Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prefaţa editorilor Dosarului Hitler


Henrik Eberle, Matthias Uhl, traducere de Ioana Constantin

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Henrik Eberle şi Matthias Uhl
Dosarul Hitler
Editura Meteor Press, 2013

Traducere din limba germană de Ioana Constantin


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Henrik Eberle, născut în 1970, a studiat istoria la Halle (Saale). După absolvire, a lucrat iniţial ca ziarist, iar ulterior în calitate de cercetător ştiinţific la catedra de Istorie contemporană a Universităţii Martin Luther din Halle-Wittenberg. În 2002 a obţinut titlul de doctor cu o teză despre politica economică a naţional-socialismului; în prezent predă istoria la Universitatea din Halle. Dintre lucrările publicate, a fost tradusă în 2009 Scrisori către Hitler, la Editura Meditaţii.

Matthias Uhl, născut în 1970, a studiat istoria, cu specializare în istoria Europei de Est, şi ştiinţele politice la Halle (Saale) şi Moscova. În 2000 a obţinut titlul de doctor. După 2001 a lucrat la Institutul de Istorie Contemporană München-Berlin, apoi la Universitatea din Halle şi la Deutsches Historisches Institut Moskau.

*
Dosar secret al NKVD alcătuit pentru Iosif V. Stalin pe baza protocoalelor de anchetă ale aghiotantului personal al lui Hitler, Otto Günsche, şi ale ordonanţei Heinz Linge, la Moscova în 1948-1949

Această carte a avut iniţial un singur cititor, Iosif V. Stalin, apoi a dispărut în arhivele ruseşti timp de peste cincizeci de ani. Dictatorul sovietic nu a avut încredere în vestea sinuciderii lui Adolf Hitler. De aceea a avut grijă să fie arestaţi supravieţuitori din anturajul conducătorului nazist pentru a afla adevărul din mărturiile lor.

Serviciile secrete sovietice au reuşit în Berlin arestarea lui Otto Günsche şi a lui Heinz Linge. Nimeni nu a fost atât de apropiat de şeful regimului naţional-socialist - şi pentru un timp atât de îndelungat - ca aceşti doi oameni. Ei s-au aflat alături de Hitler, îi cunoşteau programul zilnic, obiceiurile legate de alimentaţie, stările de spirit şi bolile. Fiind aghiotanţi, l-au cunoscut pe Hitler în calitate de conducător al regimului, au auzit cum se exprima acesta în legătură cu vizitatorii, cu generalii şi cu vechii săi tovarăşi. Ei s-au aflat alături de Hitler şi în ultimele luni şi săptămâni ale vieţii acestuia şi au văzut cum, din buncărul său din Berlin, ducea Reichul german la catastrofă. Günsche şi Linge l-au cunoscut însă pe Hitler şi în calitate de comandant suprem al Wehrmachtului, la victorii şi la înfrângeri. În plus, Günsche a participat la consfătuiri militare ale căror procese verbale s-au pierdut în haosul provocat de război.

În acest fel a luat naştere, în perioada 1948-1949, un document unic, conţinând amintirile a doi martori oculari ai epocii, una dintre cele mai sugestive surse istorice despre cel de-al Treilea Reich de care dispunem. Apropierea în timp de cele întâmplate conferă textului un grad înalt de autenticitate, confirmat de cercetările din ultimele decenii. Amintirile lui Günsche şi Linge permit formarea unei imagini uimitoare asupra modului în care funcţiona statul nazist în mod curent. Istoria celui de-al Treilea Reich nu trebuie scrisă din nou datorită acestei lucrări, însă nenumăratele detalii pe care Dosarul Hitler le înfăţişează cititorului au realmente o valoare istorică excepţională.

***
Prefaţa editorilor

În momentul în care Hitler s-a împuşcat la 30 aprilie 1945, cu puţin înainte de ora trei şi jumătate, în buncărul subteran al Cancelariei Reichului, Armata Roşie se afla la doar câteva sute de metri distanţă - iar Hitler dorea să evite cu orice preţ să cadă în mâinile ruşilor. Purtat într-o cuşcă în Piaţa Roşie şi linşat de o gloată furibundă - aceasta era imaginea oribilă pe care, spre sfârşitul vieţii, o asocia în mod obsesiv bolşevismului.

Iosif Visarionovici Stalin, în schimb, nu mai reuşea să scape, de la invazia germană în Uniunea Sovietică, din 22 iunie 1941, de trauma pe care o reprezenta pentru el Hitler şi nu a crezut în sinuciderea dictatorului. Era convins că Hitler fugise şi că aliaţii occidentali, pe care-i acuza că doreau să continue războiul împotriva Uniunii Sovietice, îi acordaseră în secret azil. Relatările despre moartea lui Hitler erau prea contradictorii şi cu cât apăreau mai multe cadavre ale lui Hitler, cu atât Stalin devenea mai nesigur. Despre mai mulţi înalţi funcţionari ai regimului se ştia clar că scăpaseră. Nemulţumit de rezultatele investigaţiilor sovietice, Stalin a însărcinat la sfârşitul anului 1945 Comisariatul pentru Afaceri Interne al Poporului (NKVD) cu reconstituirea ultimelor zile petrecute de Hitler în buncărul de sub Cancelaria Reichului şi cu furnizarea unor dovezi definitive cu privire la moartea lui.

Pentru executarea operaţiunii "Mitul" - acesta era numele conspirativ al acţiunii - s-a format un grup de lucru alcătuit din ofiţeri cu rang înalt şi condus de Serghei Kruglov, comisarul poporului responsabil de această acţiune. Aici convergeau toate firele. Colaboratori ai NKVD au făcut rost de toate documentele disponibile despre Hitler şi regimul acestuia, ofiţerii din departamentul pentru prizonieri de război au început să caute în lagăre colaboratori ai dictatorului german, care au fost apoi supuşi unor interogatorii continue. Ministerul de Interne (MVD), autoritatea succesoare a NKVD, s-a ocupat şi el în mod regulat de operaţiunea "Mitul". Stalin era informat constant de către adjunctul său din Consiliul de Miniştri, ministrul de interne Lavrenti P. Beria, în legătură cu felul în care decurgeau cercetările.

La 29 decembrie 1949, dictatorului i-a fost înmânat un fel de raport final despre viaţa lui Hitler în perioada 1933-1945, însumând 423 de pagini dactilografiate şi intitulat Dosarul Hitler. După lectură, Stalin a ordonat ca textul să fie inclus în arhiva sa personală, arhiva secretarului general. Acest exemplar se păstrează şi astăzi în arhiva personală a preşedintelui rus şi nu este accesibil cercetătorilor străini.
*
În 1959, succesorul lui Stalin, Nichita S. Hruşciov, a considerat oportun să intervină în dezbaterea aprinsă din Republica Federală Germania în legătură cu Hitler şi cu cel de-al Doilea Război Mondial. A permis accesul unor istorici apropiaţi partidului la anumite materiale din dosarele operaţiunii "Mitul". În consecinţă, s-a făcut o copie a Dosarului Hitler pentru comisia ideologică a secretariatului Comitetului Central al PCUS, predată la 20 aprilie 1959 secretarului Comitetului Central, Leonid Ilicicov. Documentul respectiv n-a corespuns scopului urmărit, deoarece Dosarul Hitler prezenta o versiune a celui de-al Doilea Război Mondial care nu corespundea propagandei oficiale. În afară de asta, numeroase detalii despre diplomaţia Germaniei naţional-socialiste, luptele de pe frontul ruso-german şi prăbuşirea celui de-al Treilea Reich fuseseră prezentate până în acel moment cu totul altfel - motiv suficient de întemeiat pentru a ţine dosarul în continuare sub cheie. Ilicicov l-a blocat şi l-a inclus în arhiva "Departamentului General".

Odată cu deschiderea arhivei partidului în 1991, istoricii străini au avut posibilitatea de a consulta dosare ale PCUS. Din cauza includerii Dosarului Hitler în arhiva Departamentului General şi a unei clasări după cuvinte-cheie destul de greu de înţeles, dosarul cu numărul 462a a rămas mult timp nedescoperit. De abia cercetarea sistematică a documentelor existente în Secţiunea Generală, întreprinsă de Mathias Uhl în cadrul unui proiect al Institutului de Istorie Contemporană, a scos în cele din urmă la iveală Dosarul Hitler. Un coleg rus care avea acces la arhiva prezidenţială a comparat copia cu originalul şi a garantat autenticitatea dosarului. În cazul dosarului nr. 462a este vorba despre o copie identică a dosarului NKVD din anul 1949.
*
Baza cea mai importantă a manuscrisului ulterior al grupului de lucru al NKVD au fost declaraţiile verbale şi scrise ale celor doi oameni care au trăit ani de zile în apropierea lui Hitler: Heinz Linge şi Otto Günsche. Lor le-a ordonat Hitler să ardă cadavrele, al său şi al soţiei sale, Eva. Din 1935 Linge a făcut parte din comandoul de escortă al Führerului, în 1939 a devenit ordonanţa sa personală, iar ulterior, şef al serviciului personal al lui Hitler. Günsche a sosit în 1939 în comandoul de escortă, iar în 1943 Hitler l-a numit aghiotant personal. După un scurt stagiu pe front şi-a reluat în februarie 1944 această funcţie pe care a ocupat-o până la sfârşit. Ambii au fost luaţi prizonieri de sovietici în noaptea din 2 spre 3 mai 1945.

Timp de patru ani, din 1946 până în 1949, Linge şi Günsche au fost obligaţi să furnizeze informaţii despre Hitler. Erau interogaţi în permanenţă în legătură cu viaţa dictatorului, cu relaţia dintre acesta şi capii armatei germane, cu ceea ce se întâmpla la cartierele generale ale Führerului. Din cauză că sovieticii se îndoiau de sinuciderea lui Hitler, Linge şi Günsche au fost duşi în 1946 la Berlin unde au fost nevoiţi să descrie încă o dată, până în cele mai mici detalii şi cu maximă exactitate, felul în care a decurs ultima zi din viaţa lui Hitler şi să indice locul în care au fost arse cadavrele. După întoarcerea lor, ofiţerii NKVD le-au cerut - lor şi altor foşti colaboratori ai lui Hitler - să-şi noteze amintirile. În acelaşi timp, presiunea asupra prizonierilor importanţi a crescut ca urmare a retragerii statutului de prizonieri de război obişnuiţi. În caz că ar fi refuzat să-şi noteze "amintirile", procuratura ameninţa să-i acuze de crime de război.

Probabil că Linge a cedat primul şi s-a declarat de acord să-şi redacteze "memoriile". Celula în care stătea singur era năpădită de ploşniţe, iar el fusese umilit şi biciuit în repetate rânduri. Anchetatorul se ocupa de el cu o răbdare nemiloasă care, aşa cum a spus mai târziu, "mă făcuse să ajung la disperare". Günsche fusese probabil supus unui tratament asemănător. În primăvara anului 1948 a acceptat să pună pe hârtie un text despre tratativele de pace germano-britanice, text care i-a fost prezentat imediat lui Stalin.

Ofiţerii comisiei speciale au inclus mai târziu notele lui Günsche în dosarul operaţiunii "Mitul" şi i-au predat pe autori unui tribunal special. Linge şi Günsche au fost condamnaţi la câte 25 de ani de muncă silnică. În 1955 au fost eliberaţi din detenţia sovietică odată cu ultimii prizonieri de război germani. Linge a plecat în Republica Federală Germania. Günsche, trimis în Germania socialistă, a fost deferit Ministerului pentru Siguranţa Statului. În 1956 a fost închis, ca mulţi alţii condamnaţi de tribunalele sovietice, în închisoarea de la Bautzen.
*
La redactarea Dosarului Hitler au participat mai mulţi ofiţeri, translatori şi traducătoare. Şeful comisiei, locotenent-colonelul Fiodor Karpovici Parparov, controla cu regularitate felul în care se desfăşurau lucrările şi redacta varianta finală a textului. Fără îndoială că era calificat pentru o sarcină ca aceea de a prelucra Dosarul Hitler. Studiase dreptul, iar din 1926 lucra pentru serviciile de informaţii externe ale URSS. Experienţa de front şi-o câştigase în Germania, unde - activând sub acoperire, ca om de afaceri din Costa Rica - racolase mai multe surse din partidul naţional-socialist şi din Ministerul de Externe german. Cea mai preţioasă dintre aceste surse fusese agenta, rămasă neidentificată până astăzi, "Elsa/Juna". Era vorba despre soţia unui diplomat german de rang înalt din anturajul apropiat al viitorului ministru de externe, Joachim von Ribbentrop.

După o scurtă misiune în Turcia şi Olanda, Parparov a nimerit în maşinăria "purificărilor" staliniste. Se pare că rapoartele sale despre Germania nu corespundeau premiselor politice ale pactului dintre Hitler şi Stalin. A fost reabilitat imediat după atacul german, iar de la sfârşitul anului 1941 ancheta prizonieri de război germani în calitate de membru al Biroului Administrativ nr. 4 al Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, în spatele frontului sovietic. Deţinutul său cel mai important era feldmareşalul Friedrich Paulus, pe care, pe parcursul mai multor săptămâni, după discuţii lungi şi tenace, l-a atras de partea Uniunii Sovietice, pregătindu-l ca martor al acuzării pentru procesul principalilor criminali de război de la Nürnberg.

Cu toate că Parparov avea cunoştinţe excelente de limba germană, rescrierea protocoalelor de anchetă şi a însemnărilor lui Linge şi Günsche sub forma Dosarului Hitler a fost anevoioasă. Traducerea în rusă l-a pus pe Parparov în faţa unei dileme: textul trebuia să pară autentic, deci era necesar ca declaraţiile să fie redate cât mai exact, în toate nuanţele şi, pe cât posibil, în cuvintele lui Linge şi Günsche, dar în acelaşi timp trebuia să vină şi în întâmpinarea aşteptărilor şi obişnuinţelor de lectură ale celui care le comandase - Iosif Stalin. Între aceşti doi poli, Parparov şi-a elaborat un stil propriu de a prezenta chestiunile, un amestec straniu de autenticitate şi limbaj de lemn, în care presiunea exercitată asupra autorului este evidentă.

Chiar dacă structura şi tonul textului dezvăluie fără echivoc provenienţa materialului - ancheta şi relatările ulterioare ale celor doi - este totuşi neîndoielnic faptul că acest colectiv de autori al NKVD nu a reuşit să reziste constant tentaţiei de a înflori situaţiile dramatice sau cu mare încărcătură emoţională. Chiar la începutul Dosarului Hitler găsim cea mai eclatantă abatere de la regulile unui protocol sec şi obiectiv. Descrierea din motive de dramaturgie a unei scene-cheie din anul 1933 nu este, cu siguranţă, autentică. Ea nu serveşte altui scop decât aceluia de a-l introduce pe Hitler ca personaj principal şi de a demonstra poziţia centrală a gărzii sale personale, Leibstandarte SS "Adolf Hitler". Textul prezintă caracteristicile unei mărturii a unui martor ocular doar pentru perioada de după 1935. Declaraţiile lui Linge şi Günsche sunt unicele surse de informaţii privind numeroase momente din anii următori, mai ales în privinţa unor discuţii purtate de Hitler cu diverse persoane între patru ochi. Linge şi Günsche relatează despre consfătuiri militare ale căror protocoale nu mai există şi rememorează situaţii pe care alţi martori nu le-au pomenit din prudenţă în faţa tribunalelor sau în memorii. Cei doi au urmărit îndeaproape decăderea fizică şi mentală a dictatorului, fără a avea acces la fişele medicale.

Ceea ce deosebeşte Dosarul Hitler de alte documente comparabile este situaţia existenţială, de ameninţare directă a vieţii, în care a luat naştere. Pe de o parte, în cazul unei informaţii false sau imprecise, Linge şi Günsche trebuiau să fie mereu atenţi să nu fie prinşi cu minciuna chiar a doua zi. Pe de altă parte, dat fiind că se aflau la izolare, nu-şi puteau pune de acord nici declaraţiile, nici "strategia de apărare". Anchetatorii, la rândul lor, au căutat de-a lungul anilor de anchetă să elimine inexactităţile din amintirile celor doi, anchetându-i şi reanchetându-i în legătură cu aceleaşi evenimente.

Relatările lui Linge şi Günsche au fost comparate cu declaraţiile altor prizonieri. Dacă luăm în considerare că nici anchetatorii, nici cei anchetaţi nu aveau la dispoziţie niciun fel de însemnări, rezultatul nu poate decât să impresioneze. În Dosarul Hitler, faptele şi datele sunt relatate în marea lor majoritate cu exactitate; chiar şi documentele sunt prezentate cu precizie. Compararea unui document memorat de Günsche cu originalul care între timp a fost publicat demonstrează că singurele diferenţe în redarea documentului au fost că Günsche a folosit cuvintele "se petrece" în loc de "se întâmplă" şi "preia" în loc de "trebuie să preia". Linge şi Günsche şi-au amintit foarte exact şi de anumite declaraţii ale lui Hitler. O comparaţie cu discursurile şi scrierile publicate ale lui Hitler, precum şi cu alte mărturii ale vremii a scos la iveală unele mici abateri, nu însă şi inexactităţi de proporţii.

Principala calitate a lui Linge era cu siguranţă capacitatea de a reda evenimente cotidiene, stări de spirit şi de a descrie cercul mai intim din jurul lui Hitler. Probabil că de la el provine cea mai mare parte a acelor pasaje de care Stalin părea să se intereseze în mod special şi care pot fi calificate cel mai bine drept bârfe şi poveşti de la "Curtea lui Hitler". Günsche, care fusese pe front, dispunea în schimb de solide cunoştinţe militare. Evenimentele memorate de el sunt redate extrem de rece. Descrie de exemplu fără nicio emoţie arestarea şi executarea "cumnatului" lui Hitler, Hermann Fegelein. El însuşi fusese cel care îl convinsese pe Hitler de necesitatea de a-l deferi pe Fegelein Curţii Marţiale.
*
Dacă oamenii NKVD nu au modificat decât probabil în cazuri excepţionale conţinutul şi tonul declaraţiilor, influenţa lor se resimte totuşi puternic în terminologia folosită. Textul trădează efortul, amplificat de teamă, al autorilor de a satisface dinainte pretenţiile pe care le-ar fi putut ridica Stalin faţă de un asemenea manuscris, ba chiar de a se adapta în mare măsură stilului secretarului general şi generalisimului. Dacă relatarea i-ar fi displăcut sau ar fi ridicat doar câteva întrebări, urmările pentru cei implicaţi ar fi fost cumplite. Pasaje care nu erau compatibile cu gândirea lui Stalin au fost eliminate. Astfel, în textul final nu se găsesc decât două indicii ascunse în legătură cu pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939. Zelul celor care au prelucrat materialul este vizibil şi în faptul că numele personajelor în cauză, funcţiile lor şi alte explicaţii necesare în context sunt repetate adeseori (cum făcea şi Stalin în cuvântările şi discursurile sale) şi că în paranteze sau în notele de subsol au fost introduse informaţii - de multe ori inutile - despre Germania şi politica germană. Ceea ce era menit să-i uşureze lui Stalin accesul la document a dus la redundanţe şi la formulări care îi par ciudate cititorului de astăzi.

Sare în ochi utilizarea parcimonioasă a denumirilor oficiale ale instituţiilor naţional-socialiste. Termenii, folosiţi cu siguranţă de către cei doi anchetaţi, apar deseori doar parafrazaţi în text. De pildă, se pomeneşte de multe ori garda de corp a lui Hitler, dar niciodată nu se face referire la comandoul de escortă al Führerului şi rareori este pomenită Leibstandarte SS. NSDAP nu este menţionat niciodată cu denumirea sa oficială şi cu iniţialele corespunzătoare, ci doar ca partid naţional-socialist (adjectivul fiind scris cu litere mici). Termenii oficiali, atunci când sunt folosiţi, apar de obicei între ghilimele: "al Treilea Reich", "Casa Brună", "Wolfschanze"[1], "Hitlerjugend"[2] sau "Volkssturm"[3].

Folosirea numelor de persoane fără menţionarea prenumelui, a rangului sau a titlului nobiliar este menită să indice o anumită distanţare. La fel se întâmplă şi cu termenul "castel", utilizat pe tot parcursul documentului pentru reşedinţa de vară a lui Hitler, Berghof. Denumirea pare potrivită pentru uriaşul complex situat în Obersalzberg şi pentru infrastructura construită într-un timp-record, însă cu siguranţă că Linge şi Günsche nu au folosit acest cuvânt. În locul formulării obişnuite "salut german" sau "salutul lui Hitler" s-a optat pentru formula "salut fascist", iar caracterizarea şefului SD, Ernst Kaltenbrunner, drept "măcelar" pare şi ea introdusă în text de echipa lui Parparov.

Se poate observa de asemenea un artificiu stilistic, folosit de cele mai multe ori fără prea multă îndemânare. Pentru a creşte tensiunea relatării şi efectul dramatic, redactorii trec brusc de la un timp verbal la altul. Povestirea se desfăşoară în general la timpul trecut, dar se sare dintr-odată la timpul prezent atunci când o scenă trebuie scoasă în evidenţă. Asemenea treceri se fac de mai multe ori pe parcursul câtorva rânduri, iar logica nu este întotdeauna uşor de recunoscut.

Am putea continua enumerarea intervenţiilor în text şi a particularităţilor stilistice. Cele câteva exemple sunt însă suficiente pentru a face plauzibilă convingerea editorilor că toate uniformizările şi şlefuirile ulterioare ale textului au falsificat în mod nepermis caracterul de document istoric al acestuia. Traducerea lui Helmut Ettinger respectă de aceea originalul. Autenticitatea Dosarului Hitler rezidă nu doar în ceea ce ne comunică, ci şi în felul în care a luat naştere. Stilul greoi, care oglindeşte atât povestea complicată a producerii acestui Dosar, cât şi contextul politic delicat, trebuie privit ca o componentă esenţială a documentului şi acceptat ca atare.
*
Dosarul Hitler conţine relatările a doi ofiţeri SS care s-au aflat zilnic în preajma lui Hitler, fără a-i fi însă apropiaţi din punct de vedere strict uman. L-au admirat şi au fost naţional-socialişti convinşi, însă nu au înţeles - asemenea majorităţii contemporanilor lor - care erau ţelurile pe care le urmărea dictatorul în realitate. În amintirile lor au exprimat cu siguranţă câte o judecată realistă într-un mod mai accentuat, dar nu au negat niciodată gradul lor de apropiere faţă de Hitler. Dosarul Hitler este un document pe cât de unic, pe atât de ciudat: pe baza materialului furnizat de doi Sturmbannführeri SS[4], un colectiv de autori ai serviciilor secrete interne sovietice a prelucrat biografia lui Hitler timp de patru ani, adaptând-o obişnuinţelor de lectură ale celui care o comandase.

Textul dosarului nr. 462a din fosta arhivă a partidului nu conţine doar numeroase detalii necunoscute până acum despre politica şi tactica de război a lui Hitler, ci oferă şi o imagine nudă a anturajului lui Hitler aşa cum a fost în realitate. Dincolo de toate acestea, documentul oglindeşte extrem de clar conflictul dintre Führerul Reichului german şi acel om care, pentru un timp, a crezut că poate împărţi Europa cu el şi care l-a învins apoi într-o încleştare ucigătoare ce a costat viaţa a milioane de oameni. Dosarul Hitler constituie ceea ce s-ar putea numi chintesenţa antagonismului dintre Hitler şi Stalin, a unui conflict în care numeroşi istorici, de la Alan Bullock până la Richard Overy, au găsit o cheie pentru a înţelege istoria ultimului secol.

(Berlin, Halle, 3 ianuarie 2005, Matthias Uhl şi Henrik Eberle)


[1] "Wolfschanze" ("Vizuina lupului"), cartierul general al lui Hitler din Prusia Orientală. (n. trad.)
[2] "Hitlerjugend", organizaţia de tineret din cadrul partidului naţional-socialist. (n. trad.)
[3] "Volkssturm", formaţiuni militare organizate în 1944 la ordinul direct al lui Hitler pentru a sprijini armata în apărarea teritoriului naţional. În "Volkssturm" erau înregimentaţi toţi bărbaţii între 16 şi 60 de ani neînrolaţi în Wehrmacht (armata germană din timpul celui de-al Treilea Reich) şi apţi de luptă. "Volkssturm" era controlat direct de Heinrich Himmler. (n. trad.)
[4] Gradul de Sturmbannführer din SS corespundea aproximativ gradului de maior din armată. (n. trad.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer