Copilul din flori

Pentru Lobbi, moartea tragică a mamei sale se dovedeşte a fi un puternic catalizator. Pasiunea lor comună pentru cultivarea soiurilor rare de trandafiri în seră îl determină să abandoneze studiile şi să pornească într-o călătorie către o mânăstire dintr-un sat îndepărtat pentru a se îngriji de o grădină pe vremuri fabuloasă.

În timp ce se ocupă de amenajarea grădinii sub supravegherea atentă a unui călugăr cinefil, Lobbi primeşte vizita neaşteptată a Annei cu care a petrecut o noapte în sera mamei sale. Anna vine împreună cu fetiţa lor, fructul acelei scurte aventuri.
Având grijă atât de grădină, cât şi de fetiţă, Lobbi începe să-şi asume treptat rolul complex de tată, preocupat de relaţia profundă cu copilul său.

O poveste despre căutarea frumuseţii în viaţă, Copilul din flori este o ilustrare emoţionantă a capacităţii noastre de a transforma lucrurile mici din viaţa de zi cu zi în fapte extraordinare.

"Un triumf literar indiscutabil, Copilul din flori demonstrează că subtilitatea se obţine prin simplitate. Un festin al detaliilor şi al micilor întâmplări, a cărui frumuseţe hrăneşte atât memoria personajelor, cât şi a cititorului." (Le Monde des livres)

"Audur Ava Ólafsdóttir a şlefuit în penumbra boreală acest roman extraordinar, o delicată bijuterie unde viaţa are parfumul florilor." (L'Express)

"Atmosfera onirică şi delicateţea din fiecare pagină ne fac să credem că visăm. Dar această carte există şi trebuie citită." (Le Point)

Cum am de gând să-mi părăsesc ţara şi e greu de zis când mă voi întoarce, bătrânul meu tată, care a ajuns la şaptezeci şi şapte de ani, doreşte să mă invite la o masă pe care s-o ţin minte. Şi-a propus să pregătească ceva după reţetele scrise de mână de mama, ceva ce şi ea ar fi gătit într-o asemenea ocazie.
- M-am decis, mă anunţă, pentru plachie de eglefin şi cremă de ciocolată cu frişcă.

În timp ce tata încearcă să se descurce cu crema, mă duc să îmi caut fratele la sediul lui din vechiul Saab care trebuie să aibă vreo optsprezece ani. Josef mă aşteaptă de ceva vreme pe trotuar, evident bucuros că mă vede. E pus la punct din cap până-n picioare, doar e seara de adio. Poartă ultima cămaşă pe care i-a cumpărat-o mama, cea violet cu fluturi.

În timp ce tata prăjeşte ceapa, iar bucăţile de peşte îşi aşteaptă rândul pe patul lor de pesmet, mă duc în seră să caut butaşii de trandafir pe care am să-i iau cu mine. Tata vine şi el cu foarfeca în mână, ca să taie nişte frunze de arpagic pentru eglefin, cu Josef ţinându-se pe urmele lui ca o umbră. N-a mai intrat în seră din februarie, de când a văzut câte geamuri s-au făcut ţăndări din cauza furtunii. Rămâne lângă un troian de zăpadă, fără să ne scape din ochi. Şi el, şi tata poartă nişte pulovere cu nasturi, în carouri galbene.
- Maică-ta punea de fiecare dată şi arpagic la eglefin, îmi explică tata.

Îi iau foarfeca din mână şi mă duc până în colţul serei, unde tufa de arpagic încă e verde, şi tai o mână de frunze. Fiindcă sunt unicul moştenitor al serei mamei, după cum îmi reaminteşte tata cu regularitate. Nu ar fi vorba despre culturi de mare anvergură, cum ar fi vreo trei sute cincizeci de fire de roşii ori cincizeci de cuiburi de castraveţi care s-ar transmite din tată-n fiu. La drept vorbind, nu sunt decât nişte trandafiri care, oricum, cresc şi singuri, fără a fi nevoie de îngrijire deosebită, şi de vreo zece fire de roşii. Pe care tata şi-a asumat sarcina de a le uda cât voi lipsi.
- Nu m-au pasionat niciodată legumele, dar era hobby-ul maică-tii. Din partea mea, aş mânca maximum o roşie pe săptămână. Ce recoltă crezi că o să avem pe fir de roşie?
- Dacă nu le vrei, dă-le.
- Doar n-o să colind, pe la vecini, cu roşiile mele.
- Dar la Bogga?

O spun, deşi am mari îndoieli că vechea prietenă a mamei are aceleaşi preocupări ca şi tata.
- Doar n-ai vrea să mă duc săptămânal pe la ea cu câte trei chile de roşii. Ştii că o să tragă de mine să rămân la masă.

Presimt ce o să spună mai departe.
- I-aş fi invitat eu pe la noi pe domnişoara şi pe copil, dar parcă văd că ai fi sărit drept în sus.
- Păi să ştii că m-aş fi opus. Domnişoara, cum îi zici tu, şi cu mine nu suntem un cuplu şi nici nu am fost vreodată, chiar dacă am făcut un copil împreună. Nu a fost decât un accident.

Doar am lămurit odată treaba, iar tata trebuie să bage la cap că acel copil nu este decât rodul unei clipe de neatenţie şi că relaţia mea cu mama lui s-a limitat la un sfert, dar ce zic eu, la o cincime de noapte.
- Maică-ta n-ar fi avut, totuşi, nimic împotrivă să îi invităm şi pe ei la cina de adio.

De fiecare dată când tata are nevoie să dea greutate propriilor cuvinte, o cheamă pe mama în ajutor din mormânt.

Mă simt oricum ciudat să mă aflu chiar pe locul, ca să zic aşa, procreaţiei, împreună cu bătrânul meu tată şi cu imbecilul de frate-meu geamăn, care uite cum a rămas acolo, în spatele geamurilor. Tata nu crede în coincidenţe, cel puţin nu atunci când este vorba despre evenimente esenţiale ale existenţei precum naşterea şi moartea. Viaţa nu se aprinde şi nici nu se stinge uite-aşa, ca din întâmplare, susţine el. Când e să se sprijine pe cifre şi pe calcule aritmetice, nu pricepe nicicum că un copil poate fi rezultatul unei întâlniri absolut întâmplătoare, că ocazia de a face dragoste cu o femeie poate apărea pe neprevăzute, cum nu-i intră în cap nici că moartea poate veni dintr-o băltoacă de apă sau dintr-o mână de pietriş într-o curbă. Pentru tata lucrurile stau altfel, iar lumea se bazează pe cifre, care sunt în miezul creaţiei. În datele matematice poţi citi adevăruri profunde, dacă nu cumva poţi găsi chiar şi frumuseţe. Ceea ce eu consider a fi o întâmplare sau o oportunitate, după caz, pentru tata e un element aparţinând unui sistem complex. Uite, zice, prea sunt multe coincidenţe, aşa ceva nu e cu putinţă, hai, dacă ar fi vorba de un element, maximum două, dar trei?... Nu există serii de coincidenţe: aniversarea mamei, data de naştere a nepoatei şi ziua morţii mamei, toate în aceeaşi zi, pe şapte august! Nu înţeleg o iotă din calculele tatei. Conform experienţei mele, tocmai când te apuci să calculezi o chestie precisă, exact atunci se întâmplă altceva. Nu am nimic cu fixaţia pentru matematică a unui electrician ieşit la pensie, cu condiţia ca astfel de calcule să nu aibă de-a face cu neglijenţa mea în materie de prezervative.
- Lobbi, dragă, doar n-ai de gând s-o ştergi englezeşte?
- Nici vorbă. Am trecut ieri să le zic la revedere.

Cum observă că nu intenţionez să duc mai departe discuţia pe drumul ăsta, schimbă subiectul.
- Nu mai ştiu dacă maică-ta avea pe undeva o reţetă pentru crema de ciocolată. Frişcă am cumpărat.
- Cred că nu, dar ne descurcăm noi amândoi.

doi

Când mă întorc din seră, Josef e la masă, stând drept pe scaun, cu mâinile pe genunchi, cu cravata lui roşie şi cămaşa violet. Fratelui meu îi plac hainele şi culorile. Poartă mereu cravată, ca tata. Tata e lângă aragazul cu două ochiuri date la foc mare: pe unul e cratiţa cu cartofi, pe celălalt, tigaia pentru peşte. Nu prea pare stăpân pe situaţie, poate e tulburat de plecarea mea. Mă-nvârt prin jurul lui şi torn uleiul în tigaie.
- Maică-ta folosea numai margarină, îmi spune.

Nu sunt mai priceput decât el în arta culinară. Rolul meu în bucătărie se mărginea la deschiderea borcanelor cu varză roşie şi la manevrarea desfăcătorului de conserve, pentru cutiile de mazăre. Sigur, mama mă punea să spăl vasele şi pe Josef să le şteargă. Îi lua groaznic de mult pentru fiecare farfurie, aşa că, până la urmă, îi smulgeam cârpa din mână şi terminam tot eu treaba.
- Lobbi, dragă, sunt puţine şanse să mai mănânci prea curând eglefin, zice tata.

Nu vreau să-l supăr spunându-i că, după patru luni pe mare, numai printre maţe de peşti, chiar nu-mi pasă dacă nu mai văd urmă de ei o vreme.

Cum tata îşi doreşte să facă pe marele maestru în faţa băieţilor lui, ne lasă cu gura căscată prezentându-ne sosul de ardei iute.
- M-am luat după o reţetă de la Bogga, ne explică.

Sosul este de un verde minunat, aparte, ca al ierbii fremătând sub prima ploaie de primăvară. Îl întreb de unde vine culoarea.
- Am pus curry şi un colorant alimentar, mărturiseşte. Observ că a deschis un borcan cu dulceaţă de rubarbă, pe care mi l-a aşezat lângă farfurie.
- E ultimul borcan rămas de la maică-ta, zice, iar eu mă uit

la umerii lui în timp ce amestecă sosul, îmbrăcat în puloverul în carouri.
- Doar nu ne dai dulceaţă de rubarbă cu peşte?
- Nu. M-am gândit că vrei să iei borcanul cu tine.

Fratele meu, Josef, e tăcut, iar tata nu prea obişnuieşte să vorbească la masă. De fapt, noi trei nu ne spunem prea multe. Îi pun fratelui meu geamăn o porţie şi îi tai cartofii în două. Nu poate vedea sosul verde, dar îl împinge spre marginea farfuriei, desfăcând grijuliu peştele. Mă uit la ochii lui căprui, care îl fac să semene cu un cunoscut actor de cinema. Nu ai cum să ştii ce se petrece în căpşorul lui. Ca să i se ierte păcatul şi pentru linişte la masă, îmi pun din greu din sosul pregătit de tata. E momentul în care simt pentru prima oară durerea de burtă.

După masă, pe când spăl vasele, Josef face floricele, cum obişnuieşte de fiecare dată când vine acasă în weekend. Scoate cratiţa cu fundul gros din dulap, toarnă exact trei linguri de ulei, apoi pachetul de boabe de porumb, pe care le lasă să cadă ca o ploaie pentru a acoperi perfect fundul vasului. Pe urmă pune cratiţa pe foc şi roteşte butonul aragazului la foc iute pentru patru minute. Când uleiul începe să sfârâie, dă focul mai încet două minute. Caută salatiera din sticlă şi solniţa, după care nu mai scapă cratiţa din ochi. Ne uităm la ştiri stând toţi trei pe canapea, cu mâna lui Josef într-a mea, cu salatiera de sticlă pe masă. La o oră şi jumătate de la începerea vizitei sale săptămânale, fratele meu geamăn îmi întinde discul ca pentru a-mi spune: a venit vremea să dansăm.

trei

Mare lucru nu iau cu mine, aşa că tata se miră ce bagaj mic am. Învelesc butaşii în hârtie umedă şi îi pun în buzunarul din faţă al rucsacului. Plecăm cu Saab-ul pe care părintele nostru îl are de când mă ştiu, cu Josef, tăcut, pe bancheta din spate. Tata şi-a luat bereta pe care şi-o pune pe cap de câte ori face drumuri în afara oraşului. De când cu accidentul, rulează mult sub viteza legală, fără a mai depăşi patruzeci de kilometri pe oră. Conduce lent pe câmpul de lavă încreţită, aşa că pot contempla în voie păsările cocoţate la intervale regulate pe vârfurile de rocă bătând în violet acum, în zorii de zi în care începe să se vadă şi azuriul, mai întâi doar ca nişte pete şi tot aşa, la infinit, măsură după măsură, ca partitura melancolică a unei opere muzicale în crescendo. De altfel, tata nu are nimic din alura unui şofer experimentat întrucât, cel mai adesea, mama era cea care urca la volan. În spatele nostru s-a format o coloană lungă de maşini care încearcă încontinuu să ne depăşească. Ceea ce nu perturbă cu nimic concentrarea tatei. Nu mă tem că aş putea pierde avionul căci tata, ca întotdeauna, îşi ia suficient timp.
- Tată, nu vrei să conduc eu?
- Nu, mulţumesc, Lobbi dragă, dar e drăguţ din partea ta să vrei să mă ajuţi. Mai bine bucură-te de peisajul de care te vei despărţi. Nu sunt prea multe şanse să conduci prea curând printr-un câmp de lavă.

Amuţim amândoi pentru câteva clipe şi mă bucur de peisajul de care mă voi despărţi. Puţin mai târziu, după ce trecem de intersecţia care duce la far, tata ţine, totuşi, să discutăm un pic despre planurile mele de viitor, despre ceea ce am de gând să fac cu viaţa mea. Nu se bucură că mă interesează horticultura.
- Lobbi dragă, sper să-l ierţi pe bătrânul tău tată că se arată interesat de planurile tale de viitor. Nu e vorba despre indiscreţie şi nici nu o fac cu gânduri rele.
- E în regulă.
- Te-ai hotărât ce vrei să studiezi?
- Grădinăritul.
- Un băiat atât de aplecat către studiu ca tine...
- Haide, tată, nu începe iarăşi.
- Cred că îţi foloseşti greşit aptitudinile, Lobbi dragă.

E greu să îi explic tatei că grădina şi trandafirii din seră au fost pasiunea comună a mamei şi a mea.
- Mama m-ar fi înţeles.
- Da, maică-ta ţi-a ţinut mereu partea în tot ce făceai. Însă nu ar fi avut nimic împotrivă să urmezi şi studii superioare.

Când ne-am mutat în cartierul în care locuim acum, zona era goală, cu pământ nedesţelenit şi stânci înconjurate de pietriş. Peste tot se ridicau construcţii noi ori fundaţii pe jumătate pline cu o apă gălbuie. Boschetele joase şi rare au apărut mult mai târziu. Cartierul se află la ţărmul mării, aşa că mereu bătea vântul şi era imposibil să ai un loc liniştit în grădină. Oamenii renunţaseră la panseluţele din faţa caselor. Mama fusese prima din zonă care a încercat să planteze un copac - trebuia să fii cam ţăcănit ca să te bagi într-un asemenea pariu. Pe când ceilalţi se mulţumeau să încerce să întreţină gazonul sau, în cel mai bun caz, un gard-viu între curţi pentru a putea face plajă sub briza celor trei zile de timp frumos din toată vara, mama a plantat un drob, un arţar, un frasin şi încă un arbust cu flori undeva, la adăpostul casei. Nu a renunţat, chiar dacă a fost nevoie să arunce sămânţa, cum s-ar zice, pe piatră seacă.

În vara următoare, tata a construit o seră în partea de sud a casei. Începeam prin a creşte plantele acolo, pentru a le răsădi apoi în grădină, în prima ori a doua săptămână a lui iunie, când pământul nu mai îngheţa în cursul nopţii. Ne gândiserăm să le ţinem afară toată vara şi abia apoi să le băgăm la loc, în seră. Dacă aveam noroc de toamnă lungă, atunci mai întârziau vreo lună la aer. Pe urmă, într-o iarnă, am lăsat plantele doar la adăpostul unor troiene de doi metri. Drept urmare, în grădina mamei totul a început să crească şi să înflorească sub mâinile ei. Încet-încet, bucata noastră de pământ s-a transformat într-o grădină ca din poveşti, ce atrăgea privirile şi provoca uimire. După moartea mamei, vecinii veneau deseori să îmi ceară sfaturi.

Trebuie ceva grijă, dar, mai ales, timp - cam asta era, în două cuvinte, filosofia mamei în privinţa grădinăritului.
- Nu neg că tu şi maică-ta aţi avut universul vostru, din care nu făceam parte nici eu, nici Josef. Poate că nu am fost în stare să o înţelegem.

În ultima vreme, tata a început să vorbească despre el şi despre Josef ca despre o singură fiinţă. Spune: "Josef şi cu mine o să..." Uneori, în nopţile de vară, mama ieşea să lucreze câte ceva în grădină sau în seră. De parcă nu ar fi avut nevoie de somn, ca toată lumea, în special vara. Când mă întorceam târziu, după ce fusesem cine ştie pe unde cu prietenii, dădeam de mama la parter, cu găleata din plastic roşu şi cu mănuşile de grădinărit cu flori roz, pe când tata dormea buştean. Nu se vedea nici ţipenie pe străzi, totul era de un calm incredibil. Mama mă saluta şi mă privea de parcă ar fi ştiut despre mine ceva ce nici măcar eu nu aveam habar. Aşa că mă aşezam şi eu alături de ea o vreme, apucându-mă să smulg buruienile, ca să nu stau degeaba şi nici să nu o las singură. Dacă soseam acasă cu vreo sticlă începută de bere în mână, o lăsam printre panseluţe înainte de a mă întinde cât eram de lung, cu mâinile sub cap, pentru a mă uita cum trec norii cumulus. Când îmi doream să fiu numai eu şi mama, mă duceam după ea în seră sau în grădină, unde stăteam liniştiţi de vorbă. Uneori părea cu mintea în altă parte, şi, dacă o întrebam la ce se gândeşte, îmi răspundea:
- Da, da... îmi place ce spui.

Iar zâmbetul ei exprima şi acordul, şi încurajarea.
- Pentru un tânăr de excepţie, ca tine, zice tata, grădinăritul

nu oferă prea multe perspective.
- Nu văd de ce aş fi eu o persoană de excepţie.
- Dacă tatăl tău e bătrân, Lobbi dragă, nu înseamnă că este şi senil. Se-ntâmplă că ţi-am păstrat toate diplomele pe care le-ai obţinut. La doisprezece ani, cel mai bun din clasă. La şaisprezece, absolvent de bacalaureat şi şef de an.
- Nu pot să cred că ai făcut din ţânţar armăsar!

Pe unde să fi fost toate chestiile alea? Prin ce fund de ladă din cămară?
- Tată, zău aşa, aruncă odată toată hârţogăraia aia!
- Prea târziu, Lobbi dragă! Thröstur, geamgiul, deja le pune în ramă.
- Sper că glumeşti, nu?
- Prin urmare, n-ai de gând să urmezi o facultate?
- Pentru moment, nu.
- Botanica, de pildă.
- Nu.
- Dar biologia?
- Nu.
- Dar fitobiologie ori fitogenetică, cu biotehnologie alimentară opţional?

Clar, tata s-a informat. Ţine ambele mâini strânse pe volan şi nu scapă drumul din ochi.
- Nu, nu mă atrage sub nicio formă ideea de a deveni cercetător sau prof la universitate. Fiindcă mă simt mai bine prin noroi adevărat. E altceva să poţi atinge plantele vii. Mirosul de iarbă după ploaie nu se poate simţi în laborator. E greu de pus în cuvinte, pentru tata, universul meu şi al mamei. Singurul lucru care mă interesează este ceea ce creşte în solul fertil.
- Oricum, ţin să ştii că am deschis un mic fond, la care poţi avea acces dacă începi studiile universitare. Fără legătură cu moştenirea de la mama ta. Iar Josef e şi el mulţumit acolo unde se află, adaugă. Fireşte că voi avea grijă să nu îi lipsească nimic.
- Mulţumesc pentru tot, tată.

Nu mai continuu discuţia despre grădinărit. Însă nici nu-i pot spune electricianului ăstuia, care e tatăl meu, că, poate, eu însumi nu ştiu ce vreau, că poate fi teribil de greu să ieie o hotărâre definitivă într-un moment anume al existenţei. Fiindcă mi-ar răspunde:
- Lobbi dragă, cu visurile n-ajungi departe. Deşi mama ar fi zis:
- Trebuie să-ţi urmezi visurile.

După care s-ar fi uitat pe fereastra de la bucătărie de parcă ar fi parcurs din ochi întinderile largi, aflate mult dincolo de pământul nostru, şi nu doar cei câţiva metri pătraţi până la seră şi până la gard, ca şi cum grădina noastră nu ar fi fost o bucăţică de pământ împrejmuit şi plin de flori, a cărui mulţime de plante, de copaci, de vegetaţie de tot felul ar fi ascuns lumea din afară, ci de parcă s-ar fi aşteptat la vizita unor oaspeţi veniţi de la mare depărtare. Apoi, ar fi vărsat conţinutul unei pungi cu prune uscate într-un bol pe care l-ar fi băgat imediat sub robinet, lăsând apa să dea pe dinafară.
- Nu e vorbă, grădinăritul e mai simplu decât să ai rău de mare pe cine ştie ce mizerie de navă, luni şi luni de zile, conchide tata.