Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Infuzie de ego (Partea I)


Ilinca Anamaria Prisăcariu

24.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De o bucată de vreme mă simt toată o toamnă. Ochii-mi căprui se schimbă în culori portocalii şi cad în visare. În sufletul meu bate un soare timid şi în sânge îmi sar copilaşi care şi-au cumpărat ghetuţe noi, pentru vremea răcoroasă ce s-a pornit în mine. Fac un dans al ploii în ochii mei de apă şi întind, în joacă, aţa gândului, pe care fac echilibristică. Copilării... Dar dacă vreau să fac un mic efort, pot să-mi extind gândul cât vreau şi mă pot plimba alături de ei, ca pe un drum.

Pornesc la plimbare prin parcul gândurilor mele, împânzit de drumuri întinse în bătaia soarelui. Cel mai întins e drumul care mă duce la tine. Bătătorit, cu gropi micuţe, pe care vântul împrăştie covoare de frunze din copacii care-mi sunt amintiri şi planuri. Primul copac îmi e copilăria. Hei, e ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă! Inel cu inel am tot crescut împreună, eu şi tu - un copac la sfârşitul potecii. Vântul tomnatic ne-a purtat pe aripi şi noi ne-am cunoscut prin frunze, la mijlocul drumului. Ne-am contopit culorile şi apoi ne-am întins prin tot parcul. Aşa se face că pe orice drum aş porni acum, întâlnesc o parte din tine. O frunză ici, o frunză colo... Una pluteşte alene şi-mi ajunge-n palmă, alta îmi cade în glugă. Pe celelalte calc zgomotos, foşnesc puternic, te gâdil şi te fac să-mi vorbeşti...

Apa din ibric începe să fiarbă, şi se agită, parcă, într-o mişcare browniană isterică. Aproape că îmi urlă să o iau de pe foc. Mă întorc dinspre geam şi închid aragazul. Am luat cea mai mare cană pe care am găsit-o în bucătărie. Cred că nici măcar nu e o cană, ci mai degrabă un bol mai simpatic, din ceramică. Mă aşteaptă acolo două piramide de ceai negru, dornice să se desfăşoare în voie. Cred că, piramidă fiind, viaţa devine plictisitoare la un moment dat. Ce n-aş da să fi fost şi eu o piramidă de ceai, să am timp să mă plictisesc. Aş fi fost inspirată din chestii mult mai măreţe, ce-i drept, şi aş fi putut fi asociată cu ele. Dar cine stă să se gândească la asta? Când vezi aşa ceva spui:"Oh, o piramidă de ceai! Ce drăguţ!" şi treci mai departe. Nu mai stă nimeni să asocieze nimic, nu mai e timp de aşa ceva. De asta s-au şi creat chestiile astea, ca să poţi să-ţi faci ceaiul mai repede. Dar e o prostie, pentru că nu aş vrea niciodată să-mi beau ceaiul repede. Nu aş mai avea când să mă gândesc la atât de multe lucruri. Da, e o prostie, dar măcar e una aromată...

Sunt singură acasă, iar afară plouă mărunt. Oh, tu, dulce condamnare la sedentarism! Mi-au lipsit aşternuturile moi, lumina slabă şi procesorul calculatorului care bâzâie ca un bondar astmatic. Îmi iau bolul cu ceai, mă pierd printre perne şi ajung să cred că asta-i cea mai tare chestie de la piramide-ncoace! Să poţi să stai şi atât, să simţi pur şi simplu cum se aşază totul în tine, cum te aduni, cum simţi că respiri.

Cana asta e cam mică pentru mine...

(Va urma)


(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer