Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O arhitectură terapeutică (I) (Trans(a)parenţe, II)


Bogdan Ghiu

13.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În perioada 10-27 octombrie 2013, la Palatul Ştirbei şi la Palatul Mogoşoaia desfăşoară Trienala Internaţională de Arhitectură East Centric cu tema şi titlul Trans(a)parenţe, organizată de Fundaţia Arhitext Design (www.east-centricarch.eu/triennale/). Iată, mai jos, fragmente din argumentul pe care, în calitate de curator invitat, l-am scris pentru acest eveniment.
 
O evaluare periodică, aşa cum îşi propune să fie Trienala East-Centric, a evoluţiilor arhitecturale recente din Estul, Sud-Estul şi Centrul Europei nu poate să nu aibă (cel puţin) o componentă politică. De ce şi în ce sens? Şi, mai ales (adică de fapt), ce anume conferă unitate acestei zone aparent ad hoc pe care am numit-o east-centrică? Tocmai lipsa ei de unitate. Sau faptul că unitatea i-a venit întotdeauna din afară, fiindu-i impusă printr-o comunitate teritorială de destin nefericit. East-centrică este acea zonă a lumii civilizate (occidentale, nordice) lipsită, tocmai, de centru propriu, zonă inter-imperială a unei multiple marginalităţi şi periferialităţi geografice şi a unor straturi suprapuse de dominaţie colonizatoare, o zonă-teren de luptă a "victimizării multiple" şi "continuate" (pentru noua istoriografie a Europei east-centrice, v. Timothy Snyder, Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin (Basic Books/Random House, 2010; trad. rom. Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, Humanitas, 2012), iar pentru noua perspectivă filosofică "victimologică" asupra istoriei în general, v. François Laruelle, Théorie générale des victimes (Paris, Mille et une nuits, 2012)), o zonă-obiect şi niciodată subiect, ex(tra)-centrate, în care s-a practicat repetat şi extins, de către mari adversari politici imediat exteriori, decuplarea populaţiilor de teritorii.
 
Cum se re-auto-centrează această non-zonă? Poate ea s-o facă? Cum îşi recâştigă/refac oamenii din cuprinsul ei teritorialitatea, relaţia de subiect, nu doar de obiect, cu propriul teritoriu, deci cu casa, cu locuirea, cu ceilalţi, cu locuirea colectivă şi cu trecutul recent, cu memoria stratificată de sânge a zonei, cum se refac familiile, dar şi instituţiile, spaţiul public, locurile de întâlnire (pentru muncă sau timp liber, pentru producţie şi pentru consum, pentru producţia de socialitate şi pentru reproducerea socială), cum arată noul vechi oraş east-centric? Cum (se) construieşte el, arhitectural adică societal, arhitectural adică politic?
 
Şi, mai ales, având în vedere ceea ce ar trebui să putem numim înţelepciunea istorică acumulată, sedimentată a zonei, cum este negociată intrarea (reintegrarea) postcomunistă în dominaţia globală a pieţei, când în continuare, fără nicio ruptură, ceea ce pare, din păcate, a defini pasiv, ca obiect, nu ca subiect al istoriei, zona east-centrică a Europei sunt bogăţiile, resursele ei jinduite, din nou, din afară?
 
Ce şi mai ales cum apucă să (se re-)construiască (într-)o zonă aflată într-o permanentă tranziţie de la o dominaţie la alta, o zonă care nu s-a autodeterminat nesubaltern, practic, niciodată, deci într-o zonă a cărei particularitate unitară o constituie tocmai caracterul problematic al construirii?
 
Am forţat anume, recunosc, cerându-i arhitecturii, mai ales ca simptom, să răspundă de aceste tensiuni. Am făcut-o însă pentru că, pe de o parte, arhitectura exprimă, iar pe de altă parte ea formează şi condiţionează, creând mai cu seamă reflexe şi habitusuri, adică "naturalităţi" sociale. Arhitectura este nu doar constitutivă, pentru o societate, ci permanent constituantă, este "Constituţia în piatră" cu atât mai importantă într-o zonă atât de puţin obişnuită să pună "piatră peste piatră". Cât de (re-)constituantă este deci arhitectura actuală a zonei east-centrice a Europei?
 
În momentul încheierii perioadei de înscriere, la o primă trecere în revistă a proiectelor primite, am avut, trebuie iarăşi să recunosc, o reacţie care, la momentul respectiv, a luat forma unui semnal de alarmă din care, cu voia colegilor mei, îmi permit, pentru că mi se pare semnificativ, să reproduc câteva pasaje:
  • "Selecţia e deja structurată şi evidenţiază anumite tendinţe. Poate însă prea puţine. Cred deci că avem o mică-mare problemă, adică riscăm să pregătim o expoziţie de case, mai precis de rezidenţe domeniale, ale caror ziduri devin transparente numai cu preţul... proiectării lor pe orizontală, adica prin distanţele domeniale de jur-împrejur. Nu numai că nicio privire din exterior nu poate pătrunde, dar nici măcar nu mai există exterior pentru cei baricadaţi în transparenţă. Transparenţe-zid, transparenţe asimetrice. Nicio întâlnire, niciun schimb de priviri. Zero-societate. Estetic-arhitectural-formal o fi minunat, dar social şi politic e o oroare. Şi poate chiar e o eroare: din partea noastră. Nu pot încă să cred că noua arhitectură a zonei noastre îşi manifestă creativitatea doar în domeniul privat (...)".
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer