Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oraş de citit


Ioana Bâldea Constantinescu

17.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
I heard you asking questions of each: Who killed the pork chops? What price bananas? Are you my Angel?... Da, îmi sună puţin Ginsberg în cap. Supermarket in California.
 
Nu mai ştiu bine ordinea versurilor (am constat că mi se întâmplă des chestia asta - ca un soi de dislexie interioară a poemului care iese la suprafaţă, brusc, mă bulversează pe mine, memoria care-i serveşte de receptacul şi mă face să aranjez imaginile diferit; de obicei poemele bune rezistă haosului, acceptă rearanjarea fără ca ideea să se ciobească, până când, încet, încet, versurile revin în ordinea firească, cu câte unul lipsă, câteodată, e adevărat, dar, oricum, închegate unul dintr-altul, până când... ce se întâmplă? Din căruciorul de cumpărături unde tronează fericită, împărăţind peste legume şi iaurturi, fetiţa a întins mâna după un strugure. Îi deschid punga, să-l pună singură acolo. Râde. Un domn elegant e, însă, mai agil decât ea şi pescuieşte boabele de sub degetele copilului, din grămada de struguri aurii, ca un munte întrebător. Degetele ei rămân la milimetri distanţă. Se uită la mine. Nu spun nimic. Închid paranteza. Rămăsese în aer...). Apa Letei din poemul lui Ginsberg. Şi Whitman plutind, pe luntrea lui Charon. What price bananas...
 
Geam de taxi. Oraş mohorât. Străzi previzibile. Şi pe urmă, el. Peretele pe care urcă noianul de gâze, zumzăie, se înghiontesc, se aleargă, se omoară, se iubesc, se fac roi şi explodează în culoare spre mine, înghit cenuşiul din zid şi-i dau drumul înapoi în curcubee... De-ar fi lumea aşa.
 
Seară cu muzică superbă. Dvořák, Elgar, Ponchielli. Senzaţia de vară şi de poveste din care urcă miresme şi în care mor balaurii. Nimrod, ca niciodată. Rămâne cu mine, loial, temerar ca Peregrin Took, urmă solară a unui Pământ de Mijloc făcut din vise şi iluzii.
 
"Mami are buba!" Şi mă pupă pe obraz. Pentru că buba trece cu pupic. Mă dau rănită de mai multe ori. Mă pupă iar şi iar. Cred că ştie că nu mă doare nimic, cum nu o doare nici pe ea când îmi prezintă, grav, un genunchi julit acum trei zile. "Pupic îmi pace!"
 
Vineri citesc răspunsul lui Toni Morrison către comisia profesorală din Ohio care a scos The Bluest Eye din şcoli, pe motiv că e o lectură ireverenţioasă. "Cartea", scrie Morrison, "a fost publicată la începutul anilor şaptezeci şi a fost interzisă în atâtea locuri... mi s-a spus că sunt numărul 14 pe lista celor 100 de autori cu cele mai multe cărţi interzise." Cine a spus că obtuzitatea e o chestiune delimitată teritorial? Temporal? Continental, chiar? "Mi se pare revoltător. (...) Eu sunt din Ohio şi am scris despre cineva născut în Lorain, Ohio. Personajul a existat, cine îi interzice trauma, ce fel de comisie educaţională?". E Toni Morrison. Pulitzer în \'88, Nobel în \'97.
 
Piaţa blocată de manifestaţia paşnică. Eu şi copilul de partea cealaltă a pieţei. Covrigul în mânuţă şi ţipete exaltate. Ritmul scandării. Pescuite de pe malul unui râu de oameni. Oraşul ca la promenadă, noi trei croindu-ne drum înapoi spre casă, la lumina reclamelor care clipesc colorat şi vesel. Toamnă care încă mai tolerează, blând, pantalonii scurţi. Vise mari prinse în pumni mici. Lumea mai frumoasă. Ginsberg într-un colţ, mic, insignifiant. Nu e loc de el astă seară.
 
(I touch your book and dream of our odyssey in the supermarket and feel absurd.) Will we walk all night through solitary streets? The trees add shade to shade, lights out in the houses, we'll both be lonely. Will we stroll dreaming of the lost America of love past blue automobiles in driveways, home to our silent cottage?
 
Dezolantă o pagină în care Sylvia Plath spune cât de mult iubeşte viaţa. Lady Lazarus, obsedant, în minte.
 
The nose, the eye pits, the full set of teeth? /The sour breath /Will vanish in a day. /Soon, soon the flesh /The grave cave ate will be /At home on me /And I a smiling woman. /I am only thirty. /And like the cat/ I have nine times to die. /This is Number Three. /What a trash /To annihilate each decade.
 
Sincer, câtă lume scrie aşa? Amintirea unui graffiti cu versuri din Plath. Cred că am fotografia undeva, în calculator. Nevoia spontană de a o citi pe Plath în limba mea. O găsesc, online, mutilată într-o română de toată jena.
 
Dying Is an art, like everything else. /I do it exceptionally well./ I do it so it feels like hell./ I do it so it feels real. /I guess you could say I've a call.


Ce uşor e să transformi ceva cutremurător în ceva penibil... Mda, deloc vesel gândul ăsta.
 
Poveste de seară. Rituală. Puiul de bufniţă îşi aşteaptă mama. Toţi ceilalţi copii - puiul de veveriţă, puiul de pasăre, puiul de şoarece, toţi s-au culcat. Numai el, nu. Puiul de bufniţă e altfel. Mama lui vine, într-un târziu, să-i povestească pe unde a zburat ea, în timp ce lumea visa. E frumoasă povestea. Când o termin de citit, numai eu mai sunt trează.
 
Cu fiecare rochie de vară, din dulap zboară o amintire, surghiunită pe umeraş până la anul. Mâneci lungi, şaluri. Mie nu prea-mi place toamna. Urăsc frigul. Şi aş vrea să-mi port vara pe dinăuntru, s-o ţin aproape în toiul iernii, cum spunea Camus, dar nu-mi iese întotdeauna.
 
Acelaşi geam de taxi, acelaşi grafitti. Plouă peste gâzele colorate. Oare cine sărută Oraşul, când are o bubă pe suflet?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer