Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Răbdare, răbdare, sau Câte puţin din toate


Sabina Balan, un interviu cu Paula Oneţ

21.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Paula Oneţ e o tânără cineastă la început de drum, în care am intuit nişte principii foarte sănătoase, văzându-i scurtmetrajul din festivalul Astra Film 2013 - După fel şi chip - în sensul în care am avut impresia că în spatele lui se ascunde un regizor care ştie exact ce face şi care o face cu bucurie şi cu uşurinţă. Paula nu mi-a înşelat aşteptările, dar mi-a arătat că traseul pe care îl parcurge un film documentar, de la concept, la realizare şi montaj, nu se bazează deloc pe siguranţă şi pe reacţii cauzale de tipul "dacă A, atunci B", pe care un regizor să le poată stăpâni şi că tocmai asta te formează. A fi regizor de film documentar înseamnă să nu aştepţi să se aprindă lumina ca să poţi merge, ci să pipăi mereu în întuneric, până ce o scânteie de poveste va apărea. Am descoperit în Paula, totuşi, un echilibru între a şti că nu poţi să controlezi şi a te lăsa controlat, o tihnă specifică (Paula e din oraşul Carei, judeţul Satu Mare) care m-a inspirat. Am ascultat-o timp de o oră şi am cunoscut-o de la zero, aşa cum un documentarist îşi cunoaşte personajul, pentru că mi-a oferit poveşti şi răspunsuri la care nu mă aşteptam, dar de care aveam nevoie.


Sabina Balan: Ce alte filme sau genuri de cinema ai mai abordat până acum - sau cum ai ajuns la documentar?
Paula Oneţ: Făcând Facultatea de Teatru şi Televiziune, secţia Cinematografie şi Media la Cluj, acolo unde nu sunt secţii specializate, am ajuns să fac câte puţin din toate, mai ales în primul an, în care am avut toate cursurile specifice - montaj, imagine, scenaristică - şi m-am axat mai mult pe filmuleţe de ficţiune. Apoi, în anul al doilea, am plecat cu o bursă în Coreea de Sud, unde am stat un an de zile şi unde m-am îndrăgostit de filmul experimental, pentru că pe genul ăsta de cinematografie se bazau foarte mult cursurile noastre. Când m-am întors, am participat la Aristoteles Workshop 2011, unde am descoperit şi m-am ataşat de filmul documentar, apoi am plecat în Turcia, tot cu o bursă, unde am făcut destul de multă grafică, dar am avut şi o experienţă interesantă legată de filmul documentar. Eram acolo cu o colegă şi ne gândeam dacă să prelungim şederea sau să plecăm mai devreme acasă, iar în perioada aceea, primisem o temă fulger de pe o săptămână pe alta, să facem un documentar. Neştiind ce să facem într-un timp atât de scurt, ne-am gândit să ne folosim propria poveste şi am ales să le spunem părinţilor noştri pe skype că rămânem în Turcia şi să le înregistrăm reacţiile. A ieşit ceva destul de emoţionant pentru noi şi de interesant de privit, pentru că reacţiile au fost diverse - părinţii colegei mele au fost total împotrivă, ai mei au fost mai împăciuitori - singura problemă a fost că filmând de pe calculator şi neavând acces la Internet tot timpul, imaginea e destul de proastă. Totuşi, filmul, Connection Lost, a fost proiectat la TIFF 2012 şi a luat premiul Pensula de aur şi o menţiune specială la BIEFF 2012. Însă, într-adevăr, în ultima vreme, m-am specializat în filmul documentar, tocmai în urma experienţei de la Aristoteles, în care timp de o lună de zile am lucrat intensiv pe baza filmului documentar, am avut proiecţii zilnice, discuţii, masterclass-uri, am învăţat cum să ne căutăm subiectele şi cum să lucrăm cu oamenii. Pentru mine asta e foarte important, chiar şi la filmele de ficţiune, am ales să lucrez tot cu oameni şi nu cu actori. Munca cu actorul e o artă pe care o respect, dar pe care nu o stăpânesc şi prefer să lucrez cu oameni, pe care i-aş numi actori sociali. Pe asta m-am bazat şi în cazul proiectului meu de licenţă, filmul prezent acum în competiţia de la Astra - După fel şi chip. Am pornit de la povestea propriei mele bunici, care voia să-şi schimbe fotografia de pe mormânt, apoi am căutat în zona asta, am făcut un trailer şi am scris un proiect orientativ cu care am aplicat la StoryDoc, care e o platformă de dezvoltare a scenariilor, şi care a însemnat pentru mine a doua experienţă minunată, după Aristoteles, ce m-a legat de filmul documentar.

S.B.: Care crezi că sunt, până la urmă, diferenţele între filmul documentar şi cel de ficţiune?
P.O.: Diferenţa clară e, până la urmă, faptul că în filmul documentar e vorba de un proces care se consumă, în mare parte, în timpul filmărilor propriu-zise, până ce te pui la montaj, iar la ficţiune, procesul se consumă mult mai mult înainte de filmări, timp în care trebuie să te hotărăşti şi să ştii exact ceea ce faci, pentru ca apoi să dai doar Acţiune. Filmul documentar e un continuum, e un proces, e un risc. Când m-am apucat să filmez pentru documentar, nici măcar nu ştiam că o să ajung să fac un film pe tema asta a pozelor funerare, am început pur şi simplu prin a o filma pe bunica, apoi pe alte femei din sat, care mi se păreau mie interesante, şi era o măcinare continuă, pentru că nu ştiam ce urmează să fac. Totul e o cercetare în filmul documentar, pentru că vine un moment în timpul filmărilor, când, poate, pierzi din natura subiectului sau pierzi personajul, nu mai poate fi filmat, şi trebuie să fii destul de creativ încât să te reorientezi pe loc şi să găseşti soluţii spontane.


S.B.: Dar crezi că oricine poate să facă documentar sau trecerea de la ficţiune la documentar?
P.O.: Nu oricine poate să aibă răbdare. Cred că e mult mai greu să faci documentar, în ideea că trebuie ca tu, ca regizor, să asculţi povestea unui om, cu mult înainte să apuci să-l filmezi zece secunde. Poate un regizor de ficţiune nu are disponibilitatea asta, pentru că urmăreşte în principal eficienţa. În filmul documentar, momentul e cel mai important. Când lucrezi cu oameni, eşti mult mai ancorat în prezent, pentru că ei sunt unici şi nu pot, aşa cum face un actor, să-ţi repete ceea ce au spus cu atâta sinceritate o clipă în urmă.

S.B.: Vreau să ajung la conceptul fundamental sau la formula din spatele filmului documentar...
P.O.: Formulă nu există. Dar pot să spun din experienţă că mie nu mi-ar fi ieşit filmul dacă nu aş fi avut răbdare, în primul rând. Ar mai fi capacitatea de a-ţi asuma un risc. Şi în al treilea rând, dar asta e mai mult valabil la finalul filmărilor, puterea de a selecta din materialul la care ai trudit şi de a renunţa la un anumit material pentru a rămâne fidel subiectului şi a respecta personajele. Mie mi-a fost destul de greu cu documentarul ăsta pentru că am filmat fiecare personaj în parte, cu o grămadă de poveşti de viaţă incredibile, pe care le-am acumulat şi m-au făcut să mă pierd în ele, fără să-mi mai dau seama ce ar putea ieşi la final. Iar când vorbeam cu profesorul meu coordonator despre asta, mi-a spus că "Paula, ai acordat atenţie unui fenomen care există, pe lângă care trecem fără să-l observăm, rămâi fidelă acestui fenomen!" şi în momentul acela mi-am dat seama că din toate poveştile trebuie să aleg acel traseu care rămâne fidel fenomenului pe care l-am observat (mania cu pozele de mormânt) şi personajelor lui. În final, cred cu tărie că nu poţi face documentar dacă nu eşti atent la oameni.

S.B.: În ce măsură tu, ca regizor, când ai în faţa ta un om, reuşeşti să te detaşezi de grijile tale artistice ca să poţi fi acolo pentru acel om, să-l înţelegi?
P.O.: Limita dintre artist şi om ar trebui să se şteargă în momentul întâlnirii, pentru că dacă tu eşti concentrat pe ideea de a-ţi face cu orice preţ filmul, nu vei mai putea fi prezent. Te afli în faţa acelui om, pentru că tu personal eşti interesat de el, iar tu trebuie să fii primul care să-ţi iubeşti filmul, şi cum să-ţi iubeşti filmul dacă nu-ţi iubeşti personajele, iar ca să-ţi iubeşti personajele, trebuie să te bucuri de ele, iar ca să te bucuri de ele, trebuie să uiţi că faci un film! Poţi să surprinzi acea clipă a prezentului şi din spatele camerei, mi s-a întâmplat să mă bucur de un om printr-un ecran, dar făceam contact vizual cu el chiar dacă eram atentă şi la chestiile tehnice. Iar oamenii simpli sunt fascinanţi, au anumite replici care îi portretizează instant şi pe care, dacă le prinzi şi eşti acolo să-i asculţi, surprinzi întreaga lor esenţă. Asta e o întâlnire.

S.B.: Cu ce rămâi după o astfel de experienţă?
P.O.: De la fiecare om înveţi câte ceva. Iar, de cele mai multe ori, oamenii sunt foarte bucuroşi că le acorzi atenţie şi că au ocazia să se descarce. Lecţia e să fii atent la lumea din jurul tău, chiar şi când mergi pe stradă... uite, era un citat din Borges care îmi plăcea foarte mult: "Să ai mereu grijă de cel din faţa ta, pentru că nu ştii niciodată dacă i se întâmplă o tragedie sau trăieşte un miracol."

S.B.: Cum extragi subiectele din realitatea la care eşti atentă?
P.O.: Mi se întâmplă de foarte multe ori să reţin frânturi de conversaţii sau întâmplări despre care mă gândesc că ar merge să fie puse într-un film. Sunt ca nişte poveşti pe care le adun acolo şi care ajung, într-un final să mă inspire. De exemplu, eram pentru prima oară în Bucureşti, veneam de la gară cu nişte bagaje foarte mari şi am luat un autobuz, care era plin. Bineînţeles, când am urcat în el, oamenii au început să se revolte şi chiar să mă înjure. Apoi mi-am dat seama că nici măcar nu ştiu exact unde să cobor, pentru că nu cunoşteam staţiile, aşa că mi-am făcut curaj şi am întrebat încet pe cineva de lângă mine. În câteva secunde, jumătate din autobuz, mă sfătuia unde să cobor, ce rute să iau şi cum să ajung acolo mai repede. Asta mi s-a părut fascinant, că aceeaşi oameni care te înjură, ajung să te ajute. Ca-n viaţă.

S.B.: Cum se împacă subiectul pe care ţi-l alegi cu partea vizuală a unui documentar?
P.O.: Depinde foarte mult de ceea ce vrei, în cazul documentarului meu, de exemplu, ştiam din start că vreau să-mi decupez personajele din cimitir, pentru că era foarte ciudat să fim acolo, în faţa viitorului lor mormânt şi să vorbim şi am încercat să-i văd altfel, să-i rup din context. La început, când profesorul meu a văzut asta, mi-a spus "Paula, ai terminat o şcoală! Ce-s cu încadraturile astea?!" şi am spus că am făcut pur şi simplu cum am simţit. Partea bună, e că am simţit la fel de fiecare dată şi că, la final, am reuşit să rămân coerentă în ceea ce priveşte alegerile mele. Deci, e despre asta e vorba, despre coerenţă. Aşa cum rămâi fidel subiectului, aşa trebuie să rămâi fidel şi stilului.


S.B.: Recomandă-mi, te rog, nişte întâlniri cinematografice din domeniul documentarului.
P.O.: Sunt Jonas Mekas şi Chris Marker pe care am avut ocazia să-i întâlnesc şi în realitate. Fraţii Maysles, să vezi The Grey Gardens. Claudia Llosa, La teta asustada / The Milk of Sorrow şi Made in USA. Şi mai este Los intimidades de Shakespeare y Victor Hugo, Iulene Olaizola. Sunt şi filme de ficţiune, dar mă inspiră foarte mult. Şi am văzut un documentar minunat, aici, la festivalul de film Astra, City Tour, se numeşte, e făcut de nişte băieţi foarte tineri de la U.N.A.T.C. Bucureşti, e de văzut, apropo de poveşti de viaţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer