Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Antologia Nebula 2012. Ponei


Kij Johnson, traducere de Alina Sârbu, editori: James Patrick Kelly, John Kessel

02.10.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Kij Johnson
Ponei
Extras din Antologia Nebula 2012
editori: James Patrick Kelly şi John Kessel
Colecţia Epsilon. Editura Trei, 2013
Traducere din limba engleză de Alina Sârbu, Mihai Dan Pavelescu, Ana-Veronica Mircea


Citiţi introducerea acestei cărţi.
***
Intro

Despre autoare:
Kij Johnson este romancieră şi scriitoare de povestiri care a câştigat premiile World Fantasy şi Theodore Sturgeon. În prezent, locuieşte în Raleigh, Carolina de Nord, şi lucrează la un roman şi la o culegere de povestiri.

Introducerea autoarei
Nu toţi copiii sunt monştri, dar multe fetiţe sunt. În şcoala mea primară de orăşel de provincie, eram, neoficial, considerată - în clasamentul favoriţilor - a fi a douăzeci şi doua elevă din clasa mea de douăzeci şi patru de copii. Mă jucam cu numerele 23 şi 24 pentru că erau singurele dispuse să se joace cu mine, şi-mi place să cred că nu le-aş fi aruncat sub primul autobuz dacă acesta ar fi fost preţul pe care ar fi trebuit să-l plătesc pentru a-mi îmbunătăţi poziţia în clasament - dar nu s-a pus niciodată problema asta, iar acum sunt recunoscătoare pentru asta.
Ponei este exact despre aceste probleme şi despre mutilarea la care se supun atât de multe fetiţe doar pentru a supravieţui copilăriei. Primele scurte povestiri pe care le-am publicat erau povestiri de groază, literatura de efect. Mai târziu am trecut la fantasy şi la alte lucruri, dar în 2009 m-am reîntors la horror cu povestirea science-fiction Coabitare şi am descoperit că mai aveam multe de învăţat despre modul în care ficţiunea ţi se vâră pe sub piele. Ponei este o altă explorare a aceleiaşi teme. (Kij Johnson)

***
Ponei

Premiul Nebula pentru povestire 2010 (ex aequo)
 
Invitaţia are o tematică western. De-a lungul marginilor sale, fete ca din desene animate, cu pălării de cowboy pe cap hăituiesc o herghelie de Ponei sălbatici. Poneii nu sunt mai înalţi decât fetele, sunt strălucitori ca nişte fluturaşi, durdulii, cu coarne de inorog scurte, cu vârfurile rotunjite şi cu aripioare pufoase. În partea de jos a invitaţiei, Ponei abia capturaţi se-nvârt de jur-împrejurul unui ţarc. Fetele au prins cu lasoul un Ponei alb cu roz. Ochii şi gura lui sunt nişte "o"-uri uimite. Deasupra capului său e desenat un semn de exclamare. Fetiţele îi taie cornul cu nişte cuţite curbate. Aripile i-au fost deja îndepărtate, sunt de-acum parte a unei grămezi de lângă ţarc.
 
"Tu şi Poneiul tău............" (şi numele Radioasei e scris aici de mână cu nişte litere grăsulii) "sunteţi invitaţi la o petrecere de îndepărtare-prin-tăiere cu CelelalteFete! Dacă te vom plăcea şi dacă Poneiul tău se descurcă aşa cum trebuie, te vom lăsa să-ţi petreci vremea cu noi."
- Abia aştept să am prieteni! spune Radioasa care citeşte peste umărul Barbarei în timp ce respiraţia sa cu parfum de trandafiri îi învolburează fetei părul.
 
Cele două se găsesc în grădina din spatele casei, lângă grajdul roz al Radioasei.
 
Barbara întreabă:
- Ştii deja ce vrei să păstrezi?
 
Aripioarele Radioasei devin o pată-nceţoşată în timp ce ea sare-n aer, se răsuceşte şi-apoi pluteşte cu picioarele răsucite sub ea:
- Oh, categoric darul vorbirii! Zburatul e grozav, dar vorbitul e cu mult mai bun! Cade pe iarbă: Habar n-am de ce-ar vrea vreun Ponei să-şi păstreze cornul! Nu că ar fi bun la ceva!
 
Aşa a fost dintotdeauna, de când există Ponei. Toţi Poneii au aripi. Toţi Poneii au coarne. Toţi Poneii pot vorbi. Apoi, toţi Poneii trec printr-o petrecere de îndepărtare-prin-tăiere şi renunţă la două dintre cele trei însuşiri, pentru că asta-i ceea ce trebuie să se-ntâmple dacă o fetiţă are de gând să fie pe potriva CelorlalteFete. Barbara n-a văzut niciodată un Ponei care să-şi mai aibă încă aripile sau cornul după petrecerea sa de îndepărtare-prin-tăiere.
 
Barbara vede Poneii CelorlalteFete uitându-se pe furiş pe ferestrele clasei chiar înaintea pauzei sau grupaţi în staţia de autobuz după ore. Sunt coloraţi în roz-pal şi violet-deschis, şi galben ca narcisa, cu coame mătăsoase şi numai cârlionţi şi cozi care se ondulează până la pământ. Când nu sunt la şcoală sau la lecţiile de violoncel, sau la orele de balet, sau la antrenamentele de fotbal, sau la joacă în grup sau la ortodont, CelelalteFete îşi petrec zilele cu Poneii lor.
 
***
 
Petrecerea are loc acasă la CeaMaiTareFată ce are o mamă care-i medic pediatru şi-un tată care-i cardiolog, şi-un grajd mititel, şi copaci uriaşi care umbresc iarba pe care Poneii joacă diverse jocuri. Radioasa se-ndreptă agitată spre ceilalţi Ponei care-i ating în tăcere cornul şi aripile cu năsucurile lor catifelate, şi-apoi o iau cu toţii la trap spre grajdul liliachiu din fundul păşunii, unde a fost desfăcut un balot de fân.
 
CeaMaiTareFată o întâmpină pe Barbara la gard:
- Ăla-i Poneiul tău? întreabă ea fără niciun salut de bun venit. Nu-i la fel de drăguţă ca Muguraş-de-Stea.
 
Barbara ia poziţia defensivă:
- E frumoasă! Ăsta-i un pas greşit, aşa că adaugă: Şi-a ta-i drăguţă!
 
Şi Poneiul CeleiMaiTariFete chiar e drăguţ: coada ei are toate nuanţele de purpuriu şi scânteiază de steluţe. Dar coada Radioasei e de-un alb-gălbui şi străluceşte-ntr-o lumină de culoarea mierii, iar Barbara ştie că Radioasa e cel mai frumos Ponei care-a existat vreodată.
 
CeaMaiTareFată se-ndepărtează, aruncându-i peste umăr:
- E o TrupăRock în sufragerie, şi-un grup din CelelalteFete îşi trec vremea pe verandă şi mami a cumpărat nişte prăjiturele, şi există ColaZero şi RedBullDietetic, şi limonadă dietetică.
- Şi tu unde eşti de găsit? întreabă Barbara.
- Eu stau pe-afară, spune CeaMaiTareFată, aşa că Barbara îşi ia un pahar de CrystallLight şi trei prăjiturele glazurate din fulgi de ovăz şi stafide şi-o urmează.
 
CelelalteFete de-afară ascultă la un iPod înfipt în nişte boxe şi joacă tenis pe consolă Wii, şi se uită cum se joacă Poneii De-A-V-Aţi-Ascunselea şi Cine-I-Cel-Mai-Drăguţ şi Ăsta-ICel-Mai-Grozav-Joc. Sunt cu toţii acolo.
 
Cea-De-A-Doua-Fată-N-Clasament şi Linguşitoarea, şi Fata-Pe-Care-Toată-Lumea-O-Place şi toate celelalte. Barbara nu scoate-o vorbă decât atunci când crede c-a-nţeles foarte bine despre ce se vorbeşte.
 
Şi-apoi vine momentul. CelelalteFete şi tăcuţii lor Ponei se adună într-un cerc în jurul Barbarei şi al Radioasei. Barbara simte că-i vine să vomite.
 
CeaMaiTareFată îi spune Barbarei:
- Ce-a ales?
 
Radioasa pare speriată, dar îi răspunde direct:
- Aş prefera, mai degrabă, să vorbesc decât să zbor sau să-njunghii diverse lucruri cu cornul meu.
 
CeaMaiTareFată îi zice Barbarei:
- Aşa spun întotdeauna Poneii, şi-i dă fetiţei un cuţit curbat cu o lamă lungă cât braţul unei femei.
- Eu? întreabă Barbara. Am crezut că altcineva face asta. Un adult.
- Fiecare face asta pentru propriul Ponei, spune CeaMaiTareFată. Şi eu am făcut-o pentru Muguraş-de-Stea.
 
În deplină tăcere, Radioasa îşi întinde o aripă.
 
Nu e aşa cum ai tăia un ponei adevărat. Aripa se desprinde cu uşurinţă, netedă ca plasticul, iar sângele miroase ca vata de zahăr de la iarmaroc. Acolo unde s-a aflat mai devreme aripa e acum un oval tremurător, lucios, de parcă Barbara ar tăia pe din două niscai rahat de trandafiri şi ar zări rozul de sub zahărul pudră de la suprafaţă. "E, oarecum, drăguţ", îşi spune şi vomită.
 
Radioasa se cutremură, cu ochii strâns închişi. Barbara despică şi cea de-a doua aripă şi o aşază lângă prima.
 
Retezarea cornului e mai dificilă, ca şi cum ar trebui să tai copita unui ponei real. Mâna Barbarei alunecă şi-o răneşte pe Radioasa şi-acum e şi mai mult sânge-vată de zahăr. Şi-apoi cornul zace pe iarbă, lângă aripi.
 
Radioasa se prăbuşeşte-n genunchi. Barbara aruncă apoi cât colo cuţitul şi cade lângă ea, plângând cu hohote şi sughiţând. Îşi freacă faţa cu dosul palmei şi se uită-n sus la cercul format în jurul lor.
 
Muguraş-de-Stea atinge cuţitul cu botul şi-l împinge spre Barbara cu o copită liliachie.
- Şi-acum, vocea, spune CeaMaiTareFată. Trebuie să-i iei şi vocea.
- Dar i-am retezat deja aripile şi cornul! protestează Barbara şi-şi aruncă braţele în jurul gâtului Radioasei, s-o protejeze. Două din trei, aşa ai spus!
- Mda, asta-i îndepărtarea prin tăiere, recunoaşte CeaMaiTareFată. Asta-i ceea ce trebuie să faci tu pentru a deveni UnaDintreNoi. Dar Poneii îşi aleg propriii lor prieteni. Iar chestia asta costă, la rându-i.
 
Muguraş-de-Stea îşi scutură coama liliachie. Pentru prima oară, Barbara vede că o rană de forma unui zâmbet se-ntinde pe gâtlejul său. Toţi Poneii au una asemănătoare.
- N-am să fac una ca asta! le spune fata tuturor, dar, chiar în timp ce plânge până când toată faţa îi e acoperită cu lacrimi şi muci, ştie prea bine că va face întocmai, aşa că, atunci când se satură de plâns, apucă totuşi cuţitul şi se căzneşte să se ridice-n picioare.
 
Radioasa stă lângă ea pe nişte picioruşe care tremură. Pare tare mititică fără cornul şi aripioarele sale. Mâinile Barbarei sunt alunecoase, dar îşi încleştează şi mai bine mâna pe cuţit.
- Nu, spune, brusc, Radioasa. Nici măcar pentru asta.
 
Radioasa se răsuceşte şi-o rupe la fugă, goneşte spre gard într-un galop la fel de rapid şi de frumos ca al unui ponei adevărat; numai că sunt mult mai mulţi din ceilalţi Ponei şi sunt cu mult mai mari, iar ea nici măcar nu mai are aripioare cu care să zboare sau un corn cu care să se lupte. Ceilalţi o doboară înainte s-apuce să sară gardul şi să se piardă în codrii de dincolo de el. Radioasa urlă din răsputeri şi-apoi nu mai e nimic, doar sunetul pe care-l fac copitele care bat şi tot bat şi care vine dinspre cercul strâns al Poneilor.
 
CelelalteFete stau în picioare, încremenite. Chipurile lor lipsite de orice expresie sunt îndreptate spre Ponei.
 
Poneii ies din cerc şi se-ndepărtează, tropăind. Nu mai există niciun semn al existenţei Radioasei, în afară de împroşcatele picături de sânge din vată de zahăr şi de o buclă din coama ei strălucitoare smulsă din locu-i şi care păleşte din ce în ce mai mult în timp ce cade pe iarbă.
 
În tăcerea mormântală CeaMaiTareFată întreabă:
- Vrea cineva prăjiturele?
 
Vocea îi pare plăpândă, dar falsă. CelelalteFete se-ngrămădesc în casă, sporovăind cu voci la fel de artificiale. Încep un joc, beau şi mai multă ColaDietetică.
 
Barbara se-mpleticeşte după ele în sufragerie:
- De-a ce vă jucaţi? întreabă ea, nesigură.
- De ce mai eşti aici? vrea să ştie CeaMaiTareFată, de parc-ar fi remarcat-o pentru prima oară. Doar nu eşti UnaDintreNoi.
 
CelelalteFete încuviinţează dând din cap:
- Tu nu ai un ponei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer