Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Am supravieţuit lagărului morţii


Eva Mozes Kor, Lisa Rojany Buccieri

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eva Mozes Kor şi Lisa Rojany Buccieri
Am supravieţuit lagărului morţii
Editura Meteor Press, 2013



*****
Intro
 
Eva Mozes a fost una din puţinele supravieţuitoare ale Holocaustului, care, împreună cu sora ei geamănă, Miriam, a fost subiectul experimentelor doctorului Josef Mengele la Auschwitz. Ambii părinţi şi două surori mai mari au fost ucişi în lagăr.
În 1984 a fondat Candles (un acronim pentru "Copii ai Auschwitzului care au supravieţuit experimentelor de laborator"), prin care a reuşit să găsească alţi 122 de gemeni care au supravieţuit experimentelor lui Mengele. Prin această fundaţie a încercat să înveţe publicul despre Holocaust, dar şi despre puterea iertării.
A devenit cunoscută în toată lumea după ce şi-a făcut publică iertarea faţă de nazişti. Povestea sa a fost explorată mai târziu în documentarul Iertându-l pe Mengele.
 
Eva Mozes Kor s-a născut în 1934 în Porţ, Transilvania. În prezent trăieşte în Indiana. Sora ei a murit în 1995, de o formă rară de cancer, cel mai probabil provocat te experimentele din Auschwitz.
 
Cartea Am supravieţuit lagărului morţii este o rememorare a copilăriei distruse de regimul nazist. Este descrisă România din timpul războiului, viaţa evreilor înainte de înăsprirea condiţiilor şi trimiterea acestora în lagăre de concentrare, chinurile la care au fost supuşi "gemenii lui Mengele" , cum au fost numite mai târziu aceste victime, lupta continuă pentru supravieţuire până în momentul în care au fost eliberate, în 1945. S-au întors în România, dar comunismul instalat aici (şi descris într-un capitol) le-a făcut să plece in Israel.
 
"A fi in Auschwitz era ca şi cum ai fi într-un accident de maşină în fiecare zi. Atât de des se întâmplau lucruri groaznice"
"Le-am dat sângele nostru, corpul nostru, demnitatea noastră şi, în schimb, ne lăsau să trăim încă o zi. Nu îmi amintesc nici măcar un singur geamăn care să nu fi cooperat."

***
Capitolul 1
 
Miriam şi cu mine eram gemene identice, cele mai mici dintre patru surori. Dacă le-aţi fi auzit pe surorile mele mai mari relatând fără chef povestea naşterii noastre, aţi fi ştiut imediat că noi două eram răsfăţatele familiei. Ce poate fi mai dulce sau mai drăgălaş decât două gemene identice?
 
Ne-am născut pe 31 ianuarie 1934, în satul Porţ din Transilvania, România, în apropierea graniţei cu Ungaria. Mamei i-a plăcut întotdeauna, încă de când eram prunci, să ne îmbrace în hăinuţe asemănătoare şi să ne pună funde uriaşe în păr, astfel încât oamenii să ştie imediat că eram gemene. Ba chiar ne aşeza pe pervazul ferestrei de acasă; trecătorii credeau că eram păpuşi de porţelan în mărime naturală, nu fiinţe adevărate.
 
Semănam atât de mult, încât mama trebuia să ne însemneze în diverse feluri pentru a ne deosebi. Mătuşilor, unchilor şi verilor care ne vizitau gospodăria le plăcea să se joace de-a ghicitul, încercând să ne deosebească.
- Care-i Miriam şi care-i Eva? medita câte un unchi derutat, cu o sclipire jucăuşă în ochi.
 
Mama surâdea mândră către păpuşelele ei perfecte şi probabil că surorile noastre mai mari suspinau iritate. Una peste alta, majoritatea ghiceau greşit. Când am mai crescut şi am început şcoala, ne-am folosit de asemănarea noastră aproape perfectă pentru a-i păcăli pe alţii, ceea ce ne amuza copios. Şi am profitat de câte ori am putut de trăsătura aceasta preţioasă şi aparte pe care o împărtăşeam.
 
Deşi papá  era strict şi ne atrăgea atenţia, atât nouă, cât şi mamei, asupra pericolelor trufiei excesive, subliniind că până şi Biblia o condamna, mama era foarte preocupată de aspectul nostru. Ne făcea hainele la croitor, aşa cum procedează azi oamenii bogaţi cu designerii vestimentari. Comanda materiale de la oraş şi când acestea soseau, ne ducea pe Miriam şi pe mine, dar şi pe cele două surori mai mari, Edit şi Aliz, la o croitoreasă din Suplacu, un sat vecin. În casa ei ne era îngăduit să răsfoim cu ochi flămânzi reviste în care apăreau manechine îmbrăcate în cele mai recente mode vestimentare. Mama era însă cea care lua decizia finală în privinţa croielii şi a culorii rochiţelor noastre, deoarece pe atunci fetele purtau întotdeauna rochii, niciodată pantaloni sau salopete, ca băieţii. Şi întotdeauna mama alegea pentru noi culorile roşu de Burgundia, albastru-cobalt şi roz. După ce croitoreasa ne lua măsurile, se stabilea o dată pentru probe, când ne punea să probăm rochiţele. Croiala şi culoarea lor erau întotdeauna identice - două piese transformate într-o pereche exact la fel.
 
Poate că alţii erau derutaţi de asemănarea noastră extraordinară, însă papá ne putea deosebi după personalităţile noastre. Lui îi era clar cine eram după ţinuta corpului, după un gest pe care-l făceam, sau pur şi simplu în clipa în care deschideam gura să vorbim. Deşi sora mea se născuse prima, eu aveam spirit conducător. Eram de asemenea sinceră şi directă. Ori de câte ori voiam să-l rugăm ceva pe papá sora mea mai mare, Edit, mă îndemna pe mine să-l abordez.
 
Tatăl meu, care era evreu practicant, îşi dorise mereu un fiu, fiindcă pe atunci doar băieţii puteau să participe la serviciul divin public şi să spună Kadişul, rugăciunea evreiască care se rostea la moartea cuiva. Papá n-a avut însă niciun băiat, ci doar fete. Întrucât eram cea mai mică dintre gemene şi ultimul lui copil, se uita adesea la mine şi spunea:
- Tu ar fi trebuit să fi fost băiat.
 
Cred că voia să spună că eu fusesem ultima lui şansă de a avea un fiu. Personalitatea mea n-a făcut decât să-i întărească acest regret: eram puternică, curajoasă şi deschisă - exact fiul pe care, probabil, şi-l imagina.
 
Deşi personalitatea mea puternică mă deosebea de ceilalţi, avea şi părţi negative. Mi se părea că tata considera că totul era greşit la mine; nimic din ce făceam nu părea să-l mulţumească. De multe ori ne certam şi ne ciondăneam, iar eu nu doream defel să cedez. Nu mă mulţumeam cu ideea că papá avea dreptate doar pentru că era bărbat, tatăl meu şi capul gospodăriei. De aceea noi doi păream tot timpul să avem păreri opuse.
 
În mod clar atrăgeam din partea lui mai multă atenţie decât Miriam şi celelalte surori, însă nu era întotdeauna genul de atenţie pe care o doream. N-am învăţat niciodată să ocolesc adevărul prin minciunele nevinovate, aşa încât aveam întruna necazuri. Ţin minte că uneori umblam în vârful picioarelor prin casă, pentru a-l evita pe tata, deoarece sunt convinsă că se săturase de mine şi de gura mea cea mare.
 
Privind retrospectiv, îmi dau totuşi seama că înfruntările cu papá m-au întărit, făcându-mă şi mai puternică. Am învăţat să fiu mai isteaţă decât autoritatea. Fără să ştiu, bătăliile acelea cu tatăl meu m-au pregătit pentru ceea ce urma să vină.
 
Mama era complet diferită de tata. Era destul de educată pentru o femeie din vremurile acelea, deoarece nu toate femeile urmau şcoala. Cu atât mai mult în rândul evreilor practicanţi, unde rolul fetelor şi al femeilor era de a avea grijă de cămin şi de familie, în timp ce educaţia şi studiile erau rezervate băieţilor. Mama s-a asigurat ca noi să învăţăm să scriem, să citim, să socotim şi să studiem istoria şi limbile străine, dar în acelaşi timp ne-a îndrumat să avem grijă de ceilalţi oameni din comunitatea noastră.
 
Eram singura familie de evrei din satul Porţ şi eram prieteni cu toţi. Mama ştia toate veştile din sat şi adesea dădea o mână de ajutor vecinelor, mai ales tinerelor însărcinate. Le ducea tăiţei sau prăjituri, le ajuta cu treburile casnice dacă erau bolnave, le oferea sfaturi pentru creşterea copiilor şi le citea instrucţiuni sau scrisori de la alţi membri ai familiei. Ne-a învăţat pe mine şi pe surorile mele să-i urmăm exemplul, ajutându-i pe cei mai puţin norocoşi în viaţă, mai ales pentru că noi eram mai avuţi decât mulţi alţii din sătucul nostru.
 
Antisemitismul invadase însă România încă de la naşterea noastră. Asta însemna că multora nu le plăceau evreii pur şi simplu pentru că erau evrei. Copii fiind, n-am conştientizat însă ce însemna antisemitismul până în anul 1940, când ne-a ocupat armata maghiară.
 
Tata ne-a povestit odată despre un incident antisemit în care fusese implicat în 1935, când Miriam şi cu mine aveam doar un an. În acel an, Garda de Fier, un partid antisemit violent care controla primăriile săteşti, poliţia şi ziarele, a alimentat ura împotriva evreilor, născocind poveşti false despre răutatea lor şi despre faptul că doreau să-i înşele pe toţi şi să conducă lumea. Tata şi fratele lui, Aaron, fuseseră aruncaţi în închisoare de Garda de Fier pe baza unor acuzaţii false de neplată a impozitelor. Nu fusese însă decât o minciună sfruntată, deoarece ei şi achitaseră întotdeauna contribuţiile faţă de stat. În realitate, fuseseră "luaţi la ochi" şi arestaţi numai pentru că erau evrei.
 
Papá ne-a povestit că după ce ieşiseră din închisoare, el şi unchiul Aaron se hotărâseră să meargă în Palestina pentru a vedea dacă nu se puteau stabili acolo. În vremea aceea, Palestina era regiunea din Orientul Mijlociu unde trăise poporul evreu înainte de a fi exilat, în timpul Imperiului Roman; în perioadele de persecuţie cu precădere, mulţi evrei o considerau patria lor. La începutul secolului al XX-lea, o parte din Palestina fusese rezervată pentru evreii imigranţi, iar în 1948, partea aceea avea să devină statul independent Israel.
 
Tata şi unchiul Aaron stătuseră câteva luni în Palestina, după care reveniseră în România. După ce se întorseseră, unchiul Aaron şi soţia lui şi vânduseră toate pământurile şi bunurile şi luaseră decizia să emigreze.
 
Papá o îndemnase şi pe mama să plece şi să se stabilească în Palestina.
- Este bine acolo, i-a spus el. Clima este caldă şi există multe locuri de muncă.
- Nu, s-a împotrivit ea. Nu pot să plec cu patru copii mici după mine.
- Trebuie să plecăm acum, înainte ca situaţia să se înrăutăţească aici, a insistat tata, care era îngrijorat de veştile pe care le auzea despre înteţirea persecutării evreilor în România şi Europa.
- Ce voi face eu acolo? Cum o să ne descurcăm? Eu nu vreau să locuiesc în deşert, s-a plâns mama.
 
Şi, aşa cum fac uneori mamele, a pus piciorul în prag şi a refuzat să plece. M-am întrebat adesea cum ar fi fost viaţa noastră dacă ea ar fi cedat.
 
În sătucul nostru din România, trăiam într-o casă frumoasă cu un domeniu agricol întins. Aveam mii de acri de culturi: grâu, porumb, fasole şi cartofi. Aveam vaci şi oi, de la care obţineam brânză şi lapte. Aveam o podgorie mare şi produceam vin. Aveam acri de livezi cu meri, pruni, piersici şi cireşe zemoase în trei culori: roşii, negre şi albe. Vara, cireşele acelea deveneau cerceii noştri frumoşi, când ne jucam de-a doamnele elegante. Mama şi iubea şi grădiniţa de flori din faţa casei, grădina de zarzavaturi din spatele casei, vacile, găinile şi gâştele.
 
O îngrijora însă cel mai mult ideea de a o lăsa în ţară pe mama ei. Nouă ne plăcea să-i vizităm pe bunica şi bunicul Herş, iar mama, ca unică fiică la părinţi, se simţea responsabilă faţă de bunica Herş, care avea sănătatea şubredă şi trebuia adesea îngrijită.
- În plus, aici suntem în siguranţă, repeta mama.
 
Ea credea cu adevărat că veştile despre evreii persecutaţi de germani şi de noul lor şef de stat, Adolf Hitler, nu erau decât simple zvonuri. Nu înţelegea de ce ar fi trebuit să fugă în Palestina sau America, locuri sigure pentru evrei. Aşa s-a făcut că am rămas în Porţ.
 
Cele o sută de familii din Porţ erau în mare parte creştine şi aveau un preot, a cărui fiică, Luci, era cea mai bună prietenă a mea şi a lui Miriam. Vara ne cocoţam în pomii din livadă, citeam poveşti şi improvizam scenete într-un teatru micuţ pe care-l înjghebasem întinzând un cearşaf între doi copaci. Iarna o ajutam pe Luci să-şi împodobească bradul de Crăciun - nu-i spuneam însă tatei, deoarece n-ar fi fost de acord.
 
Deşi începuseră să se răspândească zvonuri despre deportarea evreilor în lagăre de muncă, mama nu credea că am fi în pericol. Nici chiar după ce am auzit despre noile ghetouri - zone restricţionate din oraşele europene în care evreii erau siliţi să locuiască în mizerie şi sărăcie, pentru a putea fi controlaţi - , nu am crezut că am fi fost cu adevărat în pericol. Nici chiar atunci când unor evrei li s-au confiscat toate bunurile şi libertăţile şi au fost trimişi în lagăre de muncă, unde erau siliţi să trudească aidoma unor sclavi, tot n-am crezut că aşa ceva ni se putea întâmpla nouă. N-am crezut niciodată că vor ajunge în sătucul nostru mititel.
 
Una dintre amintirile mele cele mai vechi este a unor evrei dintr-un lagăr de muncă din Budapesta care au trecut prin satul nostru. Guvernul maghiar i-a scos pe acei sclavi din lagăr şi i-a pus să muncească la o cale ferată; după ce au terminat, au fost duşi din nou în lagăr. Cât timp au lucrat la calea ferată, nu aveau unde sta peste noapte, şi tata i-a lăsat să doarmă în hambarul nostru. Uneori, veneau să-i viziteze nevestele lor şi au locuit în casă la noi. Drept recunoştinţă, ne-au adus jucării şi, cel mai important, multe cărţi din oraş. Noi, copiii, ne pierdeam ore în şir în lumea poveştilor din acele cărţi. Eu puteam citi o carte într-o zi. Mulţumită lor, mi-am dezvoltat dragostea pentru lectură de la o vârstă fragedă.
 
Aşa cum am înţeles abia mai târziu din ce-am citit, Adolf Hitler ajunsese la putere în Germania în anul 1933 ca şef al Partidului Nazist. Hitler îi detesta pe evrei la fel de mult ca şi Garda de Fier română, iar liderii partidelor antisemite şi rasiste deveniseră aliaţi, unindu-se în ura lor comună şi în planurile de a conduce toată Europa. După care, trupele Germaniei naziste au invadat Polonia în septembrie 1939 şi a început al Doilea Război Mondial. Ungurii, care erau conduşi de Miklos Horthy, au avut încredere în Hitler şi i-au devenit aliaţi. Toate acestea se întâmplau în jurul nostru, dar încă destul de departe pentru ca numai papá să-şi facă griji pentru siguranţa noastră.
 
Situaţia s-a schimbat însă în vara anului 1940, când Miriam şi cu mine aveam şase ani. Hitler a retrocedat Ungariei partea de nord a Transilvaniei. La momentul respectiv, populaţia din Transilvania era compusă în mod aproape egal din români şi maghiari, însă toţi din satul nostru erau români. S-a răspândit zvonul că armata maghiară îi va ucide pe evrei şi români deopotrivă şi că ne va incendia satul. Până şi un copil de şase ani ca mine ştia că ne aflam în pericol.
 
Miriam, cea mai tăcută dintre noi două, mi-a simţit neliniştea - mi-a citit-o probabil pe chip şi în limbajul corpului - , dar nu s-a plâns niciodată; nu-i stătea în fire.
 
Într-o zi, în satul nostru a apărut o trupă de soldaţi maghiari, conduşi de un ofiţer într-o limuzină neagră, lungă şi impresionantă. Sătenii au fost atenţionaţi că armata conducea acum ţara, aşa încât trebuia s-o primim cu braţele deschise. I-am auzit pe soldaţi cântând:
- Noi suntem soldaţii lui Horthy, cei mai frumoşi soldaţi din lume!
 
În seara aceea, mama şi tata le-au îngăduit soldaţilor să campeze în curtea noastră; comandantul a dormit în odaia pentru oaspeţi. Mama i-a tratat pe ofiţeri ca şi cum ar fi fost de-ai casei: a copt plăcinta ei cea mai bună şi i-a invitat să cineze cu familia. Ţin minte că s-a discutat mult despre tot felul de mâncăruri minunate, iar eu şi Miriam am fost foarte surescitate că stăteam la masă cu bărbaţii aceia importanţi îmbrăcaţi în uniforme. A fost o seară plăcută şi ofiţerii au lăudat toate bucatele mamei. Înainte de a se retrage la culcare, i-au mulţumit şi i-au sărutat mâna, un obicei curtenitor al multor bărbaţi maghiari şi europeni din vremea aceea. A doua zi au plecat dis-de-dimineaţă, iar părinţii noştri păreau mai liniştiţi.
- Vezi? a spus mama. Nu există pic de adevăr în zvonurile acelea că i-ar ucide pe evrei. Sunt nişte gentlemeni adevăraţi.
- De ce ar fi răspândit totuşi oamenii asemenea istorii? a întrebat papá fără să aştepte un răspuns, şi cu atât mai puţin dezacordul mamei sau al altui membru al familiei. Ai însă dreptate, a concluzionat el. Naziştii nu vor veni niciodată într-un sătuc ca al nostru.
 
Iar noi am luat-o ca atare. Doar o spusese papá
 
Cu toate acestea, mai târziu, spre noapte, părinţii noştri au ascultat la un aparat de radio cu baterii, în spatele uşilor închise. După aceea au vorbit între ei în idiş, un dialect pe care niciuna dintre noi, fetele, nu-l înţelegeam, discutând despre ştiri. Oare ce auziseră de era atât de secret? De ce încercau să ne ascundă acele ştiri?
 
Mi-am lipit urechea de uşă şi am ascultat atentă, încercând să aud cât mai multe.
- Cine-i Hitler? i-am întrebat când au ieşit din cameră.
 
Mama ne-a respins întrebările cu asigurări vesele:
- Nu trebuie să vă faceţi griji. Totul va fi bine.
 
Dar noi auzisem nişte fragmente din emisiunile de radio, în care Hitler zbiera că va ucide toţi jidanii. Ca şi cum am fi fost nişte gândaci! Simţeam că ceva nu era în regulă, indiferent cât de mult ar fi încercat părinţii să ne convingă de contrariu. Iar din cauza comportamentului lor secretos, până şi Miriam a început să se neliniştească. Noi am fost întotdeauna sensibile, chiar de mici. Ne temeam de cuvintele nerostite, de ceea ce nu se discuta.
 
În toamna anului 1940, eu şi Miriam am început şcoala. Spre deosebire de şcolile elementare de azi, şcoala noastră îi găzduia în aceeaşi încăpere pe toţi copiii din clasele I-IV. Eu şi Miriam eram singurii evrei. Eram de asemenea singurii gemeni. În fiecare zi mergeam la şcoală îmbrăcate la fel şi aveam funde de aceeaşi culoare legate la capătul cozilor lungi. La fel cum se întâmplase cu rudele noastre, noii colegi de clasă se amuzau încercând să ne ghicească identitatea reală.
 
Am descoperit de asemenea că aveam două învăţătoare unguroaice noi, pe care naziştii le transferaseră din oraş. Spre surprinderea mea, au adus cu ele cărţi ce conţineau atacuri la adresa evreilor. Cărţile aveau şi caricaturi în care evreii erau prezentaţi ca nişte clovni cu nasuri mari şi pântece proeminente. Şi, minunea minunilor, am văzut pentru prima dată "imagini mişcătoare" proiectate pe perete - aşa numeam noi primele filme, deoarece nu ştiam ce era un "film". Îmi amintesc limpede un film scurt, intitulat "Cum să prinzi şi să omori un jidan". Peliculele acelea de propagandă, cam de durata reclamelor actuale, dar pline de ură, erau proiectate înaintea filmelor propriu-zise în cinematografele din oraşe. Imaginaţi-vă cum ar fi să priviţi instrucţiuni despre uciderea evreilor înaintea unui film de desene animate 3D!
 
Vizionarea filmelor pline de ură şi lecturarea cărţilor rasiste i-au inflamat pe ceilalţi elevi. Prietenii noştri, sau alţi copii care ne fuseseră prieteni, au început să ne spună mie şi lui Miriam "jidance împuţite şi puturoase". Apelativele lor mă înfuriau realmente. Cine erau ei să ne facă "împuţite"? Ştiam că eram la fel de curată ca oricare dintre ei, dacă nu chiar mai curată! Copiii au început să ne scuipe şi să ne bată cu orice ocazie. Într-o zi, în manualul nostru de aritmetică am citit următoarea problemă: "Dacă ai cinci jidani şi omori trei jidani, cu câţi jidani mai rămâi?"
 
Tulburate şi speriate, Miriam şi cu mine am fugit acasă, plângând. Hainele ne erau murdare, fiindcă fusesem din nou trântite pe pământ, iar feţele prăfuite ne erau brăzdate de lacrimi.
- Îmi pare foarte rău, copilele mele, ne-a spus mama îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne, dar nu putem face nimic. Nu vă temeţi! Voi să fiţi fetiţe cuminţi. Să vă spuneţi rugăciunile, să faceţi treabă în gospodărie şi să învăţaţi bine la şcoală.
 
Într-o zi a anului 1941, nişte elevi i-au jucat o festă învăţătoarei când era întoarsă cu spatele. I-au pus ouă de găină pe scaun. Toată clasa ştia ce făcuseră, dar nimeni n-a suflat o vorbă. Toţi ne-am ţinut respiraţia când învăţătoarea s-a întors de la tablă şi s-a aşezat pe scaun. Bineînţeles că, în clipa când a atins ouăle, ele s-au spart şi i-au murdărit rochia cea nouă.
- Împuţitele de jidance au făcut-o! a declarat senin unul dintre băieţii din clasă.
- Aşa este? s-a uitat învăţătoarea la mine şi la Miriam.
- Nu, doamna învăţătoare, nu-i adevărat!
 
Eram îngrozite. În viaţa noastră nu ne purtasem aşa şi nici nu făcusem pozne pe seama învăţătorilor. Am fi păţit-o rău de tot din partea părinţilor dacă am fi îndrăznit aşa ceva! Iar noi iubeam şcoala şi ne plăcea să învăţăm.
 
Apoi lucrurile au căpătat o întorsătură urâtă.
- Ba da, ele au făcut-o! au ţipat ceilalţi copii. Ele au făcut-o! Le-am văzut!
 
Era ca şi cum se înţeleseseră pe furiş pe la spatele nostru, iar acesta era rezultatul.
Eu şi Miriam am protestat, dar zadarnic. Eram evreice şi eram vinovate.
 
Fără să mai pună alte întrebări, învăţătoarea ne-a chemat în faţa clasei pentru a ne pedepsi. A aruncat boabe de porumb uscat pe podea şi ne-a silit să stăm în genunchi pe ele, timp de o oră, în faţa tuturor elevilor. Boabele dure ne-au intrat adânc în pielea genunchilor neacoperiţi, însă nu asta ne-a durut cel mai mult, ci atitudinea colegilor noştri de clasă care râdeau de noi, ne batjocoreau, se strâmbau şi scoteau limba la noi. Eram nu numai şocate, ci şi rănite. Când ne-am întors acasă şi i-am povestit mamei, ea a plâns, apoi ne-a strâns în braţe şi ne-a zis:
- Îmi pare foarte rău, copilele mele. Noi suntem evrei şi trebuie să îndurăm toate astea. Nu putem face nimic.
 
Cuvintele ei m-au înfuriat mai mult decât pedeapsa învăţătoarei. Aş fi dorit să lovesc pe cineva eu însămi, să lovesc boabele acelea de porumb atât de tare, încât să le fac praf şi pulbere. Cum era posibil ca vorbele mamei să fie adevărate?
 
La sfârşitul zilei, când papá s-a întors acasă de la muncile câmpului şi a auzit ce ni se întâmplase, s-a comportat la fel ca mama.
- Vreme de două mii de ani, evreii au crezut că vor supravieţui dacă vor încerca să se împace cu toată lumea, a spus el. Noi trebuie să respectăm tradiţia. Încercaţi pur şi simplu să vă împăcaţi cu toţi.
 
Deoarece eram atât de izolaţi, practic într-un sat uitat de lume, papá considera că naziştii nu se vor obosi să vină să ne ia de acolo.
 
Necazurile au continuat însă după-amiezile şi serile.
Adolescenţi care erau membri ai Partidului Nazist Maghiar, deşi nu aveau încă optsprezece ani - vârsta la care puteau începe stagiul militar - , ne înconjurau adesea casa şi răcneau obscenităţi ore în şir.
- Jidani împuţiţi! strigau ei. Porci nebuni!
 
Aruncau cu roşii sau cu pietre, spărgându-ne geamurile. Li se alăturau şi alţi săteni. Uneori, nu se opreau câte trei zile la rând, zile în care nu puteam ieşi din casă.
- Papá, spuneam, te rog, ieşi şi opreşte-i!
 
Doream ca el să facă ceva!
- Eva, nu putem face absolut nimic. Învaţă să accepţi situaţia ca atare.
 
N-aveam cum să ştiu pe atunci, dar mama şi papá se gândeau probabil că dacă ar fi încercat să-i oprească pe delincvenţii juvenili sau să riposteze, ar fi fost arestaţi, iar noi am fi rămas singure. Cel puţin aşa continuam să fim împreună ca o familie.
 
Eu şi Miriam stăteam ghemuite laolaltă în patul nostru, speriate. Surorile mai mari se ţineau departe de ferestre. Ştiam că şi ele erau la fel de speriate. Situaţia s-a înrăutăţit treptat. În iunie 1941, Ungaria a intrat în al Doilea Război Mondial ca aliată a lui Adolf Hitler, cel care-i ura pe evrei, şi a Germaniei, ţara sa. În alte locuri din Europa, evreii erau siliţi să poarte steaua galbenă a lui David - steaua evreiască - pe haine, la loc vizibil, pentru ca toţi să le ştie etnia. Noi nu trebuia să purtăm steaua galbenă, însă toţi ştiau că eram evrei. Ne simţeam tot mai izolaţi în sătucul nostru.
 
Spre deosebire de mulţi copii evrei din Europa, lui Miriam şi mie ni s-a îngăduit să urmăm cursurile şcolii alături de copiii non-evrei, deşi ne venea tot mai greu, fiindcă tachinările şi batjocurile nu conteneau. Surorile noastre mai mari - Edit şi Aliz - erau norocoase, deoarece primeau lecţii de germană, artă plastică, muzică, desen, matematică şi istorie - subiectele cerute pentru liceu - din partea unui profesor evreu care locuia împreună cu noi.
 
Pe măsură ce lumina toamnei s-a înnegurat la începutul iernii, zilele au devenit mai scurte şi vieţile noastre încă şi mai îngrădite. Nu ne mai aventuram să ieşim afară pentru a ne juca ori pentru a merge prin sat la fel de mult pe cât obişnuiam. Părinţii noştri nu şi-au trădat niciodată sentimentele, dar Miriam şi cu mine eram tot mai speriate.
 
Apoi, într-o noapte de la sfârşitul lunii septembrie 1943, mama şi papá ne-au scuturat, trezindu-ne din somn.
- Eva! Miriam! ne-au şoptit ei agitaţi. Îmbrăcaţi-vă!Puneţi-vă hainele groase, cât puteţi mai multe, jachetele şi cizmele. Să nu aprindeţi lumânarea! Trebuie să vă îmbrăcaţi pe întuneric. Şi să nu faceţi nici cel mai mic zgomot.
- Dar ce... ce facem? am întrebat eu somnoroasă.
- Fă aşa cum ţi se spune! a murmurat tata.
 
Ne-am îmbrăcat hainele groase şi ne-am dus în bucătărie. În lumina cărbunilor ce mai străluceau în vatră, le-am văzut pe surorile noastre mai mari. Erau la fel de înfofolite, iar chipurile le erau împietrite în umbre. Papá ne-a adunat pe toate patru laolaltă şi a şoptit:
- Copii, a sosit timpul să plecăm. O să-ncercăm să trecem peste graniţă, în România, unde vom fi în siguranţă. Urmaţi-ne şi ţineţi minte: niciun zgomot.
 
Mergând în şir indian, cu papá în frunte şi mama după noi, ne-am furişat afară din casă, în beznă. Afară era rece şi bătea vântul. În mintea mea exista un singur gând: "Avem necazuri, necazuri mari. Şi fugim."
 
Am mers în tăcere, una în urma celeilalte, spre poarta din spate a proprietăţii noastre, la marginea livezii. Imediat după poartă se afla calea ferată. În noaptea aceea nu trecea niciun tren. Era linişte, cu excepţia ţârâitului greierilor şi a strigătelor ocazionale ale păsărilor de noapte. Ştiam că dacă am fi mers vreo oră în lungul şinelor, am fi ajuns în partea românească a Transilvaniei. Când a ajuns la poartă, papá s-a aplecat să tragă zăvorul şi a împins-o, reuşind să o deschidă.
- Stai! a strigat un glas. Dacă mai faci un pas, trag!
 
Un ungur din Tineretul Nazist îndrepta o puşcă spre noi. Un grup de adolescenţi ce purtau şepci kaki şi brasarde naziste cu zvastici ne păziseră casa, ascunşi, pentru a se asigura că nu vom pleca. Nu ştiam de cât timp stăteau acolo.
 
Nu eram decât şase evrei. Cum puteam fi atât de importanţi? I-am strâns mâna lui Miriam, fără să îndrăznesc să mă uit direct la soldaţi, ci doar trăgând cu coada ochiului. Papá a închis poarta şi flăcăii aceia ne-au escortat înapoi până la casă.
 
Unica noastră şansă de evadare se evaporase.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer