Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

31


Ioana Bâldea Constantinescu

12.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Scrii ceva, nu?"
Şi m-am bucurat. Mă rog, cu teroarea de rigoare. Cam ca atunci când m-am aventurat într-un spaţiu nu de cronică, dar de respiraţie eminamente muzicală.
Şi acum am de ocolit cam aceleaşi mlaştini: subiectivism, veleităţi, ...
"Dar nu e mai uşor aşa, când îl cunoşti pe om foarte bine?"

 
Dragă Răzvan,
 
(Cred că te-ai obişnuit, deja, că, la mine, stilul epistolar înfloreşte când emoţia e reală - între noi fie vorba, e o chestie foarte ciudată şi pe alocuri inexplicabilă pentru că, de felul meu, nu prea scriu scrisori. Tind să cred că, atunci când scrii un text pentru care ai nevoie, aşa, de suport moral, lucrurile se întâmplă mai uşor dacă îţi imaginezi un cititor unic şi eventual prietenos, o pereche de ochi buni, un zâmbet care deja există.)

Eu ştiu cum s-a născut PPP. Am citit toate textele de pe LiterNet. Am văzut interviurile. Mi-am măsurat, de multe ori, timpul în funcţie de ele. Ştiu, de exemplu, că Marius a făcut interviu cu Ion Marin imediat după ce ne-am căsătorit şi cu Andrei Şerban chiar înainte să se nască Maria. Şi alte lucruri din astea.

Dar m-am gândit mult la ce mi-ai spus atunci, la lansare, că, dacă reuşeşti să fentezi penibilul interviului în familie (crede-mă, există, aici, un teritoriu al ridicolului de o fragilitate similară cu somnul lui Smaug - "Şi cum a fost când ai făcut interviu cu Rushdie?"; "Care dintre ele?"; "Păi, ăla la care te-au sunat pe stradă să te anunţe şi eram şi eu lângă tine..."; "A, OK, păi... ştii şi tu, că doar erai acolo..." - vezi?, nu ai cum să eviţi chestiile astea) ai şansa de a vorbi despre carte, despre o carte care (e a doua oară când folosesc expresia asta şi mă bucur!) se naşte lângă tine cu, poate, mai multă informaţie, îl poţi îmboldi pe autor să dea la iveală mai mult din intimitatea paginii.

E just. Ai dreptate, într-o măsură importantă. Cele 29 de interviuri la lansarea în volum a cărora ne-am întâlnit, dragă Răzvan, tu - personaj, eu - participant fericit, au, fără discuţie, o anecdotică, mustesc de anecdotică, aş putea spune, de umor şi de câteva tristeţi (una mare), de împliniri conversaţionale din cele care te schimbă, ca om, de bogăţie interioară pe care personajele autentice o etalează arareori şi după care trebuie să scormoneşti sisific, indiferent dacă eşti obosit, dacă ai mai avut unul, două sau cinci interviuri în aceeaşi zi, dacă te doare măseaua sau dacă aştepţi un telefon important. Ce ştiu eu, în fapt, însă, e doar atât. Că e greu. Că e frumos. Că te ajută să creşti în povestea ta proprie.

Mai departe, ... mărturisesc că, acum, la şase dimineaţa, când scriu pe furiş un text despre Profil. Poveste. Personaj (întâi o emisiune, pe urmă o carte şi, pentru mine, înainte de toate, un capitol de viaţă încă foarte prezent) răsfoind interviuri şi texte pe care, da, le ştiu, am ajuns să am următoarea certitudine: nimeni nu ştie cum se naşte cartea altcuiva. Chit că e cel de lângă tine, chit că-ţi împarţi visele cu el. Misterele astea dintre pagini se încheagă în mare taină, dincolo de concret, în spatele unei frunţi. Poţi să vorbeşti despre ele ore, pe urmă, să spui "Ce ochi fabuloşi are Virginia Zeani!", să faci liste cu favoriţii tăi (al meu e Savall - întotdeauna!), să ai chiar şi antipatii, să intuieşti poezia, să admiri, să râzi cu hohote de cine ştie ce trăznaie de la filmare, să te bucuri, să sărbătoreşti dialogul cu un personaj important care, uite, s-a dovedit a fi şi o poveste foarte frumoasă (aici sunt mulţi, prea mulţi ca să-i înşir). Cum se naşte cartea, însă, cum apare ea (nu, nu mai sunt stive la mine în sufragerie, cum erau cele de Cortez - sau poate că sunt comparabile, numai că m-am obişnuit eu), asta nu afli niciodată. Sunt poveşti interioare ale fiecăruia, arsenalul de vrăji care funcţionează chiar şi în cazul celui de lângă tine. E acolo o bucăţică de suflet - intuibil, recognoscibil, niciodată explicit. Mie îmi place ideea asta, îmi place starea asta. Îmi place secretul. Îmi place să mă bucur fără să disec bucuria.

Şi mi-a plăcut mult în galeria aceea plină de oameni, unii uzi de ploaie, toţi veniţi cu zâmbete, toţi cu drag. Se făcuse, la un moment dat, foarte cald.

Tu şi cu mine ne-am reîntâlnit într-un colţ de încăpere. "Uite", mi-ai zis, cu ochii la coperta verde, "mie îmi încape semnătura într-un pătrat din astea." Eu am împrumutat ideea (mulţumesc, din nou!) şi am plecat cu ea printre personaje... La început am vrut să-i scrie câte ceva cei care sunt în carte. M-am răzgândit, însă. Undeva, pe parcurs, m-am răzgândit. Am căutat personaje şi atât. Am ratat magistral, jurnalistic - nu i-am prins pe toţi. Nici măcar o mică parte dintre ei. Am prins câţiva, totuşi. A apărut o poveste, pe primele file. Nu ştiu cum. S-a legat, pur şi simplu. La coadă la autografe, cu volumul meu deja semnat de voi în mână, eu, excelenţa mea, ambasadorul surprizei, m-am luminat. Nu sunt 29 de personaje în cartea astea. Sunt 31.

Ultimele două îmi sunt cele mai dragi.




Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Profil. Poveste. Personaj şi Interviurile Festivalului Enescu


0 comentarii

Spacer Spacer