Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cortez


Marius Constantinescu

18.09.2013
Editura Baroque Books & Arts
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marius Constantinescu
CORTEZ
Editura Baroque Books & Arts, 2013



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment
 
Părinţilor mei, Luminiţa şi Nicolae Constantinescu, pentru că mi-au dăruit Muzica

"Pentru că", în caz că vă întrebaţi "de ce?"
 
Cândva, în primăvara lui 1990. Imprimeul cauciucat al tricoului fâşâie plăcut la atingere. Îl port pentru prima dată, deşi îl am încă din ianuarie. Mi l-a adus mama de la Viena şi nu am considerat că e vreo ocazie atât de specială să îl port. În opinia mea, tricoul bleu cu imprimeu caucicucat, cu steagul Americii şi nişte înscrisuri diagonale, e cel mai bun lucru pe care îl am. Mă reprezintă. Azi, însă, merită. Avem musafiri la masă. Viorica Cortez, soţul său, Adolf Armbruster (Dolfi) şi Nicolae Herlea.
 
În casa noastră, de când mă ştiu, au tot fost oameni la masă. Mai ales cântăreţi de operă. Naşul meu de botez şi poate cel mai apropiat prieten al familiei mele a fost - nu multă lume ştie asta - Ludovic Spiess. Am crescut, literalmente vorbind, în Operă. Fie în culisele şi în sălile de repetiţie ale instituţiei de pe Splai, fie pe platourile de filmare ale Televiziunii Române, unde se filma tot operă. Am plâns în gura mare când, pe la trei ani, l-au "omorât" pe tata în Paiaţe de Leoncavallo. Atât de tare am plâns, că biata mama nu mai ştia pe unde să mă scoată afară din loja artiştilor. M-am dus cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă la cabină la tata (o împărţea cu regretatul Ion Stoian), ca să-l întreb "de ce l-au omorât?". Puţini ani mai târziu, tot tata filma în TVR duetul Contele de Luna-Leonora din Trubadurul, împreună cu Mioara Cortez-David. Eram fascinat de această soprană blondă, cu o voce care ţi se împlânta direct în adâncul sufletului - mi-aduc aminte că am ascultat prima oară "Sola, perduta, abbandonata" cu ea la un concert Vă place opera? şi am avut senzaţia că mă topesc în scaun -, cu gura spurcată şi umor contagios. La filmarea în cauză, purta o mantie lungă şi neagră pe care o flutura ca un personaj din desene animate. Am primit şi eu de la scenografa mamei, Reli Ticulescu, o fâşie lungă de "Jimbolia" - celofan lucitor care se agăţa peste fundaluri - şi am început să-i imit mişcările. Mioara era eroina mea, prezenţa mult aşteptată la toate concertele organizate de mama şi, de multe ori, la noi acasă. Aici, mai tot timpul, răsărea întrebarea "Ce mai face Viorica?", urmată de răspunsuri asemănătoare "E bine, la Paris. Cântă la Roma. E la San Francisco. Are premieră la Verona. Debutează la Barcelona". Aşa a intrat Viorica Cortez în viaţa mea. O soră despre care se vorbea aproape în şoaptă, niciodată în public şi care era mereu în altă parte.
 
În casa mea, Viorica a intrat atunci, în acea primăvară din 1990. Cred că era aprilie şi mai erau doar câteva zile până la concertul ei mamut de la Sala Radio, prin care îşi marca simbolic revenirea în ţară după 20 de ani. Nu-mi mai era o necunoscută. Intrarea ei pe uşă fusese precedată de poveştile frumoase ale mamei, care o cunoscuse la Staatsoper Viena, în ianuarie, cu ocazia celebrei Benefizgala für Rumänien. Acolo, alături de Plácido Domingo, José Carreras, Agnes Baltsa, Eugenia Moldoveanu, Ileana Cotrubaş sau Mara Zampieri, Viorica Cortez cântase (superb, de altfel) "Mon coeur s'ouvre à ta voix" din Samson şi Dalila. Personajul de taină căpătase o imagine: o femeie înaltă, dezinvoltă, cu părul roşcat şi bogat, elegantă în rochia neagră cu flori mari mov, strânsă pe talie. Căpătase o voce. O magmă roşiatică, de catifea, care ţi se prelingea până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului şi din care se ridicau limbi de foc, acute glorioase. Mulţumesc anilor trecuţi de atunci că mi-au pus în vorbe ceea ce am simţit când am auzit-o prima dată... Şi astăzi cred că nimeni nu poate colora ca ea frazele Dalilei din prima arie, "Printemps qui commence": Chassant ma tristesse, S'il revient un jour, À lui ma tendresse et la douce ivresse, Qu'un brûlant amour, Garde à son retour... Un velur sonor de culoarea şi fluiditatea leneşă a mierii de pădure, o muşcătură dintr-un fruct nemaiştiut, o senzualitate diabolică potenţată de o distincţie tipic franceză. Căpătase un trecut şi un prezent: fotografiile aduse mi-o arătau în Carmen la Metropolitan, în Eboli la Scala, în Adalgisa la Teatro Sao Carlos din Lisabona, în Fidalma la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, în Iocasta la Opera din Paris, în Azucena la Colorado Opera din Denver. Căpătase un suflet: poveştile mamei despre căldura cu care o înconjurase la Viena, despre firescul pe care îl degaja fiecare fibră a fiinţei sale, despre disponibilitatea şi modestia rare la cineva care nu e chiar de ici, de colo. Amintirile lui tata despre unica producţie în care apăruseră împreună, cu 20 de ani în urmă, Tannhäuser de Richard Wagner, chiar la Bucureşti. Căpătase o etichetă: marea artistă internaţională care cânta cu Pavarotti sau cu Montserrat Caballé, dar care râdea şi glumea cu un băiat de 11 ani, ca şi când ar fi fost lucrul cel mai normal din lume.
 
S-a râs mult la acea masă. Şi s-au spus poveşti. Georges Prêtre şi Franco Corelli, Maurice Béjart şi Herbert von Karajan, Marina Krilovici şi Arta Florescu, Mario del Monaco şi Fiorenza Cossotto... Despre unii auzisem, despre alţii nu. Am râs şi eu, am ascultat cu gura căscată, am roşit (unele vorbeau fără perdea despre o lume total străină de mine), m-am plictisit, m-am animat la loc, dar cred că atunci mi-am dat seama foarte limpede de ceva: cel mai preţios lucru pe care îl are un artist nu este nici vocea, nici harul, nici casa, nici inelul de pe deget, nici maşina, nici blana de pe umeri sau partenerul de lângă. Nimic nu egalează colecţia de poveşti pe care acesta o adună într-o viaţă. Seria de amintiri care trece de la un an la altul, de la o scenă la alta, de la un personaj la altul şi a cărei constantă unică este el, artistul, acelaşi şi mereu diferit, modelat de timp şi de experienţă ca dunele deşertului de vânt.
 
De atunci, de peste 20 de ani, mă duc la Viorica Cortez întocmai ca la pomul lăudat. Cu sacul. O zi bună poate să însemne paşaportul spre o lume pe care cei mai mulţi dintre noi o bănuim şi atât. Perlele Giuliettei din Povestirile lui Hoffmann care cădeau şi râsetele pe înfundate cu Domingo la Metropolitan, rivalitatea cu Fiorenza Cossotto sau cu Régine Crespin, neînţelegerea cu Montserrat Caballé la Lisabona, prietenia cu Alfredo Kraus, concertele cu Birgit Nilsson la Roma, blank-ul de memorie al lui Tony Poncet la Rouen... Alain Delon, Valéry Giscard d'Estaing, Jean-Paul Belmondo, Gina Lollobrigida, Jean Marais, François Mitterand, Peter Ustinov, Arthur Rubinstein, Emmanuel Bondeville... În formă şi dispoziţie confesivă, Viorica Cortez poate să îţi lege ceasurile între ele şi să transforme după-amiezele în seri şi serile în primele ore ale dimineţii. Eroii care tranzitează aceste mărturisiri sunt crema lumii muzicale mondiale din ultimii 40 de ani şi unii dintre protagoniştii vieţii artistice pe care cei mai mulţi îi ştim doar... de la televizor. Referinţa este mereu aceeaşi: mezzo-soprana vedetă, solista de operă plecată din România care - să fim foarte bine înţeleşi - a atins performanţe artistice la care colegii de generaţie nici nu îndrăzneau să ridice ochii.
 
Există şi zile mai altfel, când omul făcut din aceeaşi plămadă ca noi toţi prevalează deasupra artisului, iar gura făcută pentru cântat frumos sau vorbit miezos, tace. Viorica, însă, încercată de viaţă poate mai mult decât noi toţi, a învins întotdeauna pornirea de a tăcea. A continuat să se exprime şi să-şi împrumute vocea inconfundabilă fie rolului de pe scenă, fie poveştii spuse despre el. Despre ea.
 
M-am născut prea târziu şi unde nu trebuia pentru a o fi cunoscut pe Viorica Cortez, fabuloasa Dalila, trufaşa Amneris, vehementa Klitemnestra şi arhetipala Carmen pe care şi-au disputat-o toate marile scene ale lumii. Am la îndemână discuri şi DVD-uri, dar ştiu din proprie experienţă ce înseamnă sala de spectacol în care îţi ia minţile o singură notă, un suflu, un gest, o frază.
 
Obiectivitatea este o bornă căreia îi voi da târcoale mai mult sau mai puţin. Nu e un scop pe care mi l-am propus, ci o condiţie a normalităţii pe care îmi place să cred că o respect. Aşadar, nu veţi auzi de la mine că Viorica a făcut cea mai mare carieră din istorie, că voce ca a ei nu s-a mai născut şi nu va mai apărea, că stelele se aliniau când avea un spectacol reuşit. Mezzo-soprana a cântat inexplicabil de puţin în unele teatre, nu are mai deloc înregistrări comerciale (poate cea mai mare durere a artistei şi motivul pentru care câţiva se grăbesc să o plaseze la periferia vedetelor de operă) şi a trecut pe lângă nişte întâlniri care i-ar fi putut influenţa decisiv traiectoria. Este la fel de adevărat, însă, că tot Viorica Cortez a fost protagonista unora dintre cele mai strălucitoare şi memorabile producţii ale ultimilor 40 de ani, că a lăsat amintiri incontestabile partenerilor, dirijorilor, regizorilor şi publicului (aşa cum sper că veţi citi şi în acest volum) şi, timp de vreo două decenii, s-a aflat în vârful piramidei cântăreţilor de operă din toată lumea. N-ar spune-o ea niciodată, aşa că mă grăbesc să o spun eu, cu toată convingerea şi proprietatea termenilor.
 
La sfârşitul anului 1993, apărea Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere, încununarea acribiei de istoric şi pasiunii de soţ şi de meloman ale lui Dolfi. Monumentala carte reprezintă sursa cea mai autoritară pentru oricine e curios sa vadă la ce altitudini a ajuns parcursul profesional al Vioricăi Cortez. Poate să urmărească lesne drumul de la Hârlău-Cotnari şi Hălăuceşti la Paris, Bagdad, Rio de Janeiro, Tokyo sau Amsterdam. Poate să îi numere apariţiile de la Scala, spectacolele cântate cu Nicolai Ghiaurov şi Mirella Freni, colaborările cu Jorge Lavelli şi concertele dirijate de Seiji Ozawa. Poate să citească (aproape) toate cronicile care au acompaniat episoadele Vioricăi prin micile şi marile teatre ale lumii. Toată cariera până în 1993 e acolo. Fiecare producţie, fiecare dirijor, fiecare debut, fiecare pas.
 
Ar fi trebuit să existe, fireşte, şi Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere - partea a II-a. Cariera a continuat, a cuprins alte figuri, alte locuri, o Viorica declinată în alte feluri. Nu a continuat, însă, drumul lui Dolfi, oprit brutal într-un accident de maşină pe un drum în apropiere de Vaslui. Se întâmpla în martie 2001. După, probabil, cel mai dramatic an din viaţa sa, în decembrie, Viorica revenea pe scenă în dublul rol al Contesei de Coigny şi al lui Madelon din Andrea Chenier de Giordano, la Sevilla.
 
Poate că nimeni nu ar mai putea pune cap la cap o lucrare de proporţiile Enciclopediei unei cariere. Nu mulţi ar avea răbdarea şi talentul lui Dolfi de a aduna piesele unui puzzle aşa cum a fost drumul Vioricăi Cortez, de a supune într-o ordine firească momente care par a sfida logica timpului şi a spaţiului. Din acest punct de vedere, trebuie să îi fim recunoscători cu toţii lui Dolfi, pentru că ne-a recuperat şi redat cariera Vioricăi aşa cum puţini artişti de calibrul ei s-au bucurat. Fără Enciclopedia unei cariere, azi ar fi mai greu să întrebăm "Cum a fost primul Samson la Scala? Cât de emotiv era Giacomo Aragall? De ce nu aţi cântat niciodată sub bagheta lui Karajan? Cum se lucra cu Raf Vallone?". În cartea lui Dolfi e totul despre Viorica Cortez, cea pe care au văzut-o zeci de mii de oameni în concerte, gale, recitaluri şi spectacole. Poate nu sunt atât de multe poveştile despre Viorica înainte şi după spectacol.
 
De la un anumit moment încolo, am început să fac colecţie din poveştile Vioricăi Cortez. La Iaşi, în vila unor buni prieteni, la Paris, în casa de pe Boulevard Saint Germain sau la restaurantul italienesc din colţ, la Roma, pe terasa umbrită de pini a apartamentului său, la Bucureşti... Mai ales la Bucureşti, unde vârsta şi profesia pe care mi-am ales-o mi-au dat voie să o iau la întrebări, "oficial", pe Viorica, de mai multe ori. De fiecare dată, însă, în spatele jurnalistului pregătit de astăzi, cu mii de ore de muzică ascultată şi văzută (inclusiv cam tot ce există cu Viorica însăşi), cu cărţi citite şi cu experienţa a sute de interviuri cu unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, se ascunde acelaşi băiat de 11 ani, gata să se lase uimit. Imprimeurile cauciucate au dispărut, dar lumea deschisă în acel aprilie 1990 a rămas, poate, cea mai frumoasă pe care o cunosc.

*
 
Carmen la Bologna, Castelul lui Barbă Albastră la Paris, Samson şi Dalila la Catania, Don Carlo la Milano, Aida la Viena, Povestirile lui Hoffmann la New York, Werther la Rouen, civil la Chicago... Cutiile etichetate pline cu fotografii se aliniază ordonat de-a lungul pereţilor. Deschise, zeci de personaje, zeci de voci diferite invadează aerul, într-o larmă care nu vrea să ţină cont de liniştea ceasului şi a locului.
- Asta-i Carmen în viziunea lui Pier Luigi Pizzi. Îmi place, eram cam parşivă...
 
Privesc uluit la cutiile care nu se mai termină şi mă gândesc că nu ne-am uitat deloc în albume, unde sunt cele mai frumoase poze. De ce atât de multe?
- Dragul meu, tu nu ştii cum era când ieşeam de la Arena din Verona sau de la Metropolitan. Trebuia să dau şi să semnez sute!
- Şi căraţi după Dv. cutiile prin toată lumea?
- Da. Fotografii îmi trimiteau de peste tot originalele şi clişeele. Aici, la Paris, le multiplicam. Se ocupau impresarii mei. Era pe timpul lui Gorlinsky. Eu doar... plăteam.
 
Într-adevăr, zeci şi zeci de plicuri se păstrează şi acum. Pe toate scrie acelaşi lucru: Madame Viorica Cortez-Bondeville, 25 Quai de Conti. Dacă veţi merge să căutaţi această adresă, s-ar putea să rămâneţi... uşor descumpăniţi. Este, nici mai mult, nici mai puţin, decât Palatul Mazarin, de pe malul stâng al Senei, legat prin Pont des Arts de Luvru. Sediul Institutului Franţei, cu toate Academiile sale, este una dintre cele mai graţioase şi mai reprezentative clădiri ale Parisului, concepută de Louis Le Vau, arhitectul bijuteriilor în piatră de la Versailles şi Vaux-le-Vicomte. Aici, la Cupolă, este înmormântat însuşi marele cleric, care a lăsat domeniului şi biblioteca sa, de o valoare inestimabilă.
 
Timp de o lună şi jumătate, am trecut de nenumărate ori prin faţă. Ridic ochii către ferestrele de la primul etaj, partea dreaptă, cum priveşti frontal.
- Cum e să te trezeşti dimineaţa cu Sena şi Luvrul la geam?
- Sunt atât de puţine dimineţi când m-am trezit aici... De cele mai multe ori, mă trezeam într-o cameră de hotel sau de apartament, iar primul lucru pe care îl vedeam era partitura rămasă deschisă atunci când adormisem. Eu nu aveam un acasă. Nu l-am avut peste 20 de ani. Casa mea erau avioanele, hotelurile, apartamentele pe care le închriam cu lunile, la Milano, la New York, la Barcelona sau la Chicago. Emmanuel îmi trimitea lungi scrisori, care începeau cu À ma bien-aimeée absente... De altfel, i-am şi spus odată să nu îmi mai scrie dacă plouă sau ninge, ci să îmi povestească viaţa lui. Şi-a scris amintirile până la 40 de ani. Apoi, s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut continua. Mi-au rămas mie toate notiţele. Aş fi putut scoate cartea vieţii lui. Exact în acel moment am primit din partea Virginiei Zeani invitaţia de a mă alătura Catedrei de Canto de la Indiana University din Bloomington. M-aş fi dus să stau jumătate de an acolo, pentru că iubesc America atât de mult, dar nu aş fi putut părăsi Parisul atunci. E un of al meu. Mi-ar fi plăcut mult să fim amîndouă acolo. Mă înţelegeam foarte bine şi cu Nicola Rossi-Lemeni, iar pe ea o admiram fără limite. M-a mai chemat o dată, când trebuia să facă un master class în Noua Zeelandă. Nu se simţea foarte bine şi mi l-a oferit mie. Începuserăm să facem planning-ul, dar a intervenit ceva (aşa cum se întâmplă în viaţă) şi a trebuit să renunţăm. Am stat aici, la Paris, până când Emmanuel a închis ochii şi am lăsat totul neatins la Institut când s-a dus, inclusiv pianul lui. Nu m-a mai interesat nimic.
 
Până în 1987, Viorica a locuit în acest appartement de fonction, încredinţat prin tradiţie celui care ocupă funcţia de secrétaire perpétuel. O bijuterie barocă numai în ferestre, oglinzi, candelabre şi cristaluri, pe mai multe niveluri, cu lift interior, bucătăreasă şi servitori. La subsol avea atelierul Paul Belmondo, tatăl celebrului Jean-Paul, artist valoros, autor al unui bust în mărime naturală al Vioricăi. "A locuit" e-un fel de-a spune. A trecut ca o furtună de vară, cel mult câteva zile legate, întrerupte de luni întregi de pribegie, zile în care trebuia să joace un alt rol: cel al glitteratei din cea mai înaltă societate pariziană.
- Cum trăiaţi la Institut?
- Nu atât de uşor pe cât se crede. De ce? Pentru că eu eram Viorica Cortez, artista, dar trebuia să fiu şi Madame secrétaire perpétuel, ceea ce însemna că trebuia să dau mese, să invit miniştri, să am grijă cum îi alătur, să întreţin mereu conversaţia...
- Deci trebuia să fiţi şi mondenă!
- Da! Cu o diferenţă: eu nu chemam tout-Paris, toţi piques-assiettes de conjunctură. Cât timp eram plecată, Emmanuel era invitat la tot felul de evenimente. Era obligatoriu, atunci când reveneam, să întoarcem toate invitaţiile. Cu cei care aveau soţii era mai simplu, dar, dacă era vreun oaspete singur, trebuia să găsesc rapid o doamnă cu care să se potrivească la conversaţie şi la afinităţi. Nu era chiar floare la ureche!
- Adică, dacă nu trebuia să învăţaţi o mie de roluri şi de lied-uri, trebuia să vă mai faceţi şi temele cu înalta societate franceză!
- A, si, si, si! Şi să fiu mereu prima în faţă, la Institut, la toate conferinţele lui, să mai şi cânt la unele... Şi să hotărăsc menu-uri, să zâmbesc în poze, să fiu mereu elegantă... Mi-aduc aminte că m-a rugat el odată să invităm o spanioloaică plină de ea, o mare figură a Parisului, Conchita, n-am să uit cât oi trăi! Măi, am suferit ca un câine, pentru că, de obicei, aceste serate erau foarte simandicoase, toată lumea asculta pe toată lumea, încercam mereu să instaurez un anumit nivel. Ori ea îl acaparase pe unul şi vorbea în neştire, de se dusese naibii toată atmosfera pe care eu mă căzneam să o întreţin. L-am luat pe Emmanuel şi i-am spus: "Conchita nu mai pune în viaţa ei piciorul aici! Tu nu vezi că a stricat toată seara?" Pas de savoir faire, pas de savoir vivre.
 
Viorica a devenit Madame Cortez-Bondeville în 1974. Emmanuel Bondeville, ilustru compozitor, cu 37 de ani mai în vârstă, a fost, el însuşi, o poveste. Născut la Rouen (nici nu e de mirare că şi-a dorit ca premiera mondială a operei Antoniu şi Cleopatra, scrisă pentru şi dedicată Vioricăi Cortez să aibă loc la, pe atunci, faimosul Théâtre des Arts), luptător pe front între anii 1917-1918, organist, a devenit, între cele două războaie mondiale, director muzical la Radio Tour Eiffel, Radio Paris şi Radiodifuziunea Franceză, apoi director artistic la Radio Monte Carlo. În 1949 a fost numit director la Opéra Comique, iar între 1950 şi 1969, a fost directorul Operei din Paris. Nota bene, primul spectacol al Vioricăi pe sacra scenă de la Palais Garnier a fost în 1970. Bondeville a fost ales în 1964 secrétaire perpétuel al Academiei de Arte Frumoase. Viorica i-a fost a patra soţie. Se cunoscuseră la Toulouse, în 1964, când românca obţinuse Marele Premiu la secţiunea Voci Feminine a reputatului Concurs de Canto (iar Ludovic Spiess distincţia similară la Voci Masculine). S-au revăzut cinci ani mai târziu, în juriul aceluiaşi concurs, el devastat de moartea soţiei Dominique Plessis, ea devastată de o căsnicie tulburată şi... mai temperamentală decât şi-ar fi dorit, cu sculptorul Marcel Guguianu. Şi-au fost, unul altuia, umăr de sprijin.

- Emmanuel a fost un om extraordinar. Sunt unii care cred şi astăzi că, graţie lui, am fost cine am fost la Opera din Paris. El, care ajuta pe toată lumea, pentru mine, pentru nimeni din familie, nu a ridicat un deget! Dar ştii ce este nemaipomenit? Că, în ciuda diferenţei uriaşe de vârstă, mă simţeam atât de bine alături de el! Avea spirit, avea umor, avea nobleţe, era un foarte mare domn, cum nu prea se mai văd astăzi. Puteam vorbi despre absolut orice. Cel mai important, mi-a oferit stabilitatea de care aveam nevoie pentru a-mi putea vedea netulburată de meserie. E foarte greu să fii tânără, singură, frumoasă şi cu mare succes, într-o lume pe care nu o cunoşti. Devii, dintr-o dată, o ţintă, iar asta te face vulnerabilă.
 
În cartea sa, Casti Divi. Tutto il mondo dell'opera (cu Viorica pe copertă), Walter Ricci pomeneşte doar un episod din ceea ce trebuie să fi fost o obişnuinţă în primii ani de activitate internaţională ai Vioricăi. După un Carmen la Covent Garden, un magnat britanic i-a pus la dispoziţie inima lui, o avere şi o reşedinţă în Charing Cross. Câte asemenea scenarii similare au mai avut-o pe Viorica în rol de protagonistă e greu de spus, pentru că discreţia artistei reprezintă frustrarea jurnalistului, dar şi decenţa omului. Se vorbeşte despre diamante şi case oferite, despre pasiuni declarate sau rămase în penumbră. Se vorbeşte şi atât.
- Povestea din carte nu e una singură. Au mai fost multe asemenea propuneri, în diverse colţuri ale lumii. Mie nu îmi trebuia, însă, aşa ceva. Eu trebuia să mă concentrez la ce am de făcut, la ce am de învăţat, de repetat, de cântat. Am făcut asta mereu. Veneam din Est, din România şi, în permanenţă, trebuia să arăt că sunt mai bună decât ai lor. Nu mi-aş fi putut permite niciun moment de slăbiciune sau nimic care să mă abată din drumul pe care îl alesesem. Am învăţat repede că viaţa în Occident e nemiloasă. Dacă aş fi strălucit azi, iar mâine aş fi făcut un spectacol slab, pentru că nu m-am odihnit suficient sau nu am stăpânit bine un rol, directorii de teatre ar fi spus că sunt o altă, (a câta?) cometă şi m-ar fi aruncat la coş. Toata viaţa a trebuit să demonstrez că sunt mai bună decât ei.
 
Acum 20 de ani, când am fost prima dată în apartamentul actual al Vioricăi din Paris (aureolat de vecinătatea aproape neverosimilă cu Nôtre-Dame şi cu fosta casă a lui François Mitterand), mi s-a părut o reşedinţă vastă, glamour, rafinată, în care chiar şi micile imperfecţiuni - dispunerea camerelor în vagon, scările înguste care scârţâie până la etajul 4, bucătăria mică - mi se păreau pline de şarm şi autentic, întocmai ca rezidenta locului. Astăzi, pot urca până la etajul 4 pe scări sau cu liftul, bucătăria e loc de masă şi de amintire depănată în egală măsură, iar glamour-ul pâlpâie ca un foc uitat undeva, sub tăciunii nostalgiei. Trei săptămâni, o zi da, o zi nu, după-amiezele mele au început la fel: drept pe Rue Saint-Dominique până în Boulevard Saint-Germain, drept pe Boulevard Saint-Germain până în Place Maubert. Interfonul nu merge. Câteodată, un bilet pe uşă: "Sunt până la farmacie. Mă întorc imediat. V." Au început după-amieze, ploioase sau senine, reci sau descheiate la palton şi s-au terminat invariabil seri luminate de veioze, cu gust bun de şuetă ("Puiule, nu am avut timp să fac nimic azi, dar stai, că ne descurcăm!" şi întotdeauna iese câte un fel de mâncare delicios, fie că e o uriaşă supă de vită, legendarele chifteluţe cu tarhon, un cocoşel de munte la tavă sau un ficat de viţel cu mere caramelizate), cu mult dulce (recunosc, sunt dependent de prăjiturile de la Eric Kayser, "cele mai bune din Paris"), cu ceai aromat, zâmbete curajoase şi umbre de lacrimi. Trei săptămâni, înapoi pe Saint-Germain şi Rue Saint-Dominque sau, mai târziu, pe Rue Monge, pe lângă magazinele de trandafiri, bijuterii afghane, pe lângă Cluny şi Rue de la Harpe, am dumicat episoade şi istorii, piese dintr-un puzzle gigant, uneori perfect îmbinat, alteori cu goluri.
- Plătesc chirie aici. Apartamentul este tot al Institutului, mi-a fost dat imediat după moartea lui Emmanuel. Niciodată nu am vrut să fiu proprietară. Asta e o altă ciudăţenie a mea.
- Dar aţi avut un apartament splendid la Roma...
- Ăla nu era pentru mine, ci pentru Cătălina. Ea avea o perioadă în care nu mai voia să stea cu mine, perfect normal şi atunci i l-am cumpărat.
- Dar cum să îmi explic că nu aţi vrut, ca majoritatea colegilor Dv., vile cu piscină proprietate personală?
- Tu te gândeşti că aş fi putut să îmi cumpăr orice casă aş fi vrut chiar aici, în Paris, după ce am plecat de la Palat? Încă eram în vârf de carieră, nu ar fi fost o problemă. Acum ar fi altceva, pentru că trăiesc cu pensia, eu, care o viaţă întreagă i-am ajutat pe absolut toţi. Dar trăiesc foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu, atât cât pot. Probabil că am avut mereu ideea că venim şi plecăm goi de pe lume. Mortul n-are buzunare.
- Poate că vă şi legaţi greu de un loc? Vă ia mult până să-i spuneţi "acasă"?
- În afara de casa părintească şi de pământurile din jur, nu cred că am suferit niciodată când am plecat de undeva. Acolo este legământul meu.
 
Tace mult. Şi, ca şi când ar fi făcut paranteză la un gând...

***
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer