Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

XXX (Despre real-izare şi realitatea fără Real)


Bogdan Ghiu

27.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Modernitatea şi-a atins obiectivele distrugîndu-le: realizarea lor a coincis cu distrugerea lor; scopurile modernităţii nu puteau fi împlinite, realizate, atinse decît ca/prin distrugere.
 
Sau tocmai pentru ca să nu-şi distrugă adevăratele scopuri realizîndu-le, modernitatea secularizantă ca "şmecherie" supremă (secularizarea ca securizare) le-a dublat, a deviat de la ele şi le-a înlocuit, simulîndu-le strategic realizarea şi chiar urmărirea şi neîncetînd, astfel, să urmărească şi să realizeze (să realizeze urmărind, căutîndu-le infinit) nişte obiective de substituţie, deviate, deturnate, nişte simulatoare de ţel pe care nu încetează să le întărească tocmai pentru ca acestea, tangibile, să le înlocuiască pe celelalte, să le mascheze şi să treacă, cu delegare nemărturisită, drept ele.
 
Trivial, imediat, acesta ar putea fi raportul dintre democraţie şi capitalism.
 
Poate că singura promisiune urmărită şi incipient, imperfect, parţial ţinută a modernităţii a fost democraţia - a fost democraţia. Care, însă, dat fiind că este o cale vertiginoasă, abruptă şi abisală, trebuie retrasă şi abolită, deviată şi simulată nu printr-o realizare politică, ci printr-o realizare de substituţie, tehnică în înţeles restrîns, tehnica fiind un macro-mijloc, un meta-instrument pentru scopuri politice care la rîndul lor nu sînt decît nişte mijloace pentru realizarea arhi-scopului economic. Infinit joc de măşti, teatru universal.
 
Tehnica este însă instrument politic în sine, pentru că urmăreşte, metafizic, dominaţia (Heidegger) şi pentru că serveşte nu la rezolvarea unor nevoi, la umplerea unor lacune, la satisfacerea unor lipsuri, ci la materializarea-împlinire delirantă, psihotică a unor vise şi dorinţe. Tehnica e de plăcere ("tren de plăcere"), nu de nevoie. Tocmai de aceea nu poate ea să slujească democraţia. Doar dominaţia, puterea fără replică, instrumentalizarea celorlalţi asigură plăcerea. Suveranitatea omului e psihotică. O iluzie întreţinută cu preţul muncii şi al vieţii celorlalţi.
 
*
Filosofic, fenomenologia nu mai este azi practicabilă pentru că "donaţia" ei, adică "intenţionalitatea" noastră, poate fi trucată tehnic prin producerea de false fenomene, de fapt de fenomene care deconstruiesc în act, performativ, opoziţia metafizică adevărat/fals, prin ficţiuni simulatoare, prin simulacre de fenomenalizare care pun în criză nu numai prezentul acestei ideologii filosofice, al acestei restaurări secularizante a metafizicii prin flatarea subiectului-Dumnezeu "donator" care a fost fenomenologia, ci întregul ei proiect, falsificabilitatea psihotică prin artificifiu aflată la baza ei.
 
Fenomenologia e aplicabilă cel mult punctual, prin excepţie şi ca miracol, prin sustragere de la realitatea generală ca fenomenalizare abuzivă. Fenomenologia ţine de Realul forclus, dar e folosită la producerea realităţii care forclude Realul. Dar cum se poate deosebi între cele două? Cum poate fi controlată simularea donaţiei?
 
*
Ştiinţa este modelizare a realităţii. Stricto sensu, ştiinţa este realizare a realităţii, prin categorii şi modele, prin impunerea însuşi modelului şi a schemei descriptibilităţii, a nevoii mimetice, reproductive, "fotografice" de a descrie realitatea, a realizării realităţii ca fiind "ceva" de ordinul analizei  şi al descrierii, al traducerii şi al transpunerii nu doar în concepte tehnic-operative, ci în modele care devin, care sînt, tocmai, "realitatea".
 
"Ştiinţa" are rolul politic de a realiza realitatea prin dublarea unei "realităţi" prime inexistente căci ne-realizate, ne-"donate" "intenţional" (ştiinţa ca fenomenologie performativă), prin capitonarea ei reflexiv-proiectivă (narcisic-amplificatoare şi simbolizantă: imaginea ca atare codează, adică realizează simbolic) cu un simulacru libidinal de control: realitatea "virtuală", de pildă, ca dublare-real-izare a realităţii, ca desăvîrşire psihotică a împlinirii intenţional-fenomenologice, simplă tehnică de intervenţie (tehnica este toată de intervenţie).
 
Realitatea devine astfel, hiperbolizat-revelatoriu, ceea ce facem, ceea ce real-izăm "descriind" ca fiind realitate în acelaşi timp, imposibil, dată şi dorită: realizare tehnică în cadrul economiei "generale" (Bataille) ca economie psihotică. Tehnica este, azi, de fenomenalizare, face să coincidă datul cu doritul şi realizatul cu dorinţa prin "miracolul", asigurat azi tehnic, al "donării".
 
Fenomenologia (ca secularizare a metafizicii) domină astăzi tehnic, ca tehnică.
 
Să dorim, prin urmare, ceea ce e, căci noi am dorit: realitatea fără Real. Trăim în propria dorinţă infinit realizată.
 
Nefericirea, necazul, "dramele", "tragediile" le produce însă Realul, restul "forclus" inasimilabil căci ne-simbolizabil al lui Lacan, "heterologica" "parte blestermată" care scapa şi nu poate fi reintegrată a lui Bataille, "accidentul" lui Virilio. Tot atîţia "reacţionari"!
 
Intervenţia digitală, real-izarea actuală a realităţii poate fi contra-analizată ca impunere a unui regim omogen, ca omogenizare dez-ontologică prin "reducţie" fenomenologică. Digitalizarea e coerentă cu globalizarea: totul semn, totul imagine, circulaţia şi viteza nu pot fi asigurate decît cu preţul "dezrădăcinării", adică al desprinderii realităţii ca semn, sarcina realizării fiind încredinţată, mai mult ca oricînd, iluziei idealismului transcendental fenomenologic. Pentru că funcţionăm economic-psihotic, noi realizăm realitatea, care nu mai are nevoie decît de impulsuri, de inputuri-flux controlate. Pentru că dintotdeauna ni se pare că vedem ce nu e, dar dorim, şi în acest scop sîntem gata să sacrificăm orice, Totul, să plătim orice preţ, preţul lumii înseşi, lumea-preţ, azi injecţia de "conţinuturi" de realizat nu mai e controlată direct religios, ci indirect, "secularizat" tehnic. Ideologiile au devenit infrastructurale, sînt reţeaua însăşi, în materialitatea ei ocultată, "spiritualizată".
 
Ceea ce scapă, se opune, rezistă real-izării fenomenologic-psihotice, ceea ce se abate şi revine ca inasimilabil, deci ca deşeu, reziduu, vomă şi accident este Realul.
 
*
Puterea iubeşte ficţiunea pentru că este ea însăşi ficţiune. Tocmai de aceea, arta trebuie să reinventeze permanent nu povestea, nu ficţiunea, ci realitatea. Adică Realul.
 
Împotriva realităţii ca real-izare, pentru echilibrarea economiei psihice, arta realului. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer