31.01.2003
"Îmi pot reedita prima carte fără să-mi fie ruşine, pe când autorii unor debuturi răsunătoare în epocă ar da orice să nu le mai aducă nimeni aminte de ele."


Scurtă fişă biografică: Ileana Mălăncioiu (n. 23 ian. 1940, Glodeni, Argeş) este doctor în filosofie a Universităţii din Bucureşti. A debutat în 1965 în revista "Luceafărul". A fost redactor la Televiziunea Română, la revista "Argeş", la Studioul Cinematografic Animafilm şi la revista "Viaţa Românească". După 1990, a fost redactor-şef adjunct la "Viaţa Românească". Pentru întreaga sa operă i-au fost acordate Premiul naţional de poezie "Mihai Eminescu", Marele Premiu "Lucian Blaga" şi premiul revistei "Adevărul literar şi artistic" (ALIA), ediţia I. Cărţi de poezie publicate: Pasărea tăiată (Editura Tineretului, 1967); Către Ieronim (1970); Inima reginei (1971); Crini pentru domnişoara noastră (Cartea Românească, 1973, Premiul Academiei); Ardere de tot (1976); Peste zona interzisă (Cartea Românească, 1979, Premiul Uniunii Scriitorilor); Sora mea de dincolo (1980); Linia vieţii (Cartea Românească 1982, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti; editia a II-a Polirom, 2000); Urcarea muntelui (Albatros, 1995, Premiul Uniunii Scriitorilor). Antologii: Poezii (1973); Cele mai frumoase poezii (1980); Ardere de tot (seria Poeţi români contemporani, 1992); Poezii (Vitruviu, 1996); Linia vieţii (Polirom, 1999). Toate antologiile cuprind şi grupaje de poezii inedite. Volume de eseuri şi publicistică: Vina tragică (1978; editia a II-a Polirom, 2001); Călătorie spre mine însămi (Cartea Românească, 1987, ed. a II-a Polirom, 2000); Cronica melancoliei (Ed. Enciclopedică, 1998); A vorbi într-un pustiu (Polirom, 2002). Traduceri în alte limbi: Peste zona interzisă/ A travers la zone interdite (Ed. Eminescu, 1984); Across the Forbidden Zone (Ed. Eminescu, 1985); Skarseldsberget (în limba suedeză, Ed. Hypatia, Stockholm, 1995); Four Contemporary Romanian Poets (Cartea Românească, 1998); Jeronims (în letonă, Minerva Riga, 1999). (Fişa biografică apare prin bunăvoinţa Polirom)


Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Ileana Mălăncioiu, sunteţi una dintre vocile greu de confundat ale poeziei româneşti postbelice. Nu vă simţiţi cumva culpabilă pentru că, prin simplul fapt că aţi creat şi v-aţi publicat operele în timpul comunismului, aţi cauţionat regimul politic? Sigur că Dvs. aţi publicat versuri efectiv anticeauşiste strecurându-le pe sub nasul cenzurii, dovedind curaj înainte de '89, nu după, ca atâţia curajoşi post-festum. Şi totuşi: de ce aţi scris şi aţi publicat în timpul regimului comunist?

Ileana Mălăncioiu: Nu v-aţi dus raţionamentul până la capăt. În cele din urmă, ar fi trebuit să mă întrebaţi de ce am trăit în timpul regimului comunist. Nu voi vorbi despre inconvenientul de a te naşte într-o vreme neprielnică. Necum despre inconvenientul de a te naşte. Deşi mă obsedează Cartea lui Iov, n-aş putea spune că sunt un epigon al lui, sau al lui Kirillov, aşa cum spunea Cioran despre sine. Nici că m-aş fi gândit la căderea comunismului încă de când eram la grădiniţă, ca o distinsă colegă a mea. Chiar dacă risc să vă dezamăgesc, vă voi mărturisi că am fost un copil sociabil şi fericit, pe care îl uita Dumnezeu jucându-se cu ceilalţi copii. Din păcate, timpul n-a stat pe loc. Am crescut şi am trăit, alături de ai mei, drama colectivizării. Fiindcă n-a vrut să cedeze de bună voie pământul, tata a fost dat afară din postul de contabil pe care îl ocupa. Singurul loc unde s-a putut angaja după aceea a fost la mina de cărbuni din sat, unde a fost primit cu greu, ca muncitor necalificat. Poate a cauţionat şi el regimul, împingând la vagonete, în subterană, dar n-a avut încotro. Eram patru fete pe care trebuia să ne ţină la şcoală. Poate ar fi trebuit să refuzăm şcoala, pe care am urmat-o în regimul comunist, să facem un act de eroism şi să rămânem analfabete. Nu l-am făcut, dar nu mă simt vinovată. Dimpotrivă, mă mândresc cu faptul că am reuşit să fac o facultate, un doctorat şi să intru în literatură în condiţiile date. Nu pot accepta ideea că aş fi cauţionat regimul fiindcă nu m-am sinucis, măcar literar, sau fiindcă nu am plecat din ţară. Dacă n-am fost de acord cu cei care strigau cândva: "N-aţi mâncat salam cu soia!", n-am să fiu nici cu cei care spun acum: "Aţi mâncat salam cu soia!". Nu neg faptul că în exil s-au spus lucruri mult mai dure decât se puteau spune aici împotriva regimului. Pentru mine, însă, milimetrul de teren câştigat în lupta cu neantul din ţară era infinit mai important decât kilometrul străbătut în afară. Cred, totuşi, că va trebui să depăşim o dată faza asta în care literatura e discutată tot în funcţie de hotar. Înainte de 1989, am spus cât am putut să spun fiindcă simţeam nevoia să fac lucrul acesta. Cu orice risc. La ora asta, mi se pare important în ce măsură ce am scris fiecare atunci mai rezistă, nu doar ca mărturie, ci şi ca literatură.

D.C.E.: Poate fi un om venit de la ţară un intelectual şi un scriitor de complexitate psihologică şi morală, sau el este menit (cum cred anumiţi intelectuali şi scriitori, desigur născuţi la oraş) să exprime şi să exalte ruralul? Îi este accesibilă dimensiunea citadină, cu "complicaţiile" ei psihologice, ori i se refuză din start? Veşnicia s-a născut la sat, iar subtilitatea şi rafinamentul - la oraş?

I.M.: Cred că nu e atât de important unde ne naştem, ci cum dă Dumnezeu să ne naştem. Mai ales în România, unde foarte puţini se pot lăuda cu faptul că ar fi la a treia generaţie de intelectuali. Am mărturisit cândva că m-am născut într-o casă fără cărţi şi că primul roman pe care s-a întâmplat să-l citesc a fost Pădurea spânzuraţilor. Aşezându-se pe un loc gol, l-am ştiut multă vreme aproape în întregime pe dinafară. Am mari îndoieli că romanului acesta, scris de un prozator venit de la ţară, i-ar lipsi complexitatea psihologică. Dacă ne gândim unde s-au născut Eminescu, Blaga, Cioran şi alţi autori români peste numele cărora nu se poate trece, cred că e de prisos să ne mai frământe dilema de la care-am plecat. În ce mă priveşte, am mari îndoieli asupra faptului că Petru Popescu ar fi mai rafinat decât Eminescu şi decât Blaga pentru că a scris Zeu printre blocuri. Exaltarea oraşului nu mi se pare prin nimic superioară exaltării satului. Marea artă şi marea cultură nu au nimic comun cu exaltarea de un fel sau de altul. Clasificările după locul naşterii sunt valabile pentru ţările şi autorii care au complexul de a nu fi pătruns în istoria literaturii universale. N-am auzit pe nimeni că Tolstoi este un scriitor venit de la ţară, ori că Faulkner ar scrie despre fermieri. Nici că le-ar lipsi rafinamentul şi cultura citadinilor. Nu ştiu dacă veşnicia s-a născut la sat, aşa cum spunea Blaga, dar am mari îndoieli că a avea acces la ea înseamnă ceva şi a avea rafinament şi complexitate psihologică ar însemna cu totul altceva. În ce mă priveşte, am regretat că am fost adusă pe lume într-o casă în care nu erau decât Biblia şi câteva cărţi religioase şi că am descoperit târziu bucuria lecturii. Dacă aş fi făcut altceva, pentru care erudiţia ar fi fost mai importantă decât pentru poezie, probabil că handicapul ar fi fost mult mai mare. Oricum, nu pot schimba ce a fost. Şi nimeni nu poate schimba. Florin Mugur, care se născuse într-o casă plină cu cărţi şi reviste, îmi spunea cândva că avantajul meu nu este că aş fi citit mai mult decât el, ci că nu am citit cărţile proaste care au lăsat sechele adânci în creierele celor din generaţia sa.

D.C.E.: Aţi scris un poem memorabil dedicat lui Marin Preda, un altul - lui Virgil Mazilescu. Ce au însemnat ei pentru Dvs. şi ce rol acordaţi, în general, prieteniei şi solidarităţii intelectuale în viaţa literară? Ce revelaţii şi ce dezamăgiri aţi avut, în acest sens, înainte şi după Revoluţie?

I.M.: Marin Preda a fost un reper pentru majoritatea scriitorilor valoroşi din generaţia mea. Pe prestigiul lui s-a putut întemeia şi menţine Cartea Românească, la care se publicau mai multe cărţi de valoare ale contemporanilor săi decât la toate celelalte edituri la un loc. Dispariţia neaşteptată a lui ne-a impresionat pe toţi, după cum se poate constata revăzând volumul Timpul n-a mai avut răbdare, apărut ulterior. Doar Eugen Barbu şi ciracii acestuia s-au învârtit pe lângă biserica la care eram adunaţi pentru slujba lui de înmormântare cu un aer ameninţător. Faptul că asupra autorului Moromeţilor tinde să se impună imaginea de la "Săptămâna", care era tribuna Securităţii, e poate cea mai mare dezamăgire postdecembristă a mea cu privire la lumea literară. Fiindcă, din nefericire, la defăimarea lui Preda au contribuit şi oameni la care nu m-aş fi putut aştepta. Dacă înainte de 1989 ameninţarea venea dintr-o singură direcţie şi a existat o solidaritate a scriitorilor de valoare, acum cred că nu mai există.

La Virgil Mazilescu m-am gândit cu totul altfel decât la Marin Preda. El era un prieten la care ţineam mai mult decât la alţii fiindcă efectiv nu mai putea suporta. Moartea lui a fost o sinucidere lentă, din groaza că nimic nu se mai poate schimba. De aceea am regretat că el n-a apucat să vadă schimbarea, chiar şi aşa dezamăgitoare cum este. Mi-ar fi plăcut să poată afla că poezia sa a făcut şcoală. Fiindcă, deşi îi plăcea să braveze spunându-ne: "Ştiţi ce o să fiu eu pentru voi?! Un fel de Bacovia dintre al doilea şi al treilea război mondial", ca orice poet autentic, se îndoia de sine până la anulare. Cât este sau cât nu este de mare se va mai vedea. Dar eu mizez pe el infinit mai mult decât pe cei care au ieşit în faţă şi după revoluţia anticomunistă, ca şi după cea socialistă, când îşi scriau frumoasele poeme cu Lenin şi cu "Comuna", şi probabil că vor ieşi întotdeauna.

Deşi i-am dedicat două poeme, n-aş putea spune că Virgil a fost cel mai apropiat prieten al meu din generaţia noastră. De multe ori, la dispariţia celor mai buni prieteni, nu suntem în stare să scriem nimic. Plângem pur şi simplu. Cât despre vechii prieteni care ne-au părăsit pentru că lumea în care trăim nu e axată pe "a fi", ci pe "a avea", iar noi nu avem ce le oferi, cred că nu merită să mai vorbim.

D.C.E.: Avem nevoie de un canon, sau cel vechi (nu cel oficial, ci acela creat de critica profesionistă) este încă viabil? Nichita Stănescu şi Marin Sorescu au fost, în opinia Dvs., supralicitaţi în trecut? În ce vă priveşte, credeţi că aţi avut parte de o receptare şi de o creditare pe măsură? Bineînţeles că un autor nu poate face auto-evaluări. Totuşi, vă simţiţi, în vreun fel, nedreptăţită de critica literară din acei ani? Dar de cea a prezentului?

I.M.: Canonul se schimbă, fie că vrem, fie că nu vrem noi. Istoria literară nu poate să reţină tot ce s-a produs într-o etapă sau alta. Nici tot ce a fost lăudat. Întâi pentru că unghiul de vedere se schimbă de la o generaţie la alta. Apoi pentru că trebuie să mai fie făcut loc şi pentru altceva. Am însă o adevărată spaimă de încercarea de a schimba canonul în mod programatic, după dosar.

E greu de spus dacă Nichita Stănescu şi Marin Sorescu au fost supralicitaţi. Ambii s-au bucurat de o adeziune ieşită din comun, dar au avut şi câte o perioadă de intrare în conul de umbră. Epica Magna a lui Nichita a fost vehement contestată, iar Marin Sorescu era negat în vreme ce unii dintre imitatorii modeşti ai lui erau lăudaţi cu asupra de măsură. Poate că, după o vreme, poezia lui Nichita nu va mai fi la fel de apreciată, dar nu cred că se va putea face vreodată abstracţie de ea. Fiindcă a schimbat limbajul poetic. După Nichita nu se mai scrie ca înainte de el.

Despre receptarea poeziei mele mi-e greu să vorbesc. N-am avut succes când am debutat, dar nu mă pot plânge. Cu atât mai mult cu cât au trecut peste 34 de ani de atunci. În plus, am avut şi eu bucuriile mele. Cea mai mare a fost aceea că nu am scris niciodată cum ar fi vrut alţii, ci cum am crezut eu, şi îmi pot reedita prima carte fără să-mi fie ruşine, pe când autorii unor debuturi răsunătoare în epocă ar da orice să nu le mai aducă nimeni aminte de ele.

N-aş vrea ca din asta să se înţeleagă că aş nega rolul criticii, care, în momente grele, şi-a făcut datoria atât faţă de literatură, în general, cât şi faţă de mine. Deşi, în mod obişnuit, cronicile despre cărţile mele la "România literară" erau semnate de Lucian Raicu sau de Valeriu Cristea, cărora le datorez foarte mult, după scandalul produs de Urcarea muntelui, Nicolae Manolescu a scris în ideea de a mă salva de interdicţie şi asta nu se poate uita. Despre volumul menţionat au avut cronici la "Europa liberă" şi Ion Negoiţescu şi Virgil Ierunca şi Gelu Ionescu, care a citit foarte multe poezii. Lucru esenţial, în contextul dat. Pentru că aici nu putea să fie citat nici un vers, nici măcar pentru a fi înjurat. În acel moment sprijinul exilului nu a fost doar literar. M-ar fi putut călca o maşină fără să se ştie pentru ce.

Eu ţin la fel de mult şi la cărţile de eseuri şi de publicistică, pentru că m-au ajutat să depăşesc anumite etape şi să scriu altfel şi poezie. Spre surprinderea mea, şi Vina tragică şi Călătorie spre mine însămi au fost primite chiar mai bine decât cărţile de poezie. Şi la prima ediţie, şi la a doua, când a trebuit să văd dacă au rezistat vremii şi vremurilor.

La ultima antologie de versuri, apărută în colecţia "Biblioteca Polirom", s-a scris infinit mai mult şi mai bine decât m-aş fi putut aştepta, având în vedere că vremurile nu sunt prielnice poeziei. Dar cel mai mult m-au bucurat analizele dumneavoastră, ale criticilor tineri, fiindcă aveţi o altă percepţie a textului decât cei din generaţia mea, care au scris deja de mai multe ori despre cărţile mele.

D.C.E.: Aţi făcut publicistică politică, fără prea multe menajamente şi perifraze, ci, dimpotrivă, cu un stil şi cu nişte argumente foarte tăioase. Nu-i invidiez deloc pe cei ce fac obiectul câte unei astfel de cronici a "melancoliei", fie ei de la stânga sau de la dreapta spectrului politic. Ce importanţă are politicul în viaţa Dvs.? În ce relaţie se află el cu literatura?

I.M.: Nu fac parte din nici un comitet şi din nici o comiţie. În mod deliberat. Dacă politica practicată direct, într-un partid, trebuie să o accept, pentru că democraţia nu poate fi concepută altfel, trasul sforilor în culise îmi repugnă de-a binelea. Mi se pare inadmisibil să declari, cu lacrimi în ochi, că nu faci politică şi că nu vrei nimic, dar în realitate să stabileşti cine trebuie să candideze la preşedinţie şi cine să fie: prim-ministru, ministru al Culturii, şeful SRI-ului, al CNSAS-ului etc. etc. Cred, cu convingere, că nu poţi să fii şi eminenţă cenuşie şi scriitor autentic. Politica presupune prin ea însăşi compromisul, iar Poezia îl respinge. Scriitorul trebuie să rămână în slujba adevărului şi a cititorului. Dacă schimbările aşteptate ar fi venit de la sine, n-aş fi făcut nici publicistică politică, deoarece n-am făcut gazetărie la tinereţe şi nu mi-a fost uşor să mă adaptez la ritmul ei. Poate şi pentru că am tratat cronica "melancoliei" ca pe un text literar. Nu pot să renunţ la asta nici acum, când nu mai public în "România literară", ci la "Cotidianul", unde mi s-a oferit posibilitatea de a scrie pentru mai mulţi cititori, pe spaţiul privilegiat al editorialului, o dată pe săptămână. Experienţa avută recent, cu textul intitulat Portretul Artistului la bătrâneţe, consacrat lui Gellu Naum, care la împlinirea a 86 de ani se afla în secţia de reanimare a Spitalului de Urgenţă, m-a făcut să înţeleg că trebuie să renunţăm la prejudecata că editorialul trebuie să se ocupe neapărat de politicienii noştri de trei parale. Cred că poate aborda orice temă, cu condiţia ca textul să fie scris astfel încît să prezinte interes pentru oricine şi să nu adoarmă cititorul pe el.

D.C.E.: O ultimă serie de întrebări, în finalul acestui interviu pentru care vă mulţumesc. Vă e mai greu să scrieţi după Revoluţie decât înainte? Vă stânjeneşte, paradoxal, tocmai libertatea de a scrie şi a spune orice, sau e vorba de un recul datorat altor preocupări? Dacă da, care sunt acestea? Care e, în continuare, proiectul Dvs. fundamental?

I.M.: Eu n-am scris uşor niciodată. Dar acum îmi e şi mai greu. Nu din cauza libertăţii, ci a faptului că lumea în care trăim nu e încă aşezată. O ducem cum putem de azi pe mâine, sperând, în zadar, să se mai schimbe câte ceva şi în bine. Într-un fel, suntem ca într-o gară, în care aşteptăm un tren care nu mai vine. Or, în condiţiile acestea, e greu să te gândeşti la poezie şi să îţi faci proiecte foarte mari.

După 1989, am lucrat mai mult decât înainte, dar nu am făcut chiar ceea ce aş fi vrut eu, ci mai curând ceea ce mi s-a părut că e necesar în contextul dat. Am publicat totuşi două volume de publicistică şi am texte apărute în presă pentru alte două, mi-au apărut trei antologii de poezie, în care există şi câte un grupaj consistent de inedite, am reeditat două cărţi de eseuri în ediţii revăzute, care mi-au luat foarte mult timp, am redactat patru cărţi ale unor autori care nu mai trăiesc, şi patru ale unor prieteni din diaspora etc. etc.

N-aş spune că mă stânjeneşte libertatea, deşi e un adevăr şi în asta. Faptul că am făcut publicistică la două redacţii unde nu mi-a cerut nimeni să scriu despre ceva anume m-a obligat moral să nu ocup spaţiul care mi-a fost acordat cu te miri ce şi să mă gândesc mai mult până mă fixez la un subiect sau altul. Mulţi mi-au purtat de grijă, ca şi înainte de 1989, şi m-au apostrofat pentru că în loc să-mi văd de poezia mea m-ar preocupa lucruri minore, cum ar fi acela de a sta şi a mă întreba ce se întâmplă cu ţara asta în care viaţa omului preţuieşte din ce în ce mai puţin. Şi eu aş vrea să mă pot întoarce cu arme şi bagaje la poezie. Cu toate astea, nu pot să le dau dreptate acelor critici care ne acuză că ne-am pierde vremea cu publicistica, dar îşi fac un titlu de glorie din faptul că dânşii stau liniştiţi în bibliotecă şi citesc articolele lui Eminescu ori ale lui Caragiale.

Din ce v-am spus, se înţelege că nu stau prea bine cu proiectele pe termen lung. Deşi n-am încetat să scriu poezie şi să-mi doresc să pot publica un volum nou de versuri cu sentimentul că l-ar aştepta efectiv cineva. Cândva, probabil că voi publica şi un volum de proză fantastică, pe care îl am scris în bună parte. Până atunci, continuu perpetua "călătorie spre mine însămi", care, în pofida a tot şi a toate, îmi dă şi o imensă bucurie. Aceea de a rămâne un om liber şi după aşa-zisa noastră eliberare, când nevoia autointitulatei elite de a se încolona cu orice preţ după cineva mi se pare şi mai tristă decât încolonarea forţată de altădată.

(Adevărul literar şi artistic, nr. 581/ 21 aug. 2001)

0 comentarii

Publicitate

Sus