacă vreodată avusese şi un trup, acesta dispăruse cu vremea, se comprimase, acum fiind înecat în capotul verzui şi zdrenţuit. Nu părea să-i e frică, îndrăzneala ei îl impresiona.

I-a propus să-i plătească, o sumă minimă cel puţin, dar l-a refuzat:
-Morgen, mit Frühstück, wir kümmern uns am Morgen (discutăm mâine, la micul dejun).

I-a lăsat o lumânare, o cutie de chibrituri, i-a urat noapte bună şi a închis uşa fără cheie. Într-o astfel de harababură, Antonin nu putea adormi. Îi era foame, însă ceea ce îl înconjura putea ţine loc de cină. A început prin a se spăla rapid cu apă rece, apoi şi-a închis trusa de toaletă şi a făcut puţină ordine în jur. În oglinda crăpată a zărit un tânăr cu trăsături fine şi aer neliniştit. Şi-a trecut degetul peste pervaz şi stratul gros de praf rămas pe arătător l-a deprimat. A căutat peste tot un burete pentru a-şi pune pecetea pe teritoriul necunoscut. Puţină treabă l-ar fi ajutat să îşi recâştige calmul. Mâine în zori avea s-o şteargă. Va lăsa o bancnotă pe pat drept chirie, apoi va căuta ajutor în primul sat care îi va ieşi în cale şi tot acolo va bea vestita cafea pregătită ca-n Austria, cu Schlagsahne (frişcă) pentru a se întrema. Stomacul îi chiorăia. Scorpia bătrână, măcar o gustare ar fi putut să-i propună. Ce zgârie-brânză!

În realitate, femeia îl înspăimânta. Nu avea deloc acel aer înţelegător al persoanelor vârstnice, cărora timpul le-a domolit agresivitatea. Îl privise cu ochi iscoditori, de parcă ar fi ştiut despre el lucruri pe care Antonin nici nu le bănuia. S-a întins îmbrăcat, scoţându-şi doar pantofii, în patul care scârţâia, trăgând peste el o cuvertură mâncată de molii, însă având grijă să nu-i ajungă până peste faţă. Nu-i plăcea gândul de a adormi într-un loc necunoscut, a cărui topografie nu avusese timp să o stăpânească. A suflat în lumânare. A-ţi fi frică într-o ţară necunoscută înseamnă să te temi de două ori, fiindcă nu te poţi exprima în limba ei.

Tocmai căzuse într-un somn profund, când uşa s-a deschis, scârţâind groaznic din balamale. Cu ochii măriţi, fixa uşa mişcându-se cu încetinitorul. L-a pătruns un fior de groază. Ar fi trebuit să se trezească, să alunge halucinaţia. Nici vorbă, însă! O formă infimă a intrat fără grabă, închizând cu grijă ivărul şi îndreptându-se cu paşi mici către pat. Acum bătrâna era aplecată deasupra lui, trimiţându-i duhoarea unei respiraţii acre, ca dintr-o pivniţă plină cu fructe putrezite.
- Ich möchte mich zu Ihnen legen! (lăsaţi-mă să mă întind lângă dumneavoastră!)

Abia murmura. Antonin a făcut efortul de a traduce, pentru a înţelege cum trebuie. Femeia a repetat, prinzând cu o mână cuvertura. Situaţia degenera. Antonin simţea că înnebuneşte. Nu, n-o să îndrăznească aşa ceva! Reproşurilor lui, ea le răspundea invariabil:
- Es ist mir kalt, das ist mein Haus, lassen Sie mich herein (mi-e frig, sunt acasă la mine, lăsaţi-mă să intru).
- Dar de ce în patul meu?

Împungându-l cu un deget acuzator, l-a împins cu o putere care l-a uimit. S-a tras într-o parte, cu acea rămăşiţă de respect datorată celor în vârstă. Femeia s-a lăsat să cadă alături de el. Era mai grea decât îi păruse, aşa că patul s-a clătinat ca o barcă. Antonin a continuat să protesteze, a încercat să creeze un spaţiu între ei îndoind cuvertura, dar bătrâna a scos un "sst" poruncitor, căruia i s-a supus. S-a ridicat din nou şi a scăpat cu greutate de capot. Mai era puţin şi i-ar fi cerut s-o ajute. Pe dedesubt nu avea decât o cămaşă de noapte prea scurtă, care lăsa la iveală două picioruşe slabe. S-a întins din nou pe pat, s-a întors spre el, şi-a lăsat braţul peste pieptul lui ca o soţie iubitoare şi s-a prefăcut că adoarme. Respira zgomotos, trăgând încet aerul în plămâni şi, de fiecare dată, terminând cu un horcăit. Antonin simţea un amestec de frică şi dezgust.

Prin minte îi treceau idei groteşti. Fiecare asperitate a acestui schelet lipit de el îl rănea. Mai bine s-ar fi ridicat şi s-ar fi întors la maşină. Nu aşa înţelegea legile ospitalităţii. I-a dat de urmă, i-a ciocănit la fereastră, s-a întins peste el poruncitoare şi îngheţată, într-o îmbrăţişare înfiorătoare. Antonin dârdâia, mai ales că gazda nu emana niciun dram de căldură. Nu voia să atingă lucrul de alături, aşa că şi-a vârât mâinile între picioare. Era exagerat de politicos. După o clipă a încercat să se mişte, să migreze până la capul patului, crezând că bătrâna a adormit, dar presiunea teribilă a falangelor ei, ca ghearele unei păsări de pradă, l-a adus la realitate.
Ce-o să fie când le va povesti prietenilor!

Ar fi putut să o alunge cu lovituri de picior, dar nu e corect să loveşti o persoană care te adăposteşte în miez de noapte. Există şi gesturi care nu se fac. Poate că aici, în munţi, acesta era obiceiul: de a transforma o încăpere în dormitor comun. Dăduse peste o nebună singuratică, lacomă de afecţiune. Vântul puternic făcea să trosnească întreaga construcţie şi mugea trecând printre brazii din apropiere. Ai fi zis că avea să ia cabana cu asalt pentru a-i pedepsi pe amândoi din cauza acestei uniri împotriva naturii. Fantoma de alături îl îmbrăţişa însă şi mai strâns. Patul îi aspira, parcă, iar Antonin avea senzaţia că se afunda în nişte smârcuri groase care urmau să-i îngroape şi pe unul, şi pe celălalt cu zgomot ca de supt. Curând, trombe de apă s-au abătut peste cabana care scârţâia şi gemea. Se temea ca nu cumva să iasă din pivniţe şi din dulapuri o armată de hoaşte desfrânate care să i se arunce în braţe. În fundul gâtului îi rămăsese înţepenit un urlet.

Până la urmă, a adormit. Când s-a trezit, afară se făcuse ziuă, iar ploaia bătea în pavelele din jurul cabanei şi în acoperiş. Profilul bătrânei vrăjitoare, încă lipită de el, se desena în penumbră: nasul ca un deget încovoiat, gura întredeschisă, fără buze, obrajii zbârciţi, galbeni cum e ceara. Înviorat de lumina dimineţii, a dat să se elibereze. Rigiditatea babei nu l-a lăsat. A prins braţul descărnat, de consistenţa lemnului uscat şi a încercat să-l dea la o parte.
- Fräulein, bitte, Fräulein, lassen Sie mich heraus, ich habe es eilig (doamnă, vă rog, doamnă, lăsaţi-mă să ies, sunt grăbit).

Din glas îi lipsea convingerea. Propriul accent în germană îl zgâria pe urechi. A început să-şi scuture vecina de pat din ce în ce mai tare, vorbindu-i în franceză:
- Lăsaţi-mă să mă ridic, vă rog!

Dintr-odată a strigat, cuprins de furie:
- Ia dă-te-aşa, mamaie, că vreau să mă car!

Insulta l-a relaxat. Şi-a strâns genunchii până sub bărbie şi s-a rostogolit în dreapta cu o mişcare bruscă, pentru a scăpa de îmbrăţişarea senilă. A reuşit să se elibereze, însă unghiile gazdei, lungi şi rupte, i s-au agăţat de tricoul pe care l-au sfâşiat. Cum îşi luase avânt cât putuse, a aterizat direct pe duşumea, dar s-a ridicat atât de repede, încât nu a apucat să sesizeze nici şocul, nici durerea. Simţindu-se din nou liber, s-a apucat să ţipe în franceză la bătrână, cu violenţa unui puşti bine-crescut căruia îi crapă dintr-odată şubredul înveliş al educaţiei. Faptul de a se exprima într-o limbă străină celei căreia i se adresa îi dădea sentimentul lipsei de vinovăţie. Interlocutoarea nu a avut nicio reacţie, deşi s-ar putut indigna măcar. Până la urmă, s-a apucat s-o scuture, însă femeia, cu ochii pe jumătate închişi şi pielea cenuşie, nici nu a clipit. Din gura cu buzele ridicate deasupra caninilor sparţi nu mai ieşea niciun fir de respiraţie.

S-a tras înapoi, a mai strigat-o o dată, a alergat până la chiuvetă, a luat puţină apă şi i-a aruncat-o peste faţă. Picăturile s-au scurs pe obrajii încreţiţi, intrându-i pe sub gulerul cămăşii de noapte. Un lănţişor de aur cu chipul Sfintei Fecioare alunecase de-a latul gâtului, în scobitura umărului stâng. L-a ridicat şi i l-a lipit de buze în speranţa nu se ştie cărui miracol. Femeia a rămas ţeapănă. A scuturat-o încă o dată şi i-a tras câteva palme.
- Ia ascultă, n-o să-mi faci tu mie aşa ceva, nu acum!

Îi clănţăneau dinţii şi nici că se putea stăpâni. Şi-a adunat lucrurile, în primul rând trusa de toaletă, şi s-a uitat să nu lase nimic în urmă, nici măcar bancnota de cincizeci de euro pe care intenţionase s-o ofere drept plată. A aranjat patul în jurul ei, a netezit cuvertura şi a scuturat perna pentru a nu lăsa vreun fir de păr compromiţător.
- Auf wiedersehen, Fräulein (la revedere, doamnă)!

A coborât scara în vârful picioarelor care-i tremurau, fiind cât pe ce să cadă de mai multe ori. Nu-i venea să creadă că bătrâna ţicnită aşteptase exact această zi pentru a-i agoniza în braţe. A descuiat uşa de la intrare şi a deschis-o fără zgomot.

Se făcuse şase dimineaţa şi, spre norocul lui, o ploaie îngheţată îneca întreg peisajul într-o ceaţă gri-alburie. Aşadar, va trece neobservat. Apa se scurgea de pe ramurile strălucitoare de atâta umezeală ale copacilor, iar vârfurile li se pierdeau în nori. Brazii păreau să formeze o mlaştină de un verde lăptos. Muntele mirosea puternic a muşchi şi a lemn putred, iar picioarele i se afundau în solul spongios. Pe dedesubt curgeau mici pârâiaşe pe care doar le auzea, fără a le vedea. Iarba culcată de ploaie acoperea drumul care, pesemne, nu era utilizat prea des. Antonin a rupt-o la fugă aplecat, temându-se ca nu cumva gazda să ţâşnească pe jumătate goală din vreun tu ş pentru a-l întoarce cu forţa în regatul stârvurilor. I se părea că zăreşte, ascunse printre brazi, schelete care-l chemau rânjind. În pădure, întunericul avea o asemenea densitate chiar şi acum, în zori, care îl punea pe gânduri. Îi era frică să nu se fi rătăcit, fiindcă n-a mai recunoscut baraca din scânduri acoperită cu şindrilă de la marginea drumului. Aseară nu se afla acolo. Lângă uşă era lăsat un scaun, în aşteptarea cine ştie cărui musafir. Din depărtare se auzea huruitul unui motor, al unui tractor, poate, împotmolit undeva, pe vreun câmp. Abia mai suflând, Antonin înghiţea parcă aerul rece, străduindu-se să nu alunece. A deschis portiera. Înăuntru era umezeală, iar geamurile fuseseră stropite de noroiul din şanţ. Ploaia lovea în parbriz, o ploaie deasă ce-l orbea şi care ai fi zis că nu se va mai sfârşi niciodată.

A vârât mecanic cheia în contact. Miracol: motorul a început să zbârnâie. Ieri, probabil enervat, înecase motorul. A pornit ştergătoarele, a dat încălzirea la maximum pentru a dezaburi geamurile, a dat brusc cu spatele şi a reintrat pe şosea fără să se mai asigure, gest lipsit de prudenţă chiar dacă, la acea oră, nu se vedea nimeni. A apăsat pe ambreiaj făcând cutia de viteze să urle şi cauciucurile să scârţâie. Automobilul a luat-o în zigzag, ştergând acostamentul, derapând pe nişte crengi şi bucăţi de pământ, evitând o stâncă pe care crescuseră tufe şi arbuşti pitici. A călcat până la podea pedala acceleraţiei, dorindu-şi să se vadă cât mai departe cu putinţă de cabana blestemată. Muşchii braţelor îi tresăreau convulsiv. Se simţea vinovat, deşi nu făcuse niciun rău, poate doar pe acela de a cere adăpost în plină noapte. Abia după vreun ceas de condus i s-a mai liniştit pulsul. A rulat încă douăzeci de kilometri fără a zări nici ţipenie de om şi s-a oprit la benzinăria deschisă lângă autostrada A2, cea pentru Klagenfurt, unde a şi făcut plinul. A verificat de mai multe ori dacă nu cumva bătrâna s-a ascuns în portbagaj sau pe bancheta din spate. Observând o cabină telefonică, a format un număr local.
- Romain, eu sunt, Antonin, ajung cam într-un ceas. Am avut probleme cu maşina şi a trebuit să dorm în ea. Hai că vin.

A băut o ciocolată dublă şi a mâncat un ştrudel prăfuit, a cărui coajă se fărâmiţa imediat ce o muşcai. Cei din preajmă, şoferi de tir ori familii plecate în vacanţă, îl priveau suspicioşi. Poate că aflaseră ceva, doar informaţiile circulă rapid. Incapabil să se mai abţină, s-a închis la toaletă şi a dat afară toată spaima. S-a spălat de mai multe ori pe mâini şi şi-a tras câteva perechi de palme în faţa oglinzii.
Nu s-a întâmplat nimic, pur şi simplu şi-a închipuit totul.
Avea douăzeci de ani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer