Cum să te porţi cu copiii tăi deveniţi adulţi

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Banii sunt o temă majoră atunci când vorbim despre copiii adulţi. Întrebarea dacă mama şi tata ar trebui să plătească pentru un lucru sau altul pentru copiii lor adulţi apare foarte des. Este tentant să preferăm să nu ne gândim la bani până când suntem nevoiţi s-o facem, iar apoi să luăm decizia cea mai comodă şi să sperăm că totul va fi bine. Acesta nu este însă şi modul cel mai matur de tratare a subiectului banilor. O modalitate mai bună ar fi aceea de a urma câteva principii călăuzitoare pentru deciziile pe care le luăm în privinţa banilor, care să-i ajute pe copiii noştri să devină adulţi cu o gândire financiară matură.

Pentru început, este bine să ştim că un copil dependent nutreşte întotdeauna sentimente ambivalente faţă de persoana de care depinde. Ca părinţi, am putea gândi că, dacă îi oferim copilului lucrurile de care are nevoie şi-l facem să depindă de noi, acesta se va simţi în siguranţă. Dependenţa înseamnă însă nesiguranţă, fiindcă cel de care depinzi deţine controlul asupra propriului tău destin. A fi dependent înseamnă a nu fi liber. Iată de ce dependenţa dă întotdeauna naştere la resentimente.

Părinţii ar trebui să-şi dorească independenţa copilului lor. Adevărul este că nimeni nu este cu adevărat independent decât dacă este independent financiar. Capacitatea de a te întreţine singur duce la creşterea stimei de sine şi a încrederii în propria persoană. faptul de a şti că, orice s-ar întâmpla, poţi avea grijă de tine induce siguranţă.

Năzuinţa unui părinte ar trebui să fie independenţa financiară a propriului copil. Chiar dacă suntem cu totul de acord cu acest precept, ne putem încurca puţin la punerea sa în practică. Capcana în care poate cădea copilul este ca asigurarea nevoilor sale financiare să i se pară ceva familiar şi atrăgător. Să fii lăsat să te descurci de unul singur poate să fie înspăimântător. De ce să nu optăm, atunci, pentru ceva cunoscut în loc de ceva necunoscut? De ce să nu ne ţinem strâns de baierile pungii mamei şi a tatălui? Deşi copilul adult poate să manifeste, în aparenţă, o tendinţă sănătoasă spre autonomie financiară, el poate nutri, de asemenea, dorinţa secretă ca părinţii să aibă grijă de el. Trebuie să ne amintim însă că baierile pungii, asemenea cordonului ombilical, trebuie tăiate. Din moment ce punga ne aparţine, tot nouă ne revine şi operaţiunea secţionării.

Capcana în care putem cădea noi, părinţii, este ideea fantezistă că, atât timp cât copilul va avea nevoie de banii noştri, ne va iubi şi ne va fi recunoscător. În realitate, situaţia stă exact pe dos. Părintele care oferă bani reprezintă pentru copil o sursă de jenă şi de neîncredere în sine pentru copil. De fapt, aici avem de-a face cu un cerc vicios: copilul nu are încredere în el însuşi şi se întoarce la starea de dependenţă, iar dependenţa alimentează insecuritatea şi anxietatea... şi iată cum roata se întoarce.

În al doilea rând, distincţia între banii părinţilor şi cei ai copilului adult ar trebui să fie foarte clară. Copiii nu pot dispune de banii mamei şi ai tatălui lor. Nu sunt nici măcar îndreptăţiţi să-i moştenească. Părinţii au dreptul să facă orice doresc cu banii lor. Tot astfel, părinţii nu pot dispune de banii copilului. Părinţii nu au dreptul să-şi cheltuiască toţi banii, fie şi în favoarea copilului lor, pentru ca apoi să se aştepte ca acesta să-i întreţină. În aceeaşi ordine de idei, copiii nu sunt îndrituiţi să le spună părinţilor cum să-şi cheltuiască banii, tot aşa cum părinţii nu sunt chemaţi să le spună copiilor cum să şi-i cheltuiască pe ai lor.

În al treilea rând, planurile noastre de perspectivă referitoare la bani ar trebui să fie făcute cunoscute. Dacă părinţii îşi propun să plătească studiile universitare ale copilului lor, ei ar trebui să-i comunice acest lucru. Dacă însă nu sunt în măsură sau nu doresc să facă acest lucru, ar trebui să-i dezvăluie copilului marjele financiare în care îşi propun să se încadreze - în situaţia în care doresc o astfel de implicare -, aşteptându-se ca şi copilul să răspundă acestor limitări - luându-şi, de exemplu, o slujbă în anii terminali de liceu sau pe durata facultăţii. Acelaşi lucru este valabil pentru nunţi. Să faci datorii, ca părinte, pentru achitarea cheltuielilor de nuntă ale copilului este un gest iresponsabil.

Cum procedaţi însă dacă totuşi doriţi să-i daţi nişte bani copilului vostru? Cel mai bine este să i-i oferiţi sub formă de cadou, nu de împrumut. Copiii care au nevoie de bani este puţin probabil să poată achita un împrumut. Ţine de natura umană să fim îngrijoraţi în privinţa unui împrumut pe care nu-l putem înapoia şi să preferăm să ne distanţăm de persoana căreia îi datorăm banii respectivi. Tot atât de important de reţinut este că părinţii nu trebuie să le ofere copiilor ceva ce depăşeşte resursele lor materiale.

Părinţii este bine să fie atenţi să nu folosească banii ca pe un instrument de control. Ei n-ar trebui să dorească să-şi controleze copiii adulţi şi n-ar trebui să utilizeze banii în acest scop. De aceea, un cadou în bani este mai bun decât un împrumut. Dacă mama şi tatăl îi împrumută copilului bani să-şi cumpere o maşină, este foarte probabil să dorească să aibă un cuvânt de spus în alegerea ei şi să se supere atunci când acesta nu optează pentru o achiziţie prudentă. Şi încă ceva foarte important, părinţii n-ar trebui să-i permită copilului lor să încerce să-i manipuleze prin intermediul banilor sau, mult mai probabil, pretextând lipsa acestora. Doar pentru că nu şi-a găsit încă slujba viselor lui, nu înseamnă că părinţii sunt obligaţi să-l întreţină.

În încheiere, este bine ca părinţii să fie atenţi să nu confunde iubirea cu banii. Iubirea pe care i-o purtăm copilului nostru ar trebui să ne motiveze să-l ajutăm să devină independent, ceea ce înseamnă, uneori, că lucrul cel mai bun pe care-l putem face pentru el este să nu-i dăm niciun sfanţ.