Eseu despre moarte şi nu numai...

Mirosul infiorător al morţii. Şi sirenele urlând. Zeci şi zeci de sirene huruind într-un marş funebru. Firicele de fum izvorând ici şi colo din grotele făcute în tavanul vagoanelor de tren. Firicele de fum şi vaietele celor răniţi. Unii alergau bezmetici printre linii. Alţii stăteau cu ochii pironiţi spre cer. Alţii îşi trăiau clipa ultimă. Ultima suflare. Pompieri, sanitari, poliţie, vecini curioşi, vecini sufletişti, veniţi să dea un prim ajutor celor răniţi. Îmi spuneam că am avut sorta. Dar acum, nu cred ca a fost suficient doar atât. Pentru că am trăit din plin evenimentele acelea. Şi pentru că m-au marcat profund. Poate şi pentru că sufletul meu n-are forţa. N-are puterea de-a trece dincolo de înţeles, dincolo de sens. Dacă a existat vreunul. Dacă sensul acestor întâmplări poate avea vreo conotaţie oarecare. M-au durut îngrozitor acele priviri pierdute. Acele vaiete disperate. Acele imagini macabre. Apoi am fost în “pavilionul morţii” – IFEMA, transformat într-o imensă morgă. Sute de cadavre înfăşurate în saci negri de plastic. Sute de cadavre înşiruite precum într-o peliculă din lagărele de exterminare naziste. În 13 saci erau adunate bucăţile de carne. În 13 saci de plastic erau nişte bucăţi de carne fără nici o identitate. “Por favor, dime algo de mi hijo”... “por favor, estoy buscando a mi marido”... “por favor” ... “por favor”... Omul cu portavoce intra în salon stârnind vaitele mulţimii. Anunţa identificarea unuí cadavru. Un om cu o portavoce. Ca într-un film de groază. Oameni prăbuşindu-se. Oameni în toată firea pierzându-şi cunoştinţa.

Am văzut acolo suferinţa. Am văzut acolo atâta suferinţă cât nu mi-aş fi putut închipui vreodată că există. Şi suferinţa aia m-a cuprins şi pe mine ca-ntr-o menghină. Simţeam un vârtej în stomac, o ameţeală continuă şi greu de definit în cuvinte. Eram şi eu unul dintre suferinzii aceia. De fapt, cred că eram suferindul cu cea mai mare doză de conştientizare a suferinţei. Pentru că în interiorul meu s-au descărcat imagini groteşti. Şi poveştile cutremurătoare ale celor cu care am stat de vorbă. Poate că sună patetic. Poate că unii vor crede că sunt exagerările fireşti ale unui biet scriitor aflat în faţa unui spectacol macabru şi nimic mai mult. Dar eu ştiu că adevărul este altul. Adevărul meu este acela pe care l-am trăit şi mai ales acela pe care l-am simţit prin toţi porii. Nimeni nu-şi poate imagina cum este să te simţi suspendat între viaţă şi moarte. Nimeni, dintre cei care n-au fost acolo. Să vadă. Să audă. Să miroase. Şi mai ales, să simtă moartea plutind prin aerul aproape irespirabil. Am trăit şi eu emoţia atentatelor din America. Le-am trăit oarecum detaşat, la fel cum au făcut-o şi ceilalţi. Ceilalţi care n-au fost acolo. Le-am privit cu emoţie şi atât. Acum însă mi-am dat seama câtă diferenţă există. Ce înseamna să vezi imaginile reale. Ce înseamnă să simţi că-ţi tremură picioarele şi că nu mai poţi să rosteşti nici un cuvânt.

Printre cadavre au fost mulţi români. Printre răniţi au fost o mulţime de români. Printre voluntari au fost şi români. Unul era la urgenţe. Altul era la asistenţa socială. Unii adunau datele despre morţi, răniţi şi dispăruţi. Printre românii de acolo s-a aflat şi un psiholog. Singurul psiholog român care s-a oferit voluntar în “pavilionul morţii”. Care a stat de vorbă cu familiile victimelor încercând să le ajute. Ascultându-le durerea. Ascultându-le suferinţa. Cine ar mai fi putut face altceva pentru acei oameni cuprinşi de panica disperării?! Acolo am văzut şi solidaritate. Solidaritatea unor oameni care s-au cunoscut pentru prima oară. Solidaritatea unor oameni pentru care nu mai există nici un fel de criteriu de separare etnică, religioasă, socială. Imaginea asta am văzut-o doar în timpul Revoluţiei din România. Imaginea unor oameni solidari. Imaginea unor oameni dispuşi să dea o mână de ajutor. Necondiţionat. Fără să-şi aştepte recompensa. Mi-e greu totuşi să înţeleg de ce nu există solidaritatea asta şi în alte împrejurări. De ce atâta egoism, individualism, egocentrism?! De ce lupta asta fără scrupule pentru poziţie socială, materială, profesională?! Cert este că dincolo de orice trăire intensă, trăire fericită, există şi o clipă în care simţi că moartea pluteşte în jurul tău. Că moartea pluteşte şi că n-are discernământ. Şi gândul ăsta te cutremură. Să vezi atâta moarte, să simţi mirosul ei îngrozitor, să auzi scâncetul ei lugubru. Şi apoi să încerci să-ţi revii şi să te bucuri de viaţă. Să te bucuri de clipele care ţi-au fost date. Sau care ţi-au mai rămas. Chiar dacă nimic nu mai poate fi la fel ca altădată. Pentru că viaţa merge înainte şi noi odată cu ea. Cutremurătoarea moarte ar trebui să ne facă să vedem cu alţi ochi ce se întâmplă în jurul nostru. Şi să dăm o mână de ajutor celor care au nevoie. Celor pentru care ziua de mâine este o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Deschide-ţi mintea şi priveşte în jurul tău. Poţi să schimbi lumea. Pentru că lumea eşti TU.

Gelu Vlaşin
Madrid