Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sigla cititorului cu o carte pe genunchi, pe care FILIT a impus-o, chiar cred că va deveni un icon pentru valoare


Daniela Zeca, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

30.09.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Daniela Zeca, alături de Dan Lungu (foto: Ioan Andrei)

"Sigla cititorului cu o carte pe genunchi, pe care FILIT a impus-o, chiar cred că va deveni un icon pentru valoare"
Daniela Zeca în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Printre aceste urgenţe, deadline-uri, proiecte profesionale şi lucruri private, la fel de importante, ai introdus şi răspunsurile din acest dialog, pentru care îţi mulţumesc.
Îl încheiem en beauté, fiindcă tocmai ai venit de la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi 2013, unde ai participat ca scriitor invitat şi ai primit Premiul pentru "Cea mai îndrăgită carte a anului 2012". Cum a fost la FILIT 2013? Este FILIT 2013 o recalibrare a României culturale, după episoadele ICR şi TVR Cultural?
Şi cum te-ai simţit primind aplauze la scenă deschisă?

Daniela Zeca: Aparent, orice ar urma să mai spun după un asemenea titlu seamănă cu Apocalipsa: e ca şi cum tocmai v-aş anunţa că din Iaşi au dispărut toţi iubitorii de lectură, toate librăriile şi toate cărţile cînd, de fapt, lucrurile s-au petrecut exact invers. Între 23 şi 27 octombrie 2013, odată cu deschiderea primei ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşiul a devenit Capitala literaturii române şi a părut că i-a adunat într-un singur spaţiu nu doar pe editorii, criticii, traducătorii şi autorii de elită, ci publicul cel mai elevat, mai atent şi mai ospitalier pe care l-am văzut în ultimii ani. Dacă ieşenii o ţin tot aşa, FILIT-ul va deveni urgent brand de ţară, iar alte festivaluri de oriunde vor veni să îi împrumute de la ei pe cei 100 de tineri voluntari, elevi şi studenţi care au vorbit vreo patru zile în cel puţin patru limbi de largă circulaţie, ca să se înţeleagă cu toată lumea, şi care păreau că au citit toată poezia, toată proza şi tot ce mai scriseseră invitaţii prezenţi.
Pe o listă de scriitori internaţională, care începea cu Adameşteanu şi se încheia cu Zeca - da, am fost la FILIT şi m-aş mai duce încă nişte ani la rînd. Nu de alta, dar cam tot ce am făcut împreună pe acolo s-a văzut la televizor, s-a auzit la radio, s-a scris în ziare şi pe bloguri şi a lăsat oricui impresia că dacă nu eşti la FILIT, nu eşti în locul unde se întîmplă lucrurile.
Nu ştiu dacă se poate spune chiar după prima ediţie că Festivalul de Literatură şi Traducere de la Iaşi e o recalibrare a României culturale, după suprimarea canalului TVR Cultural şi uzurparea prestigiului ICR, dar în mod cert a fost un eveniment excepţional şi de anvergură, care are toate şansele să devină cel mai important festival de gen din Estul Europei. În tot, vedeta absolută a fost publicul, reduta încrederii: tinerii; gura de oxigen: literatura bună, iar ceea ce mi s-a arătat ca fiind de-a dreptul impresionant au fost cel puţin patru scriitori contemporani de mare calibru (Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu şi Florin Irimia), care s-au sustras cu o modestie rară din pielea lor de autori pentru a ne fi gazde, organizatori şi prieteni.
La Iaşi, m-am simţit bine ca autor român, iar FILIT-ul i-a făcut şi pe alţii, precum Andrei Kurkov, Francois Weyergans, Andrew Cowan sau Jan Koneffke, să se simtă bine în România şi printre scriitori de limbă română.
Cît despre Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului", pe care romanul meu Omar cel orb l-a primit la FILIT, nu mă aşteptam să-l câştig, fiindcă, ştii cum e: tot urmărind ce scriu "juraţii" de la Premiul Augustin Frăţilă - am pierdut din vedere faptul că liceenii ar putea vota şi înţelege un roman ca Omar... Dovadă că o carte are drumurile şi destinul ei, dincolo de convingerile sau dorinţele autorului. Să ne înţelegem: îmi doresc în continuare şi îl consider îndreptăţit pe Omar... să i se atribuie atît de rîvnitul Premiu Augustin Frăţilă, însă de îndată ce am coborît de pe scena Teatrului Naţional Vasile Alecsandri, cu diploma acordată de elevi de la cele mai bune colegii, am şi început să aud murmure şi păreri despre faptul că nu pot lua două premii pentru acelaşi titlu, ceea ce mi se pare cu totul lipsit de sens. Junii votanţi înşişi, care au ales Omar cel orb dintre alte patru cărţi nominalizate la Iaşi, s-au arătat indignaţi de asemenea zvonuri, fiindcă, în viziunea tuturor, "ceea ce le-a plăcut tinerilor de la colegiile cele mai bune nu se poate să nu le placă şi bloggerilor". Cineva chiar a glumit, adăugînd că "doar în politică nu poţi să iei şi Premiul Saharov, şi Nobelul pentru pace, dar literatura e altceva".
Ce aş putea să-ţi spun în plus? La Iaşi, s-a petrecut totul aidoma festivalurilor de marcă, iar sigla asta a cititorului cu o carte pe genunchi, pe care FILIT a impus-o, chiar cred că va deveni un icon pentru valoare, talent, cărţi şi autori pe care merită să îi întîlneşti. La această primă ediţie zic că am fost privilegiată, pentru că am trăit plăcuta surpriză de a avea de partea mea publicul cel mai pretenţios; dar lasă-mă să închei într-o notă jovial optimistă: pentru Omar cel orb, FILIT a fost doar începutul - gloria continuă!

(Fine)

****

Omar cel orb
(fragment)

N-o văzuse pe maică-sa vreodată plîngînd, dar de-atunci îşi aminti lacrimile ei care străluceau pe obrazul oacheş precum nişte sfori de catarg care îi trimiseseră copilăria în lume.
- Ce e, mamă? o întrebase orbit dintr-odată de plînsul ei.
Din acel moment învăţă că femeile care lăcrimau îi istoveau inima şi că nu trebuia să le vadă chipul.
Maică-sa se prefăcu imediat că aşază migdale într-un borcan şi îşi şterse faţa cu podul palmei.
Nu mai era frumoasa lui Farah, ci doar o femeie de treizeci de ani, cuminte şi singură.
- Eu nu vin cu voi la Tabriz, dragul meu, îi zisese încovoiată peste grămăjoara de mirodenii.
Nu-i mai vedea ochii, dar îi auzea plînsul în coşul pieptului, ca pe o vietate lovindu-se de o colivie.
- Toată viaţa am vrut să fiu osti la templu şi nu o negustoreasă din souk! Am să vin să vă văd în nord, iar tu ai să te întorci în vacanţe, copilule.
El ştia că, odată ieşit din labirintul străduţelor de paiantă, n-o să se mai întoarcă în Ardakan. Chiar aşa: în templul din Chak Chak, o dîră de apă lingea peretele de vreo mie patru sute de ani şi spuneau despre ea că e lacrima prinţesei Banou, ascunsă în stîncă: îi rămase în cap că femeile storc plîns şi din piatră. Bocetul maică-sii îi amorţea gîndul, dar nu putea să îl creadă definitiv. Ea şi taică-său aveau jurămînt să treacă împreună pe podul Kimvat, aşa că şi plînsul era numai o supărare.
Mama lui muri în scurt timp, de tristeţea schimbării neaşteptate. Moartea ei îl făcu bărbat şi apoi îl îmbătrîni peste noapte. Deşi nu avea nouă ani, Omar deveni stăpînit, ca un luciu de apă cuprins între stăvilare. Nu i se mai zbătea inima. Mai înnebunit era tată-său, care nu apucase să vîndă casa, cele două orezării şi grădinile. Se-ncorda precum peştele azvîrlit pe uscat, încercînd să găsească taina acelei pedepse din soarta lui.
Chemase toţi medicii. Plătise cu bani agonisiţi într-o viaţă dusul ei înspre Teheran, într-un elicopter de urgenţe, şi-şi dăduse acceptul pentru dializă. Plînsese în hohote şi, îngenuncheat, se reîntorsese la Mazda. Pe urmă, în sala de rugăciune de la spital, zăcuse întins cu capul spre Mecca.
Ruga lui nu speriase moartea nevestei, dar pe el îl îngrozise în schimb un pasdar apărut dimineaţa, ca să-i spună cum s-o îngroape:
- Nu o s-o duci înapoi, în Yazd, ci direct la Zahra.
- Dar e zartoshtă, nu s-a convertit, cutezase să îi spună.
- Cui îi pasă? îi spusese răstit. În Iran e o singură religie bună. Poţi să-ţi chemi aici mazdeenii, dacă au cu ce să ajungă, dar ai s-o îngropi ca şiită. Tu te-ai dat Profetului nostru, că mai ai ceva minte, iar ea e nevastă-ta. Sau a fost... Chiar aşa, ai să-ţi iei o sigheh după doliu?
În Omar încolţi prima boabă de ură. Dumnezeu obosea şi el, ca toţi oamenii: uneori, era în altă parte. Tocmai el, copilul care gîndise cum că tată-său şi bunicul vor primi o pedeapsă pentru sfidare, se lipi atunci ca un îngheţat de căldura înţelegerii: nu conta că-i Ahura sau Profetul Ali, Fatima ori Isus al creştinilor.
Toţi plecau de acasă şi uitau uneori, precum muritorii. Tuturor le scăpa ceva.
O văzu pe mamă-sa înfăşată într-o pînză albă şi ponosită, destrămată pe-alocuri de-atîta spălat. Părul moale îi cădea dintre cîrpe şi îi atîrna înstrăinat ca un lucru al altcuiva. Îi văzu pe pat aşternutul, cu însemnul încovrigat al spinării: murise cu genunchii la gură. Pe cearşaf, stăruia ca în ceară urma chinului ei final, cu picioarele strînse, ca un animal prins de friguri.
- Cîţi sînteţi din familie? întrebase infirmiera. Nu-i nici o femeie cu voi?
Tată-său clătinase din cap: "Sînt doar eu cu băiatul... Pe femei nu le-am mai chemat, sînt în Yazd şi le-ar lua şase ore să vină".
Dar nu ăsta era motivul. Tată-său nu spusese nimănui despre moarte, fiindcă o îngropau împotriva voinţei ei, în pămîntul prea reavăn din Teheran.
Aveau să pornească spre cimitir, unde groapa plătită de dimineaţă era aproape pe terminate.
- Cum o cheamă pe maică-ta?
- Samaneh, murmură ca pentru sine Omar şi apoi regretă că îi răspunsese.
Însă felcerul întrebase pentru certificat şi pentru biletul ce avea să o însoţească la spălat şi la îmbălsămare.
SAMANEH, scrise mare pe o hîrtie şi i-o puse, ca unui pachet, pe cearşaful tocit la margini.
- Nu ai treişpe ani, aşa e? i se adresă încă o dată.
- Are numai şapte, zisese tatăl, care ori voia să îl ocrotească, ori uitase numărul anilor.
- Atunci... ar putea să rămînă... să fie de faţă şi s-o mai vadă... Şi aşa băieţii nu-şi uită mamele, ci le iau după ei în Rai.
Care rai? Şi Allah, şi Ahura Mazda locuiau în aceeaşi îngrăditură pardosită cu lespezi, ca o tablă de şah, şi-şi schimbau între ei sandalele.
Totdeauna gîndise că maică-sa, preoteasa, va ajunge la Dumnezeu şi va sta ca o porumbiţă pe toiagu-nverzit al lui Zarathustra. O văzuse mereu ca pe Farah ori ca pe o pisică de jad răsfăţîndu-se pe o consolă de aur. O crezuse nemuritoare. Cînd venea de la şcoală, alerga să i se furişeze în pat, să-i miroasă pernele şi să tragă pe nări parfumul dulceag, care îi stăruia între haine.
Nu îl mîngîia decît rar sau atunci cel puţin nu-şi mai amintea. Avea degete lungi şi osoase, îmbăiate în mosc. Uneori, îi respira de aproape, exact peste faţă, vorbindu-i pînă cînd adormea. El pleca în somn doar cu gîndul ca maică-sa să rămînă şi să-i vorbească pînă cînd se trezea. N-avusese timp s-o iubească. Doar se minunase de ea, ca de o făptură lunatică.
Îşi aduse aminte de Zahra şi tresări ca de usturimea unei înţepături. Maică-sa fusese luată de străinele de la cimitir. O vedea prin despărţitura de sticlă unde ar fi trebuit să se afle soră-sa, nevestele casei plus femeile de la templu. Cîteva ar fi ajutat să o spele şi cu toate ar fi bocit: "Samaneh, pentru ce ai murit? Fiul tău are nouă ani, cum te-ai îndurat să îl laşi?".
El, atunci, întregise în gînd tot ce nu se mai întîmplase. Era singur lîngă peretele care îţi permitea să veghezi forfota pregătirilor. Mai venise o musulmană în vîrstă, cu mîini înroşite şi noduroase:
- Luaţi copilul de-acolo! zisese.
- Ba lasă-l, doar aşa o mai vede pe maică-sa.
Şi chiar o văzuse, ca niciodată, adormită şi goală, întinsă pe masa din mijlocul încăperii. Doar că nu pregăteau o împărăteasă, ci un trup ţeapăn, cu sîni căzuţi, cărora li se albăstriseră sfîrcurile. La mama lui moartă văzuse primul lotus de carne, întredeschis între pulpe, pe care femeile îl îndesară cu cînepă. Urmaseră nările, rectul, urechea ei dreaptă, pe urmă cea stîngă, fiindcă, după credinţa Profetului, nici o deschizătură a păcatului nu făcea să rămînă nepecetluită.
Frumoasa lui Farah plecase din trupul ca de pasăre doborîtă. Îi legaseră fălcile, ca să stea încleştate. Îi înnodaseră părul la ceafă, îi scurtaseră unghiile, o spălaseră şi o şterseseră cu un prosop zdrenţuit. Numai giulgiul plătit de tată-său era ca spuma de lapte, ca puful de gîscă, ca blîndeţea lui Dumnezeu. Mintea lui de copil se oprise la gîndul că raiul e un raft cu pachete învelite ca nişte cadouri în hîrtii noi.

(Fragment din romanul Omar cel orb, Editura Polirom, 2012, pp. 57-61)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer