Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre arheologia media, (in)securitate, analize de date şi anomalii


Rareş Iordache, un interviu cu Jussi Parikka

13.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-un flux paradigmatic este dificil să discutăm despre situări, ci mai curând despre capturi. Succesiunea de teorii în acest flux (de la teoria software la cultura informaţiilor-date sau de la cultura new media la remedierile tehnologice sau seturile de tactici media, etc) ne conduce către indexarea lor, la un soi de arhivare, după care suntem nevoiţi să excavăm pentru a scoate la lumină datele. Ceea ce a fost acoperit cu un strat fin de nisip, este scos la lumină din nou, este reviralizat. Tocmai de aceea am discutat cu unul dintre specialiştii în arheologia media, termen care i-a consacrat, de altfel, imaginea de autor internaţional: Jussi Parikka. L-am citat deseori în lucrările mele, iar acum am discutat direct cu el.

Rareş Iordache: Trăim într-o cultură a infomaţiilor sau datelor... Îmi place să spun cultură a informaţiilor-date care face posibile transformările noastre curente: suntem acum analişti, nişte analişti ai datelor. Această situare poate fi pusă în legătură cu arheologia media, despre care aţi scris şi tratat? V-am văzut conferinţa recentă de la Istanbul, unde aţi vorbit despre vizibilitatea şi memoria unor evenimente precum cele din Parcul Gezy. Chestiunea este despre cum anume noi devenim arhivişti media şi analişti... analişti de intelligence? Sau aceasta reprezintă doar un rezultat al culturii software, cu o remediere tehnologică?
Jussi Parikka: Software-ul a atins o nouă vizibilitate prin cele câteva cazuri publice importante din anii precedenţi: WikiLeaks, de exemplu, a ridicat pe agenda publică problema scurgerilor de informaţii, de o manieră similară cazului recent al dezvăluirilor lui Snowden, prin care s-a demonstrat în ce măsură datele reprezintă o poartă către sfera privată. În prezent sunt des scoase în evidenţă scurgerea de date şi cunoştinţele noastre despre propria dependenţă de date. Oamenii în general, nu doar specialiştii, realizează natura specifică a sistemelor software, de la email la platformele online, şi nu descoperă o imagine chiar plăcută, însă uşor diferită de visele imaginare care le-au fost vândute în reclamele cyber culturii. Arheologia media a fost o metodologie de investigare a culturilor new media prin metode vechi. Aceasta a dorit să modifice în mod deliberat accentul pus pe digital şi pe ceea ce este nou. În schimb, arheologia media a fost suficient de ageră încât să împrospăteze vechiul, să privească spre el ca la un nou mod de a înţelege tehnologiile media. Într-adevăr, în trecut se găsesc studii de caz mai numeroase şi mai inovative decât în discursurile blânde corporative care caracterizează majoritatea culturii noastre digitale a marketingului şi a supravegherii.
Totuşi, arheologia media poate fi văzută, de asemenea, ca o atitudine care explorează sub suprafaţă: să dezvolte un interes hacktivist spre funcţionarea sistemelor şi cum anume putem să coborâm mai adânc în straturile maşinii pentru a înţelege comportamentul condiţiilor tehnologice. În acest sens, putem cultiva o atitudine arheologică a condiţiilor cunoaşterii în interiorul maşinilor. În social media şi cultura big data, aceasta presupune excavări în tărâmurile software şi hardware în care circulă datele despre noi înşine. Şi de ce să ne oprim la software şi hardware? De ce să nu continuăm să discutăm şi să analizăm efectele de mediu şi povara ecologică pe care le ridică tehnologiile media de reţele? De exemplu, prin intermediul cloud computing şi cerinţelor sale de energie!

R.I.: În Digital Contagions aţi redescoperit virusul printr-o perspectivă diacronică combinată cu localizarea sa în cultura (in)securităţii. Sigur, putem vorbi despre informaţionalism, cultură a datelor, cultură a şablonului (template culture), societatea riscului, etc., dar virusul pare să fie o entitate transgresivă. De la viruşi şi viermi, şi de la analizele timpurii asupra acestei arhitecturi aparţinând lui Cohen, suntem capabili să discutăm despre viral în Web 2.0 sau Web 3.0. Pe de altă parte, în ultima dumneavoastră carte aţi pătruns pe terenul zgomotului şi al accidentelor, cartografiilor, algoritmilor şi moştenirii digitale. Putem să descoperim vreo apropiere între cele două lucrări sau este vorba despre un fel anume de cercetare viitoare?
J.P.: Sunt interesat de anormal ca şi perspectivă alternativă la cultura digitală. Am pus Contagiunile mele Digitale ca o istorie alternativă a culturii reţelei: una care porneşte de la accident şi entitatea-reziduu aparent dăunătoare, şi nu de la poveştile despre progres referitoare la Steve Jobs sau alţi inovatori din corporaţii care au fost celebraţi recent ca nemiloşi guru ai culturii informaţionale de divertisment. Acesta este contextul în care am continuat să scriu despre spam (în Spam Book, co-editată cu Tony Sampson) şi, de exemplu, despre zgomot. Am vrut să mapez noţiunea de zgomot în afara utilizării sale ca sunet şi în relaţie cu comunicarea: ce este elementul zgomotului ca un al treilea exclus din mesaj (în terminologia lui Michel Serres), dar care persistă, prin urmare, ca parte a oricărui eveniment comunicaţional? Comunicăm mereu în prezenţa zgomotului, dar ceea ce este considerat ca zgomot păstrează schimbarea de la mediu la politic. Cyber-războiul este acum un topic constant discutat în contextul în care statele naţionale investesc masiv în cyber-apărare. Sunt rădăcini mai adânci, parte a discursurilor despre (in)securitate din ultimele decade: aceasta este arheologia media a securităţii în era digitalităţii corporative.

R.I.: Ce părere aveţi despre această pregătire de traducere a Web 2.0 în Web 3.0. Poate acest tip de gramatică să ajusteze haosul din cyberspaţiu? Dacă este o manieră de traducere, ar fi una negativă, întrucât orice text tradus este unul trunchiat? (Vezi Sur la traduction, Paul Ricoeur)?
J.P.: Sunt cinic în ceea ce priveşte orice denumire a web-ului de tipul Web 2.0 sau Web 3.0. Această chestiune este emblematică pentru modul în care jargonul corporativ se infiltrează în vocabularul culturii Internetului. Probabil, este şi un mod de a încerca să elimini obiectele nedorite din online sau cultura reţelei. Acesta din urmă se referă la încercările de a transforma Internetul într-o zonă sigură care este oricum subminată de revelaţiile precum NSA Prism... bine, se sublinează că statul nu a dispărut, siguranţa şi securitatea sunt elemente în care interesele naţionale se întâlnesc cu cele corporative, iar Internetul este guvernat prin intermediul intereselor naţionale de stat, care sunt o extensie a altor forme de politică reală (n.ed. în original: Realpolitik), pe care o vedem în diverse războaie ale energiei din Orientul Mijlociu şi Africa, de exemplu. Procesarea şi procesarea datelor sunt în mod persistent două domenii de activitate ale epocii noastre.

R.I.: În prezent este foarte dificil să fii original, să scrii ceva relevant pentru cultura actuală, pentru această situare în pasaj. Filosofia pare să fie inclusă în acest trend, de asemenea. Combinaţi virologia, cibernetica, ştiinţa computerului cu scrierile deleuzo-guattariene, cu un soi de resuscitare a lui Tarde (via Tony Sampson), cu un punct de vedere sociologic asupra culturii (Castells şi al său informaţionalism), etc. Ce urmează? Adică, este necesar să faci update-uri şi să concepi noi domenii sau câmpuri de cercetare, dar există un uriaş hiatus între domeniile tradiţionale şi noile discipline. Putem să recuperăm o teorie tradiţională din filosofie, de exemplu, într-un câmp nou relevant?
J.P.: Câmpul filosofiei contemporane îşi doreşte cu ardoare să descopere un nou Big Thing, un nou trend sau ceva în genul. Aceasta se întâmplă, parţial, din cauza sistemului de celebritate şi spectacol care a penetrat Academia şi, în acest mod, o parte din logica de marketing prin care funcţionează o parte din disciplinele universitare. A produce ceva nou este cerinţa cheie, însă avem în faţă o lungă tradiţie a disciplinelor, orice exemplu am considera din artele media (traversând barierele media / artă / tehnologie / ştiinţă ajungem cu mii de ani în urmă, după cum Siegfried Zielinski continuă să demonstreze în lucrarea sa pe variantologie). Nu sunt sigur ce anume înseamnă tradiţionalul! În prezent, o mare parte din lucrările actuale ESTE tradiţională în sensul în care, în ciuda insistenţei retorice pe încrucişarea muncii disciplinare, nu multe sisteme universitare sunt pregătite pentru experimente radicale. Universităţile sunt cel mai adesea conservatoare, în mod special când se încearcă să se vorbească despre "perturbare", "inovaţie" şi "Digital" în stilul de management şi de business al unei şcoli. În orice caz, în discuţiile noastre, teoria care mă interesează este dată de genealogii. Trebuie să fim conştienţi de predecesori şi influenţele lor pentru a nu omite tradiţiile importante. Tradiţia nu trebuie să sufoce, ci trebuie să permită. De asemenea, sunt interesat de expansiunea spiritului arheologiei media spre teorie: care sunt căile uitate ale trecutului, ideile obsolete, perversiunile încrucişării disciplinelor care trebuie să fie reînviate?

R.I.: În teza mea de doctorat analizez cum anume putem conceptualiza un soi de teorie a viralului prin intermediului unei triple de filtre: 1. situsul socio-cultural: (re)constituirea subiectului în cyberspaţiu şi semnificarea acţiunii de cybo-avatarizare; 2. paradigma tehno-informaţională: (in)securitate şi ontologia virusului în noul flux paradigmatic al informaţiilor-date; 3. estetica virală: cum anume funcţionează fenomenele virale în estetică (un flux estetic de paradigme). Discutaţi despre arheologia media precum o soluţie. În scrierile mele sunt de acord cu această poziţie, însă în mixtura complexă de transgresiuni, descoperim o creştere exponenţială care ne face să discutăm despre Web 3.0, Web 4.0, fenomene virale, următorul boom, etc. Toate acestea vor fi indexate, arhivate?
J.P.: Răspunsul meu cinic este acela că NSA şi alte agenţii de securitate sunt cei mai eficienţi arhivişti. Ei adună în mod consistent cele mai multe date şi asigură înregistrarea culturii online pentru analize. Arhiva, în trecut, parte a regimurilor şi moştenirii culturale dar întotdeauna legată de guvernare şi putere, este acum ceva pe care noi trebuie mereu să o înţelegem ca parte a supravegherii. Statele iubesc arhivele. Dar, probabil, trebuie să proliferăm supravegherea! Cred că Bruce Sterling a fost cel care a sugerat recent că avem nevoie de app-ul NSA PRISM pe care orice individ să îl poate downloada! Nu spun că poziţia arheologiei media este o soluţie generală pentru toate problemele. Nu este. Sunt interesat de analize prin intermediul momentului arheologic: condiţii de existenţă, noţiunile de teroare, practicile de securitate sau tehnologiile esteticilor, de exemplu.

R.I.: În lucrarea What is Media Archeology? discutaţi despre teoria media germană. Geert Lovink, de asemenea, vorbeşte despre cât de relevantă poate fi teoria media germană pentru cercetare şi cultură, însă are marele minus al inaccesibilităţii. Sunt linii comune între dumneavoastră şi Lovink?
J.P.: Da, foarte multe. Geert Lovink este unul dintre cei mai importanţi comentatori ai acestui câmp de cercetare şi cineva care este capabil să îl privească din exterior. Lovink face observaţii pertinente. Poziţia sa este mai mult orientată către analizele culturii reţelei, în timp ce a mea este mai mult spre arheologia media. Amândoi subliniem necesitatea mai multor traduceri - este foarte clar că sfera anglofonă nu se va înscrie la cursuri în masă de limbă germană doar pentru a citi acel tip de teorie media! Prin urmare, există o nevoie acută de traduceri. Sunt implicat în astfel de activităţi cu o nouă serie de cărţi co-editate cu Geoffrey Winthrop-Young şi Anna Tuschling. De asemenea, Lovink este în consiliul consultativ. Va fi lansată în viitorul apropiat şi promite publicarea unor teoreticieni germani foarte buni, relevanţi pentru traducerea în engleză. Nu voi menţiona prea multe întrucât lansarea oficială se apropie, dar, pe scurt, este o serie de cărţi despre teoria media germană. Totuşi, pot spune că aceasta se adresează mai mult planului internaţional - pentru a oferi variaţii pe teme din materialismul media, arheologia media şi, de exemplu, tehnicile culturale, alt concept care se deduce din această tradiţie în teorie, influenţată de Friedrich Kittler, dar neredusă la opera sa.

R.I.: Spuneţi-mi mai multe despre actualele şi viitoarele proiecte.
J.P.: Alături de această serie de cărţi, de care sunt foarte entuziasmat, sunt implicat în diverse proiecte. Unul este legat de contextele ecologice şi geologice ale media, altul de munca de pionierat a artistului media finlandez Erkki Kurenniemi. Scriu, de asemenea, câte ceva despre încrucişarea teoretică: cum anume să amorsezi teoria politică italiană cu teoria media germană? Cu alte cuvinte, cum anume să găseşti un unghi mai politic spre analizele media-specifice, întrucât teoria media materială provine, de multe ori, din ceea ce oferă zonele vorbitoare de limbă germană, şi cum anume să pompezi până la nivelurile hardware ale fabulosului vocabular politic oferit de către teoreticieni precum Lazzarato, Bifo şi alţii. Acestea sunt întrebările arzătoare pe care vreau să le explorez.

Jussi Parikka este un teoretician media, scriitor şi îşi desfăşoară activitatea academică la Winchester School of Art (University of Southampton). Parikka are un doctorat în Istorie Culturală la Universitatea din Turku, Finlanda, şi este docent în Teoria Culturii Digitale la Universitatea Turku, Finlanda. Parikka a publicat pe teme precum cultura digitală, arhive şi cultura vizuală, societatea reţelei şi teoria media. Cercetările sale pe arheologia media i-au adus reputaţia internaţională şi câteva premii. De exemplu, cartea sa Insect Media (2010) a câştigat în 2012 premiul Anne Friedberg pentru bursă inovatoare. Mai multe detalii despre Parikka puteţi găsi pe site-ul său oficial
Rareş Iordache este editorul proiectului ifilosofie.ro, destinat analizelor fenomenelor virale şi anomaliilor, autor şi doctorand al Universităţii Babeş-Bolyai. A coordonat revista academică Irregular F şi scrie în mod regulat pentru mai multe reviste naţionale şi internaţionale. A publicat cartea experimentală Imersiune în virtual. Dincolo de graniţele ecranului, iar teza sa de doctorat se centrează pe analize asupra teoriei viralului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer