Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

M.I.


Bogdan Ghiu

29.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lunea trecută, adică acum aproape o săptămînă, am lansat în ceainăria de la Cărtureşti (după care, in memoriam, am băut, mai adecvat, o vodcă), împreună cu Mircea Cărtărescu, Simona Popescu (fericita prefaţatoare) şi Ion Bogdan Lefter, o apariţie încă şi mai specială, dacă se poate spune aşa, a Editurii Casa Radio (Maria-Elena Negoescu şi Horia Pop, tot colegi din cercul restrîns): audiobook-ul Mircea Ivănescu, Biografii imaginare, cu grafica lui Constantin Popovici (inspirată mai ales atunci cînd figurează, în legătură cu acest poet fals circular, spiralic, in-temporal, labirintul pavat, pavoazat cu cuvinte: labirintul de cuvinte al literaturii - fals labirint).
 
Mircea Ivănescu a fost o (anti-)personalitate (personaj? persoană? persona?) cu totul specială, pentru mine direct formatoare, ca model şi tipologie, a literaturii române postbelice: mare poet, mare traducător, continuum textual captiv-stăpînit, adică stăpînit dinăuntru, numai prin penitenţă, stăpîn-penitent.
 
Figura romantic-kafkiană, M.I realiza, în ochii scriitorului aspirant, miracolul de a fi în acelaşi timp personaj captiv şi (numai aşa, tocmai de aceea) autor stăpîn, generator al poeziei, pentru, tocmai, aproprierea întregii literaturi dinăuntru. Acesta mi se pare, de altfel, secretul creaţiei în general: să te supui imanenţei poesis-ului ca lege, însă, a unei creaţii neîntrerupte, continue, sfîşietoare, pe care (păcat suprem, hybris) să nu încerci s-o transcenzi.
 
Există, se poate formula, chiar, o mare tipologie postbelică (postromantică) românească a stăpînirii, adică a măiestriei dinăuntru, prin imanenţă, a poeziei, ca prizonier-oficiant al ei. Eu aşa am crescut, studiindu-i existenţial şi ontologic, adică productiv, pe următorii trei indivizi-tip.
 
Un prim model al prizonieratului creator: Nichita Stănescu. Oracular, damnat, dominant, figură greacă orbită de propria artă, antic, stoic tragică. Tip "vechi".
 
Al doilea model: Virgil Mazilescu. Prima modernitate, primul postromantism, secolul al XIX-lea.
 
În sfîrşit, al treilea model, cel mai apropiat, ca vîrstă culturală: Mircea Ivănescu, scrib melvillian, funcţionar kafkian (autor pe care l-a tradus, l-a "scris") preferînd să nu facă nimic altceva decît să scrie, modulînd într-o suverană indistincţie substanţa universală a logosului literar, al lui sau al altora, adică (ïntre autori, generînd "literatura", cîmpul literar ca metaforicitate structurală).
 
Ironic, ludic, M.I. îşi juca propria poezie, dar ca personaj-autor care nu poate decît să interpreteze livresc, autenticitate fatal secundă, literatura-ca-literatură. A făcut să înflorească, secular, tardomodern, deja postmodern (asumîndu-şi însă melancolia pe care postmodernismul vesel, cel mai adersea prostesc, reuşeşte cu brio să o mascheze şi pînă la urmă să o elimine simulînd-o), noua mitologie literară, poetică, în vigoare, încă, şi azi.
 
A fi secund, autentic-neautentic, pe viu, cu viaţa, şi, mai ales, compulsiv, încontinuu: literatură asumată ca o condiţie (extra-)umană, (as-)umană. A fi în mod natural artificial.
 
M.I. a hrănit apoi, în plus, şi un alt hibrid cultural tipic românesc, estic, marginal, supus, pierdut: ratat, con-damnat (nu putem ispăşi decït ïmpreună!). Acela al poetului-cărturar-boem, din care de asemenea m-am hrănit formativ-mitologic. M.I. ştia şi să bea, şi să citească, şi să scrie: nu se vedea că le face pe niciuna. Acestea nu sunt, deci, daruri naturale, ci artificii prin tentativa de naturalizare a cărora omul se construieşte ca om, specie improbabilă, inutilă, dăunătoare, care trebuie să-şi inventeze, tocmai, natura, poezia, ca artă, fiind tocmai una dintre strategiile şi tehnicile regale, adică ne-naturale, de creare a unei naturi pentru om, inevitabil secunde, artificiale, protetice, "mincinoase", "false".
 
M.I. părea că vorbea serios părînd că glumeşte, vorbea grav cu emfază - mecanic, robotic, maşinal, ca o marionetă literară, de limbaj figural autosimbolizat - tocmai ca să nu fie luat cu adevărat în serios. Se prefăcea că se preface pentru a nu putea fi luat serios, ceea ce ar fi distrus tocmai poezia, ca tentativă imperativ-artificială de realizare a unei extra-naturi, "feinte de la feinte", simulare a simulării după care, după Lacan de exemplu, s-ar recunoaşte, dintre toate animalele, omul, naturalitatea şi naturaleţea lui.
 
Suprem eliotian, M.I. incarna lecţia şi marea artă a de-personalizării, a im-personalizării, adică a universalizării simbolice şi a transformării omului în zeu. Auto-obiectivare şi autoalienare de sine, supremă iniţiere, abia de aici poate începe poezia, arta ca tehnică existenţială de autocreaţie prin autodistrugere şi transpunere: cînd accepţi să fii deja mortul, să vorbeşti şi să acţionezi (se întîmplă, suveran, la Mazilescu: "vă vorbesc eu mortul") ca mort, adică liber şi de neatins, şi mai ales salvator (numai mortul ne mai poate salva!), avînd în vedere că umanitatea practică uciderea repetată, multiplă a aceluiaşi.
 
Poezia lui M.I. creează (senzaţie de) volumetrie mundană, de lume (voLUMEtrie), de univers uman, creînd efect de distanţă şi cîmp de metaforă (internă), metaforicitate ca principiu ontologic, doar prin trimiteri inter-deictice care sfîrşesc prin a deveni auto-deictice, adică a produce substanţă şi a căpăta consistenţă, trimiteri între "timpi", vieţi şi lumi care sînt, ca operaţie de strategie şi de tehnică a artei poetice, suprapuse, simultaneizate plastic, trans-vizual, semnificînd, vorbind, constituindu-se ca logos una prin alta, una peste alta: transparenţe suprapuse, adică diafanitate, transluciditate, luminiscenţă internă.
 
Timpi, vieţi, lumi, navetă care nu suspendă timpul, ci iese din timp, se auto-expulzează din timp pentru adevărată viaţă umană, suprapuneri în transparenţă de vieţi, epoci, lumi care nu se pot întîlni, dar pot coexista.
 
Apoi, în sfîrşit, senzaţia de secret la vedere, ca şi natural, a poeziei lui M.I. Citindu-i poemele,  simţi, adică ai, ţi se transmite senzaţia că ele conţin, accesibil, un secret, o taină vitală pe care numai de tine depinde să ştii să citeşti ca să-o descoperi şi s-o aplici, s-o faci a ta. Acest secret este, însă, un secret ca şi alchimic, care adică presupune, deja, alt fel de viaţă, o asceză, o consacrare, o formulă, deja, care nu poate fi transmisă, degeaba o căutăm, trebuie s-o fabricăm, s-o fi fabricat noi înşine, şi mai ales să o praticăm, s-o fi practicat neîncetat, ca un rol (de) creator. (Creatorul trebuie interpretat, întruchipat, e un rol impus.)
 
Ca în mici tablouri, dar nu miniaturi, de mari maeştri, ca în Furtuna lui Giorgione de pildă, poezia lui M.I. este arhitectura unei dramaturgii care creează o taină limpede.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer