Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sfârşitul meu


Ioana Bâldea Constantinescu

10.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Richard Matheson a murit pe la sfârşitul lui iunie 2013. Ca o neconsumatoare de science fiction ce sunt, mărturisesc că abia atunci am aflat că el a scris I Am Legend. Cartea, adică. Nu filmul cu Will Smith.

Pe urmă, pe la mijlocul lui iulie 2013, am văzut World War Z, cu Brad Pitt. Un film cu toate cusururile genului (părerea mea), care, însă, mi-a aprins în minte un beculeţ chitit să lumineze un spaţiu al creaţiei (contemporane şi nu numai) care (tot părerea mea) ocupă un teritoriu din ce în ce mai vast: ficţiunea sfârşitului lumii.

Întrebarea asta - ce o să ne termine, ca civilizaţie? de unde o să vină sfârşitul? - generează răspunsuri care, în funcţie de epocă şi, dacă vorbim de filme, de buget, variază semnificativ sau subtil, dar (şi asta nu mai e doar părerea mea), se multiplică obsedant, ca un coşmar în serie, desfăşurat pe o succesiune de nopţi interioare ale rasei.

Din ce o să ni se tragă? De la un virus? De la o altă planetă? De la o altă specie? De la imposibilitatea de a o perpetua pe a noastră?

Contagion, Melancholia, 2012, Children of Men îmi veţi răspunde. Ciuma lui Camus, Hristos ducându-şi crucea de Bosch, Întoarcerea regelui, de Tolkien, voi plusa eu. Exagerat, veţi spune. Şi veţi avea dreptate. Până la un punct. Scenariul sfârşitului lumii are, în linii foarte mari, aceleaşi coordonate - ideea de arcă, de homo homini lupus, de singurătate extremă a individului pus faţă în faţă cu iadul terestru (Hamlet! uite că mi-a mai venit o idee...). Oare chipurile identice, cranii descărnate, cu ochi oblici şi dinţi clămpănitori, în aşteptarea prăzii, tipice atâtor generaţii de zombies, alieni şi alte scârnăvii invadatoare nu reiau tema trăsăturilor schimonosite de viciu, de răutate, de dezumanizare ale celor care-l însoţesc pe Hristos pe drumul crucii, în tabloul de la Ghent? Nu e ura cea care şterge sufletul de pe chip, deformează şi transformă eu-l într-o particulă infimă a unei gloate suduitoare? Din fotoliul meu comod, de pluş roşu, dintr-o sală de cinema, dintr-un mall, dintr-un oraş, dintr-o lume care se gândeşte la sfârşit, care dezvoltă industrii de pe urma faptului că oamenii se gândesc la sfârşit, nu pot să alung analogiile de acest tip, oricât de trivializantă ar fi apropierea unor opere care, până la urmă, diferă ca registru, ca ramă istorică, expresie estetică şi potenţial de rezistenţă peste timp, dar nu ca sens.

E un teren foarte fertil de speculat, de la Auschwitz la Mordor, de la Cloud Atlas, cartea lui David Mitchell şi filmul lui Tom Tykwer şi al fraţilor Wachowski (vi-l amintiţi pe Zachry?; sau, nu, staţi!, nu-i aşa că episodul Sonmi-451 v-a făcut să vă gândiţi la Orwell? şi, ah, nu-i aşa că v-a adus aminte şi de Soylent Green (Produsul verde), filmul lui Richard Fleischer din 1973?) la un băiat şi un tigru ficţional, plutind alene spre gura morţii, în romanul lui Yann Martel, Life of Pi, ecranizat de Ang Lee în 2012.
 
Beloved, de Toni Morrison, Volcano, filmul lui Mick Jackson, cu Tommy Lee Jones şi Anne Heche, Windows on the World, de Beigbeder, Extrem de tare şi incredibil de aproape, de Foer. Da, blasfemic, din nou, ştiu. Dacă mai adaug şi motivul Leviathanului, Ophelia lui John Everett Millais, Masacrul Inocenţilor, de Breughel, mi-am pus eticheta. Liber la lapidare.

Numai că... ah, da, numai că. (Şi aici am oftat, în viaţa reală, cea în care citesc o carte în care se ard... cărţi).  Numai că ororile din cărţi, din filme, de pe pânze unde se cască hăuri şi guri mai înspăimântătoare decât orice grozăvie 3 D sunt nimic pe lângă mizeria de fiecare zi, nu? Sudalma intuită în tablou e sonoră aici, aproape. În secolul nostru se ard cărţi de-adevăratelea. Clămpăne dinţi. Ne mânjeşte scuipatul.

Poate că ficţiunea sfârşitului lumii ne e atât de aproape, ca subiect, ca himeră distopica, tocmai pentru că ştim că, în faţa virusului, a speciei invadatoare, a planetei care vine cu lumina ei s-o stingă pe-a noastră, iubirea de-abia dacă mai mişcă o adiere de mână întinsă, darămite soarele, darămite restul stelelor...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Gregaritate
    Simionescu, 12.09.2013, 19:34

    "Nu e ura cea care şterge sufletul de pe chip, deformează şi transformă eu-l într-o particulă infimă a unei gloate suduitoare?"
    - Da! Mineriadele!

Spacer Spacer