Parcelarea Inginerilor (II): Cui sunt destinate locuinţele sociale construite de Casa Muncii - CFR?

Începând cu anul 1912, Căile Ferate Române pornesc o amplă iniţiativă de a oferi locuinţe angajaţilor săi, cel puţin în Bucureşti. După construirea cartierului Grant (lângă Parcelarea Regiei Monopolurilor Statului) şi a cartierului Steaua (în apropierea Atelierelor CFR), ambele proiecte desfăşurate în colaborare cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, conducerea CFR încredinţează după Primul Război Mondial această iniţiativă Casei Muncii, înfiinţată în iunie 1920. Unul dintre primele rezultate a fost construirea a patruzeci de locuinţe în Parcelarea Inginerilor de pe Calea Griviţei, despre care am vorbit într-unul dintre articolele anterioare. Dacă atunci am analizat etapele procesului administrativ care a dus la edificarea acestui mic cartier de lângă Gara de Nord şi dezbaterile legate de problemele urbane, ne vom concentra în cele ce urmează pe o problemă de fond: cui au fost destinate aceste locuinţe sociale şi cine au fost beneficiarii caselor?


"Neregulile de la Casa Muncii"
 
Un articol purtând acest nume este publicat în anul 1930 în ziarul Muncitorul Căilor Ferate ("organul Uniunii Generale a Sindicatelor de Ceferişti din România", aşa cum stă scris pe frontispiciul gazetei)[i], aşadar în plină criză economică naţională şi internaţională. Autorul tratează problema locuinţelor sociale şi modul în care Casa Muncii a gestionat această problemă. Mai întâi, autorul (articolul este nesemnat) prezintă o scurtă istorie a Casei Muncii CFR, înfiinţată în timpul directoratului Generalului Macri ("adică în anul de tristă memorie 1920"[ii]), instituţie care avea rolul de "a veni în ajutorul funcţionarilor şi lucrătorilor, precum şi familiilor lor, pentru a le înlesni traiul, pentru a contribui la creşterea şi educaţia copiilor rămaşi orfani prin moartea tatălui funcţionar sau lucrător la CFR."[iii] Urmează şi primele semne de întrebare pe care le ridică, legate de capacitatea conducerii Casei Muncii de a înţelege probleme muncitorilor, de vreme ce "în conducerea ei se instalează numai personalul superior din Direcţia Căilor Ferate şi niciun reprezentat al micilor slujbaşi şi lucrători."[iv] Care este poziţia autorului acestui articol, (probabil unul dintre liderii Sindicatului CFR) în privinţa locuinţelor sociale construite în Parcelarea Inginerilor?

Conform datelor furnizate de autor, aflăm că "în şedinţa de la 26 Noiembrie 1920, Consiliul ei de administraţie (al Casei Muncii) decide să cumpere un teren pe Calea Griviţei, Întinderea terenului colonelului Slăniceanu era de 21.000 mp cu preţul de 270 lei metrul, semnându-se rapid şi actele. [...] În intenţia Consiliului de Administraţie de atunci, ca şi în stipulaţiile contractului încheiat între Casa Muncii şi colonelul Slăniceanu, era ca pe acel teren să se înalţe un sanatoriu şi un liceu pentru copiii ceferiştilor. Planurile fuseseră chiar întocmite şi aprobate de directorul Casei Muncii." Cu toate acestea, planurile nu sunt respectate. Astfel, "în anul 1922, Consiliul de Administraţie al Casei Muncii găseşte că este mai nimerit ca pe acest teren că se construiască locuinţe cari împreună cu terenurile lor, să fie lăsate în deplină proprietate acelui personal, adică celor care le vor acapara. În acest scop a fost înşelată şi buna credinţă a ministerului de comunicaţii şi a Consiliului de Miniştri, cărora li se prezintă un nou regulament al legii Casei Muncii care prevedea ca locuinţele construite de Casa Muncii să rămână în deplina proprietate personalului CFR definitiv." Aceasta deşi, articolul completează, "legea spunea că tot ce se va crea va fi dat personalului numai în folosinţă. În consecinţă, regulamentul modifică legea de funcţionare, deşi este ilegal şi terenul s-a parcelat dăruindu-se acele parcele pe preţuri derizorii funcţionarilor superiori de la direcţia CFR şi din Consiliul de Administraţie al Casei Muncii".[v]

Prezentarea autorului consemnează, aşadar, o direcţie ignorată în studiile legate de reforma locuinţelor sociale, şi anume punctul de vedere al celor căror ar trebui să le fie destinate aceste locuinţe. Perspectiva reprezentanţilor Sindicatului care editează gazeta este fără echivoc: locuinţele ar trebui închiriate personalului CFR doar pe durata exercitării funcţiei, în niciun caz vândute, din cauza riscului ca acestea să fie cumpărate de funcţionarii superiori care îşi pot permite plata lor. De fapt, reacţia lor este determinată de modul în care locuinţele au fost acaparate de aceşti funcţionari responsabili cu implementarea reformelor.

Practic, aceştia sunt acuzaţi de autorul articolului că nici măcar nu achită preţul locuinţelor (sau doar în proporţie de 10 - 20%), cel puţin până în 1930 când e scris articolul, iar sumele achitate sunt împrumutate tot din fondurile Casei Muncii. De altfel, planurile de parcelare trimise spre avizare Comisiei Tehnice a Primăriei includeau deja numele inginerilor care vor primi aceste imobile, semn că repartizarea fusese făcută înainte de începerea construcţiei imobilelor.

Directorul Casei Muncii - anchetat de Minister
 
Aflând de aceste nereguli, Ministrul comunicaţiilor (de care ţinea CFR), Virgil Madgearu pune rezoluţia următoare: "nu e admisibil să nu se dea sancţiuni severe împotriva funcţionarilor cari au călcat legea Casei Muncii C.F.R în profitul lor personal. În niciun caz nu se poate tolera ca ei să mai continue a funcţiona la Regia Autonomă C.F.R. În consecinţă, domnii M. Ottulescu, subdirectorul general C.F.R şi M Cratero, inspector general de control vor fi trimişi în faţa comisiunei de disciplină, iar consiliul de administraţie va decide cari dintre ceilalţi funcţionari vinovaţi urmează să fie trimişi în faţa aceleiaşi instanţe de judecată."[vi] Perspectiva unui proces care să rezolve această problemă pare aproape sigură, dar... la scurt timp după aceste mărturii, domnii Ottulescu şi Cratero se pensionează (poate pentru a evita judecata consiliului de disciplină). Însă "mii şi mii de muncitori şi slujbaşi ceferişti aşteaptă să se facă dreptate", menţionează autorul anonim al articolului. Rezultatul acestor discuţii este edificarea unui nou cartier, caracterizat drept unul "ciocoiesc, cu vile frumoase, construcţii moderne, castele minunate... în vile s-au instalat "mărimile" profitoare în frunte cu d-nii ingineri Cratero şi Ottulescu, primul inspector general la CFR şi preşedinte al Casei Muncii. Patruzeci de funcţionari superiori de la calea ferată au devenit astfel proprietari deplini ai terenurilor pe cari şi-au ridicat grandioasele imobile personale, în locul sanatoriului pentru cei mici şi oropsiţi."[vii]

În 1942, într-un memoriu referitor la locuinţele construite de CFR, autorul menţionează că acest cartier a fost a fost realizat pe baza împrumuturilor ipotecare, deşi iniţial, "terenul... a fost cumpărat de Administraţia CFR pentru construcţia unui spital, care însă rămânând inutil prin refuzul Primăriei de a autoriza această edificare, a fost parcelat de către Serviciul Tehnic al Casei Muncii şi vândut personalului superior cu obligaţia de a-şi construi locuinţe, conform regulamentelor...[viii] Beneficiile sunt într-adevăr consistente: împrumuturile sunt rambursabile cu o dobândă de 2% pe termen de douăzeci de ani, fiind practic reţineri de la salariu. În aceste fel, toate casele au fost ridicate în timp de şase ani. Oricare ar fi variantele acestei poveşti, un lucru de e cert: sistemul care ar trebui să asigure locuinţe ieftine muncitorilor şi angajaţilor cu salarii mici sau medii nu funcţionează conform dorinţelor acestora.

Dreptul la locuinţă, printre revendicările sindicatelor ceferiste

Cazuri de acest tip nu sunt singulare în cadrul reformei locuinţelor sociale, indiferent de comanditarul lucrărilor. Cazuri asemănătoare pot fi găsit cu uşurinţă la Ministerul de Finanţe şi la Ministerul Agriculturii şi, în general, în cazul instituţiilor care construiesc pentru proprii funcţionari. Diferenţele dintre cerinţele muncitorilor CFR şi acţiunile pe care le întreprinde conducerea CFR pentru satisfacerea lor sunt tot mai numeroase şi vor sta la baza numeroaselor greve şi revolte pe care aceştia le vor organiza în anii treizeci, inclusiv greva de la Griviţa din 1933. Documentele din arhiva CC a PCR privitoare la mişcările muncitoreşti din anii treizeci punctează momentele esenţiale ale acestor revendicări generale, printre care se numără şi dreptul la locuinţă.

Astfel, în moţiunea privind revendicările ceferiştilor supusă Congresului General al Sindicatelor Ceferiste din 23 aprilie 1934, la punctul 8 al acestei apar cereri clare privind locuinţele pentru muncitorii, autorii argumentând că "majoritatea muncitorilor şi micii slujbaşi ceferişti locuiesc în cartiere şi case insalubre, lipsite de higienă, aer şi lumină necesare sănătăţii, din care cauză aceste cartiere, în afară că periclitează sănătatea slujbaşului, a familiei, constituie un adevărat pericol social. Muncitorii sunt constrânşi la această situaţie din cauza micilor salarii care nu le permit să plătească o ... (inteligibil) într-o locuinţă higienică. Congresul dă mandat Comitetului Uniunii să facă demersurile necesare, pentru a obţine de la casa de credit construirea de locuinţe higienice în deplină proprietate, pentru toţi muncitorii care locuiesc în comuna urbane, precum şi împrumuturi pentru construcţii pe termen de 15 ani."[ix] Observăm, aşadar, o schimbare faţă de tonul din 1930, când vânzarea către angajaţi era aspru criticată.

Revendicările privind lărgirea accesului la o locuinţă proprie este prezentă şi într-un articol din 1936 publicat în Farul Ceferiştilor. Articolul insistă pe imposibilitatea muncitorilor de a-şi putea plăti chiriile din salariile pe care le primesc: "chiar la periferie, pentru o cameră şi bucătărie din cele mai lipsite de condiţiunile elementare de igienă, trebui sa plăteşti minimum 8.000 lei, iar pentru două camere şi bucătărie 10.000-13 000 lei lunar", argumentează sindicaliştii, continuând pe acelaşi ton: "ori, pentru un slujbaş care primeşte 30-40.000 lei şi chiar 50.000 lei, după ce i s-au scăzut reţinerile legale, nu este în stare să plătească aceste chirii, mai ales dacă mai are şi copii. Dar când te gândeşti că 99% din aceşti slujbaşi sunt împovăraţi de datorii de tot felul, inerente în condiţiile de salarizare actuale, uşor îşi poate închipui cineva tragedia acestor oameni".[x] Autorii articolului propun autorităţilor construirea la periferia oraşelor a cartiere CFR care să fie trecute în deplina proprietatea a muncitorilor: "conducătorii statului ar trebui sa vegheze ca ceferistul să fie scutit de cât mai mult de griji personale şi familiare, pentru a putea consacra întreaga sa energie nevoilor serviciului... Realizarea proiectului nostru de construirea locuinţei în deplina proprietate va rezolva una din importantele chestiuni ce frământă personalul CFR. Am preconizat construirea la marginea oraşelor mari, sau în apropierea lor, de cartiere sau colonii ceferiste de 5-600 şi chiar 1.000 locuinţe individuale, având fiecare şi 2-3.000 mp de teren de curte. Locuinţele vor avea 3-4 camere locuibile, plus dependinţe. Costul unei locuinţe, inclusiv terenul, nu ar depăşi 140.000 lei pentru 3 camere şi 160.000 lei pentru patru camere, cuprinzând şi dobânda socotită la achitare în 15 ani[xi]

Revendicările nu vor fi îndeplinite, chiar dacă, în perioada interbelică CFR a fost instituţia care a construit cel mai mult pentru proprii angajaţi. În anul 1940, CFR număra 81.713 angajaţi definitivi şi 64.276 temporari. Pentru aceştia au fost construite 3.323 locuinţe, cele mai multe în Bucureşti (1.255), Simeria (325) şi Iaşi (203). Autorităţile nu pot face faţă cererilor sindicatelor pentru rezolvarea problemei locuinţelor. Mai mult, sunt acuzate că favorizează accesul funcţionarilor superiori la locuinţe, ignorând, practic publicul ţintă real al acestui tip de proiect.