Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O precuvântare la volumul Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi


Mitropolitul Emeritus Chrysostomos de Etna, pe marginea unei cărţi de Augustin Ioan

24.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt încântat să comentez asupra acestei noi ediţii a lucrării excelente despre retrofuturism şi spaţiu sacru, a profesorului Augustin Ioan. Aceasta este, după mine una dintre cele mai importante dintre multele sale cărţi şi scrieri asupra istoriei, filosofiei şi teoriei arhitecturii. Augustin Ioan a fost un vrednic coleg de spaţiu academic (am predat cu dânsul la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu pe când eram cercetător senior Fulbright şi, ulterior, director al Comisiei eponime din România); un preţuit co-autor în câteva proiecte comune şi un interlocutor încercat în multe discuţii pasionante despre arhitectura, arta şi spaţiul sacru din biserica ortodoxă. De fapt, unul dintre dialogurile noastre asupra acestor chestiuni, bine primit la momentul primei publicări, face acum parte din volumul de faţă.

Dialogurile noastre despre arta şi arhitectura ecleziale, platforma pedagogică de pe care noi doi am predat în echipă la amintitul program masteral, sunt conţinute atât în ediţia princeps, cât şi în această ediţie proaspătă. A lucra împreună cu un om de intelectul doctorului Ioan a fost pentru mine o încercare şi o oportunitate deopotrivă, aceea de a aplica propriul meu domeniu de interes - studiile ecleziale ortodoxe - într-un domeniu - arhitectura - în care sunt puţin mai mult decât un neofit. În proces, nu doar că am învâţat multe despre arhitectură, dar mi-am şi expandat nolens-volens parametrii cunoaşterii teologiei şi artei ecleziastice, spre a acomoda noi principii şi idei aşternute dinainte mea atât de articulat şi de puternic de către formidabilul meu coleg de clasă şi de predare.

Mai mult, rezultatul schimburilor noastre a fost acela că studenţii, şi ei, au fost obligaţi să vadă dincolo de ceea ce prea adesea devin, în majoritatea circumstanţelor şi spaţiilor academice, elucubraţiile personale, dacă nu de-a dreptul excentrice, ale unei singure autorităţi pe un anume subiect; aşa că au trebuit să (se) confrunte (cu) schimburile noastre interdisciplinare şi îmbogăţitoare. Aceasta, pentru mine, este educaţia de nivel superior şi reacţiile studenţilor noştri cu siguranţă au confirmat că şi ei au simţit la fel sau că, măcar, au primit dialogurile noastre cu un entuziasm şi cu beneficii pe care le-au acceptat pe deplin. Într-adevăr, au fost multe seminarii îndelungi, care s-au prelungit în discuţii după curs informale. Nimic nu atestă mai viu succesul unei echipe de predare şi / sau fascinaţia pe care o exercită subiectul discutat.

Atât în prima lor publicare, în revista Dilema Veche şi în volum, dialogurile noastre par să fi transmis, chiar şi prin pagina tipărită, o mare parte din dinamica intelectuală care a fost atât de evidentă în schimburile de la clasă şi în discuţiile pe care le-am descris. În chip natural, o parte din rafinamentele şi formalităţile care vin cu forma scrisă şi la pachet cu pregătirile şi recapitulările dialogurilor spre tipărire au consumat din spontaneitatea vie, din sala de curs; cu toate acestea, o asemenea dinamică supravieţuieşte în ele, negreşit. Că a fost nevoie de încă o ediţie atestă, de asemenea, acelaşi fapt. Cititorii cu siguranţă o vor fi simţit.

Dialogul are o lungă istorie în discursul creştin. Origen l-a folosit frecvent ca procedeu literar, iar Boethius, nobilul filosof creştin roman (+ circa 524), i-a aşezat standardele în a sa lucrare De consolatione philosophiae. Iată de ce, o examinare a arhitecturii religioase şi a spaţiului sacru pare, cumva, să fie eminamente propice ca temă dialogală. În anii trecuţi de la publicarea dialogului nostru (Retrofuturism-Spaţiul sacru astăzi, Ed. UAUIM, Bucureşti, 2006, trad. în română de Mihai Moroiu), am împărtăşit câteva dintre ideile noastre câtorva gânditori într-ale teologiei şi, de fiecare dată, în plus faţă de interesul pozitiv pentru subiectele discutate, s-a ivit un consens că formatul dialogal era, în sine, eficient la modul superlativ. Fie măcar şi pentru acest unic motiv, sunt entuziasmat de retipărirea dialogului nostru. Nu doar că, sper, va încuraja continuarea dezbaterii asupra subiectelor acoperite, dar îi va şi încuraja pe alţii să folosească dialogul ca modalitate de a încuraja o atare dezbatere.

Însă nu doar forma dialogică recomandă această secţiune a prezentei cărţi, ci şi materialul adăugat în prima parte, care expandează subiectele conţinute în dialogurile noastre spre domenii independente de ele. Sunt, de aceea, foarte mulţumit că o carte deja incitantă a fost suplimentată cu tema arhitecturii prezentate în Biblie, astfel încât ansamblul să fie şi mai interesant şi, într-adevăr, mai fascinant. Această carte ar trebui ca nu doar să ofere o aventură didactică pentru studentul şi practicantul artei şi ştiinţei arhitecturii; nu doar o explorare interdisciplinară a arhitecturii către teologie şi a teologiei către artele ecleziastice aplicate şi către design-ul de arhitectură; dar, de asemenea, şi un exemplu unic de cunoaştere trecută în contextul confruntării prezente cu viitorul, care este, în definitiv, miezul învăţăturii şi al culturii.

Suntem cu toţii familiari cu aforismul popularizat de aşa numitul "Părinte al medicinei", Hyppocrates: "Ho bios brachys, hé de techné makre", de obicei mai cunoscut în versiunea latină "ars longa, vita brevis," sau, mai simplu: arta durează, pe când viaţa e scurtă. Sunt multe alte traduceri posibile, fie şi numai pentru că cuvintele greceşti folosite în original aveau sensuri mai adânci în timpurile străvechi. Mi-ar plăcea să cred, chiar dacă îmi iau libertăţi enorme în raport cu originalul hyppocratian, că sensul este acesta: împlinirile unei vieţi, aceasta fiind scurtă, pot dura adânc în viitor, devreme ce opera cuiva durează. Cu alte cuvinte, în ciuda vieţilor noastre limitate, supravieţuim întru ideile ale căror vectori suntem, către gânditorii ce ne urmează. Dacă asta e adevărat, nu e nimic mai de folos ca dialogul în perpetuarea gândirii cuiva; dar e de folos şi celor ce gândesc, comunicând, pentru că acest mod de a transmite informaţia îi leagă pe cei care dialoghează încă mai aproape unul de celălalt. Iată de ce, sperând să supravieţuiesc scurtimii vieţii mele prin participarea, împreună cu profesorul Ioan, în acest experiment care ne îngăduie să ne împărtăşim gândirea cu cei din generaţiile care ne urmează, nu pot decât să adaug prezentului întreg volum încântarea mea şi o satisfacţie personală faţă de posibilitatea ca discursul nostru să susţină, menţinându-le vii, ideile şi gândurile noastre, în ipostaza privilegiată de persoane-în-dialog.

În conjuncţie cu gândirea independentă a gândirii profesorului Ioan din celelalte texte, schimbul nostru intelectual îi va inspira, nădăjduiesc, pe alţii, încă o dată, îmbogăţind toate domeniile atinse în această carte şi fertilizate de mintea deosebită a unuia dintre distinşii intelectuali ai României, cu care am avut privilegiul distinct de a lucra, de temps en temps, deja de mai mult de o decadă.

+ ÎPS Arhiepiscopul Chrysostomos
Cercetător Senior
Center for Traditionalist Orthodox Studies
Etna, California, U.S.A.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer