Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dorobanţu, judeţul Tulcea (O micromonografie lirică)


Augustin Ioan

08.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A doua oară când m-am apucat să reconstruiesc casa bunicilor din Dorobanţu, judeţul Tulcea a fost la Parker House, un Bed & Breakfast din Cincinnati, OH, în 1999. Fusesem la o şcoală de vară Getty şi, ca parte a programului, alesesem o lună înapoi la University of Cincinnati, OH, care e a mea Alma Mater şi unde tot predau, de câte ori sunt chemat şi am ocazia. Am desenat atunci şi schema de plan a întregii gospodării. Prima oară făcusem exerciţiul acesta şapte ani mai devreme, când reacţia de apărare a minţii mele, pentru prima dată complet extrasă din mediul propriu şi inserată pentru un an întreg în alt mediu, complet străin (dovada este că am fost chemat să mă înregistrez fix la Alien Office), a fost aceea de a-şi aminti, exploziv, fiecare detaliu de memorie a copilăriei, cu mirosuri şi gusturi cu tot. De când mi-au dispărut şi părinţii, îmi aduc aminte de cele două case ale bunicilor - cea din Dorobanţu şi cea din Hamcearca - cu o anumită ritmicitate, pentru că înseamnă a-i păstra şi pe ei, ca în crisalidă. Iniţial am propus proiectului Igloo despre Dobrogea un text despre oraşul adolescenţei, Tulcea, dar mi s-a solicitat unul despre arhitectura rurală continentală a Dobrogei. Bine, deci voi face un exerciţiu de amintire - din nou.

Prin urmare, istoria este aşa: Bunicul patern provine din Râşnov, era croitor, ca şi străbunicul. O generaţie mai înainte, după 1977, oierii transilvăneni, care făceau transhumanţa până la mare, au fost îmbiaţi de noile autorităţi româneşti să se stabilească în Dobrogea, unde erau împroprietăriţi. Schimbarea componentei etnice era, evident, scopul acestui proces: în 1875, un recensământ turcesc, citat de P. Popoiu, indică o majoritate tătară şi turcică (55.668 tătari şi 28.681 turci) faţă de 32.887 români (dintr-un total de 227.000 de suflete). În proces, s-a produs şi o modificare a toponimiilor: Deliorman, numele turcesc al comunei, a devenit Dorobanţu. Pădurea nebună din titlu se retrăsese, prin defrişare, ca de pe tot parcursul judeţului. Pământurile cele străvechi ale Hercinicilor se erodaseră, dealuri de calcar golaşe anturau localitatea acum, iar pădurea, în care mergeam cu tata, era de reîntâlnit abia înspre Cârjelari, celălalt sat mai mare. Mai erau două sate în cuprinsul comunei: Canatcalfa, devenită prin românizare Meşteru şi Coimpunari, devenit Fântâna Oilor (pe vremea copilăriei mele, foarte puţină lume folosea numele româneşti ale satelor, aşa încât toponimia veche subzista în uzul lingvistic). Ardealul, ultimul dintre ele, situat peste deal de Dorobanţu înspre General Praporgescu, era complet ruinat încă din timpul copilăriei mele şi deşert: M-am plimbat o dată cu tata prin el. Probabil, acum nu mai există nicio urmă din arhitectura de chirpici a locului.

Referinţele la Ardeal sunt multe prin zonă: Sibioara, Făgăraşu Nou - iar în ce priveşte numele de familie din sat, erau mulţi Râşnoveni, dar şi un Boroş. Legenda familiei pretindea că românizarea se făcea şi prin acest procedeu, de atribuire de nume de familie altele decât cele din Ardeal. Când se duceau să se declare drept cetăţeni, cu complicitatea autorităţilor locale care aveau tot interesul să îi păstreze, spuneau că nu ştiu, sau că nu au nume de familie acolo de unde vin ei. Astfel, primeau ca nume de familie un patronim (Ioan, precum stră-străbunicul), sau numele meseriei (fratele lui a devenit Butnaru, căci se pricepea să facă butoaie - ca şi bunicul meu). De pe partea bunicii paterne, lucrurile stau un pic diferit, deşi e tot o poveste de aclimatizare: străbunicul Dumbravă era de pe lângă Călăraşi, unde, ca şi la Rîşnov, avem încă rude îndepărtate). În sat, a fost notar şi i se spunea, la bătrâneţe, Moş Piaţă, pentru că, nu ştiu cum şi nici tata nu ştia cum, casele noastre, care fuseseră ale lui, ocupaseră, de fapt, o porţiune din locul destinat, printr-un plan de sistematizare din anii treizeci, centrului comunei. Care nu s-a mai făcut. De altfel, localitatea însăşi se mutase de pe fosta vatră a satului, aflată mai spre sud, mai sus de cimitirul actual şi de biserică, dar mai aproape de sursa acviferă a localităţii, care devenea mai jos o derea (pârâu).

Puţine câte ştiu despre istoricul localităţii le ştiu de la tata: ca director al şcolii, i-a revenit sarcina de a scrie monografia comunei Dorobanţu, cândva la începutul anilor şaptezeci. A făcut-o cu mare spirit de răspundere, făcând ceea ce azi numim istorie orală (interviuri cu bătrânii satului), căutând documente (a făcut câteva călătorii la Râşnov, găsind şi casa de obârşie a familiei noastre şi ceva veri de gradul al doilea şi al treilea). Ulterior, a scris şi manualul de geografie al judeţului Tulcea, împreună cu fratele lui, manual după care se preda geografia în clasa a patra până în 1989.

În fine. În ce priveşte topografia localităţii, am spus deja, predomină dealurile. Pe văi s-au dispus străzile satului, care n-a avut niciodată, cred, mai mult de 2.500 de suflete (acum are cam jumătate). Arhitectura caselor este în chip semnificativ locală, de felul celei pe care o găsiţi studiată în Antropologia Dobrogei. Podişul invită la utilizarea calcarului (sau a granitului, în zona Carcaliu-Greci), care se şi foloseşte la temelia caselor şi, mai ales, la gardurile de piatră văruită cu alb, ca şi casele, care, mai întâi, sunt zidite cu chirpici, rareori din cărămidă). Varul se făcea la Vărărie, unde un deal de calcar fusese destinat chiar producţiei de var nestins. Primele lecţii de chimie le-am luat din stingerea varului acestuia, peste care, la sfârşit, se punea şi sineală (un colorant albastru), astfel încât albul rezultat era extrem de alb şi, deci, de reflectant. În plus, vâna albăstruie din var rima şi cu cadrele de lemn ale prispelor sau, rar, a cerdacelor cu traforuri de asemenea din lemn, vopsite în albastru, verde sau gri. Cel mai probabil, acestea erau şi singurele culori de ulei care se găseau în comerţul socialist, adică la cooperativă.

Gospodăria noastră era mare. O estimez, nu am actele la îndemână, la vreo două hectare, din care unul era cu vie şi cartofi, ceva porumb, o mică livadă şi o curte care, probabil, mai înainte fusese destinată căruţei şi cailor. Acum era plină cu salcâmi japonezi, decorativi. Tata a fost toată viaţa obsedat de biologie, pe care o şi preda elevilor din Dorobanţu, şi de flori, mai cu seamă de cactuşi (ca şi de bricolaj, aş adăuga).

Erau două corpuri de case. Cel mai vechi cuprindea atelierul de croitorie al bunicului, unde se desfăşura practic întreaga lor viaţă de familie şi, pornind de la drum înspre curte, o marchiză care răspundea în două camere. Lipite de ele era bucătăria, cu beci dedesubt, cuptorul de pâine şi apoi magaziile şi celelalte anexe gospodăreşti. Un al doilea corp de casă avea şase camere şi era locuit de noi, tata fiind cel mai mic dintre cei doi fraţi, cel care a şi rămas în sat până în 1974, când ne-am mutat la Tulcea, ca să facem şcoli mai bune, spre întristarea definitivă a bunicii, care s-a şi prăpădit la scurt timp. Corpul nostru de casă era mulat pe denivelările terenului colinar, astfel încât trecerea dintr-o cameră în alta presupunea şi urcarea a câte trei trepte. În faţă, aveam un pridvor îmbrăcat în plante agăţătoare, cu o alee bordată de conifere până la poarta noastră, de o parte şi de alta fiind un mic parc cu trandafiri şi lalele. Exista şi un pod, în care, însă, nu m-am suit niciodată. Mă suiam, în schimb, în podul bunicilor. Şi acum simt mirosul de lemn încins, lucruri vechi şi ziare uscate. Era mai tentant pe-acolo, pentru că scara acestui pod era mult mai uşor de urcat şi, oricum, era în vecinătatea gutuiului, al cărui clei de pe scoarţă îl mâncam cu frenezie, spre disperarea mamei. Şi lui îi simt gustul, încă.

Lipit de atelierul de croitorie era şi garajul, căci am avut maşină printre primii din sat, ca şi televizor Rubin (din 1966 ambele), la care am văzut şi îmi amintesc perfect aselenizarea, în 1969. Familia trăia despărţită în cele două componente ale sale, cu ritmuri diferite, dar noi, copiii, nu. Când mă certau părinţii îmi luam, mi se spune, pijamaua de la mamaia şi treceam aleea spre atelierul de croitorie despre care am şi scris, mai demult, un poem, care descrie, mai bine decât o (mai) pot face acum, acel loc.

Dorobanţu

Bunicul croia acoperăminte pentru nuditatea consătenilor.
Îi măsura. Le calcula ascunse proporţii cu şabloanele lui îngălbenite de dogoarea fierului de călcat. Le trasa cu creta desfăşurata corpului pe stofă. Alcătuia matriţe unde să încapă, să se mişte şi să fie vii.

Câte din îmbrăcăminţile acestea nu se destramă acum împrejurul tău, filtrând seve în calcarul comunitar?
Bunicule cu creta în mână, de ce trasezi axe pe dedesubt? De ce măsurai corpuri atunci, ştiind că din frăgezimea aceea nimic nu se va alege? Poate că măsura nici nu exista în ei. Poate că nici nu există.
Bunicule, faptul că îţi aprind lumânări atunci când îmi amintesc să îţi aprind lumânări şi că nu te-am înţeles, prăbuşit între pânze, te ajută se netezeşti mai uşor acum cute de piatră?

Bunicule, mă mai auzi măcar din atelierul tău cu echere şi rigle? Mă mai auzi de dincolo?
 
Cartea cu miniaturi biblice pe care bunica îmi explica inexplicabilul pe El îl face vizibil, adică real. Poate călca pe ape, nu mă deranjează. Mane, tekel, fares apare scris pe un zid. Din carte reiese auriul inscripţiei de grafitti în sala de mese. Pedeapsa nu întârzie, cu pucioasă. Exodul e prescurtat. Ierusalimul - perfectibil.

Bunica crede.

Îndărătul icoanelor ţine reţetele ei de nitroglicerină. În scrin erau ascunzători izbucnind una din alta şi trape: o prăbuşire continuă. Intrarea după Euridice. Valuri & valuri de stofă şi desenele mele. Tata le-a găsit acolo când a alungat întunericul când lumina le-a deflorat. Erau toate - unele înnegrite, altele şterse. Erau eu, risipit între pagini şi palimpsest. Singurul care o înţelegea şi îi scria de la oraş şi nu o lăsa singură în atelierul de croitorie aşteptând venirea cuiva de dincolo de plaiul miocardic, de dincolo de tărâmul sufocării, să o scape.

Dar, pentru viaţa mea din acel sat dobrogean, un loc la fel de important era şcoala, unde tata era director. Cred că şi despre şcoala din Dorobanţu cel mai bine vorbeşte un alt text liric, pe care, de asemenea, vi-l redau mai jos, în încheierea acestei rememorări a locului naşterii şi a mediului său edificat:

Şcoala

Tata a construit corpul cel nou al şcolii într-o singură vară. A zugrăvit şcoala. A adus lemne pentru iarnă şi material didactic. A predat organe de maşini, biologie şi astfel a fost directorul şcolii aceleia. Bineînţeles că eram mândru. Intram în biroul lui, pe când ceilalţi copii nici nu se apropiau de clădire. Nici mie nu îmi era uşor. Tata era ocupat. De aceea el îmi capsa coli cu capsatorul chinezesc. Făcea primul desen de pe pagină. Îmi caligrafia numele pe prima pagină. Apoi mi-l dădea mie, să continuu.

Astfel mă reinventam zilnic pe hârtia statului în şcoala tatălui. Contând pe complicitatea lor. Faptul că avansam pe coala albă în precoce desfrâuri nu aducea a invocaţie şi nici, încălcând canoanele, nu simţeam că m-aş abate. În fond mi se dădeau toate acestea pentru a face să devină real ceva până atunci invizibil & mut. Ca la întrupare: vehicul eram, prin creierii mei să acceadă şi ei la - - înainte de a mă şcolariza. Ca să intru în rând cu lumea şi să nu ies afară din rând aşteptam pe cineva care fusese aici şi mă rugase să-I ţin rândul, căci se va întoarce.

Simetria şcolii descria universul. Clădirea cancelariei, ferestre astupate cu ziare, avea două camere: în prima era arhiva (creier-memorie-cataloage descriindu-ne pentru o posteritate comprehensibilă, cât să putem cere certificate de absolvire: un soi de indulgenţe dovedind clasele necesare pentru şcoala profesională şi pentru viaţă în genere). În cealaltă se strângeau cadrele în recreaţie împrejurul pluşului roşu stropit cu cerneală roşie de la încheierea mediilor. Tocuri şi peniţe. Hărţile patriei şi planiglobul. Citate energizante şi locul tatei în capul mesei, sub portret. Cele două camere sunt legate printr-un coridor. Prin ferestrele lui iată curtea din faţă, unde zilnic facem careul, fluturau cravatele de un ideal ireal arătam batista şi-i ziceam: Republică, măreaţă vatră, în veci de veci să înfloreşti!

Steagul se ridica pe catarg, republică biruitoare, în briza care înfiora salcâmii plantaţi de tata cu întreg colectivul de cadre didactice şi elevi spre a fixa taluzurile derelei închipuite, curgând mai degrabă în anii cu soţ. (Izvoarele i le-am curăţat împreună, în cursul unei vizite de documentare. Numai noi doi, ca între bărbaţi).

Pe poarta şcolii tata a scris o poezie: ea ne aminteşte cât de mândri trebuie să fim că învăţăm atâtea lucruri frumoase şi privim în microscoape şi privim în profunzimea fântânilor ca în oglinzi prăbuşite şi strigăm la cei de jos până se încreţesc imaginile alea cât o monedă.

Vişini decorativi. Gazon şi gard viu, tunse chilug. Aici se dau premiile, se spun poezii, se merită cărţi, Cei de la primărie şi cel de la inspectorat spun bravo, punând abia în mişcare fălcile autorităţii statale. Apoi ne fotografiem cu clasa pe trei rânduri şi individual: din faţă şi din profil, să se vadă cărţile, ghizdanul cel nou şi aura din nemuritoare.

Sunt zile în care merit să fiu luat în şareta primăriei: tata e director coordonator şi îşi vizitează celelalte şcoli. Ieşim din localitate. Casa noastră se vede ca pe hărţile de plastic cu relieful în sus, din birou. Traversăm pustiul. Acolo trăieşte un pustnic. El discută cu tata. Calul se sperie. Mântuirea se apropie.

Tata este un autor celebru aici, în sat. Prin scrisul său caligrafiat cu minuţie se vede adevărul însuşi ca prin feronerie. A publicat la Steaua Dunării când era elev la şcoala normală. De asemenea, a scris de unul singur monografia comunei, iar - cu nanu' - manualul de geografie al judeţului Tulcea. Şi caiete de poezii pentru mama. Cu o metrică geometrică. Din care transpare acel sentiment tumultuos de fiecare dată când le citesc pe ascuns dintre rujuri uscate şi pudră:
femeile nu
ne înţeleg
nici
o
dată.

Vizita iluzionistului la Dorobanţu nu m-a surprins. Am sărit pe scena căminului cultural de îndată ce a avut nevoie de un asistent din partea publicului. Era un circar rătăcind prin satele patriei, distrăgând atenţia de la obiectivele planului cincinal. Dormea la camera oficială cu complicitatea consiliului popular comunal, prezent şi el în la spectacol: în plen, dar mai la umbră. (Tata nu crede în telepatie: nereuşind să adoarmă pe scena unităţii militare, hipnotizatorul l-a declarat inapt de a fi medium.)

În ce mă priveşte, în faţa cărţilor de joc uriaşe am lucrat onorabil, dacă e să judecăm după aplauzele din urmă. Eram personaj şi ştiam deja: capetele ălora din sală, în fluidul care mă înconjura, nu făceau cât bilele de aici.

A doua zi tata mi-a spus că îl făcusem de râs în faţa satului. Era o acuzaţie gravă. Am meritat totuşi să văd păpuşile moarte în lada cu recuzită. Materialismul triumfa. Se stinsese scena. Vedeam mecanismul, înţelegeam necesitatea istorică. Dar ce câştiga el strivind fantezia de-o seară?

Într-o singură zi tata a construit o grădină de vară a plantat arţari a pictat lemnul cu litere şi chipuri pentru ca sătenii să aibă unde bea şi să nu mai stea înşiraţi pe şanţ. Sătenii stau înşiraţi pe şanţ, beau şi îl privesc pe tata. E viceprimar. Şi directorul căminului cultural. Participă cu însufleţire la construcţia socialismului la sate. Ei aşteaptă ca tata să termine odată ce are de pictat.

Şi tata a terminat. A strâns pensulele, vopselele, uleiul de in. Grădina de vară s-a dărâmat după o vreme. Arţarii, trei, se prinseseră, dar şi ei au fost tăiaţi...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Elegii tulcene
    Biblioteca Ioan popisteanu Dorobantu, 04.11.2013, 11:32

    Domnule Augustin Ioan ,va multumim pentru articolul Dorobantu -O micromonografie lirica.Am obtinut informatii foarte pretioase despre localitatea in care v-ati nascut ,copilarit,invatat trait.Multumim lui Dumnezeu ca ne-a binecuvintat cu asa somitate in Dorobantu.Noi cei de aici va transmitem sa aveti calea plina de impliniri,sanatate alaturi de cei dragi. Pe aceasta cale in calitate de biblotecar va lansez cu mare drag o invitatie in mijlocul publicului cititor a Bibliotecii''Ioan Popisteanu'' ,o intilnire cu elevii ,cadrele didactice ale Scolii Dorobantu ale carei destine au fost conduse de regretabilul nostru fiu al satului si parintele drag -tatal dumneavoastra Domnul Ioan Gheorhe-Cetatenul de onoare al Comunei Dorobantu(atunci cind va permite timpul).Va asteptam cu drag in satul nostru .
    Bibliotecar.Buzatu Lacramioara

    • RE: Elegii tulcene
      Augustin Ioan, 05.11.2013, 10:25

      Distinsă doamnă,vă mulțumesc pentru vorbele onorante. Despre Dorobanțu care e și locul meu de naștere,nu numai al bunicului,bunicii și al tatei, am scris de mai multe ori. Mi-ar făcea plăcere să facem o asemenea întâlnire. Vă rog să ne împrietenim pe Facebook,pentru a putea pune la punct din vreme un asemenea eveniment,probabil mai spre primăvară de-acum. Cu stimă, Augustin Ioan

Spacer Spacer