Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trans(a)parenţe


Augustin Ioan

12.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Transparenţa e de stânga?

Walter Benjamin considera că "A trăi într-o casă de sticlă este o virtute revoluţionară par excellence" (1978, 180), în vreme ce Vidler, aparent mai puţin radical în politicile transparenţei, crede că ea este "ferm identificată cu modernitatea progresivă" (1994, 219). Transparenţa - metaforă apoteotică a modernităţii - se localizează, deci la stânga gândirii despre societate şi mediul său edificat, în vreme ce "tendinţele represive ale postmodernismului către atavism istoric" (219) par a fi exilate la dreapta, dimpreună cu reaganismul şi cu thatcherismul cărora le datorează în mare parte suflul fabulos, dar extrem de scurt (practic, anii optzeci) la scara istoriei arhitecturii. Mai mult chiar, aşa cum studiile de caz vor demonstra, transparenţa clădirilor într-adevăr a funcţionat ca un reflex al naturii societăţilor occidentală şi comunistă în perioada postbelică.

A face edificiile publice transparente pare să reprezinte contribuţia arhitecturii moderne la procesul general de democratizare a societăţii. În acest sens, a face transparent mediul în care lucrează instituţiile pare să înceteze a fi apanajul metaforei, sintagma căpătând un sens din ce în ce mai propriu. Vizibilitatea publică (poate) pătrunde în clădire. Este un proces treptat: mai întâi mediat şi subiectiv, prin intermediul presei acceptate la dezbaterile parlamentare, apoi mediat, dar mai "obiectiv", prin televiziunile care transmit în direct asemenea dezbateri; în fine, prin accesul vizual nemijlocit, fie acceptând publicul direct în aulă, fie îngăduind o permanentă vizibilitate a aulei din exterior şi de deasupra.

Ce merită reţinut din această lecţie contemporană a sticlei transparente este că strămutarea sa de la casa personală complet transparentă la edificiul public complet transparent este o adecvare evidentă a mijloacelor la scop. De asemenea, aş remarca faptul că tratarea în sticlă a unor elemente tradiţionale ale arhitecturii monumentale, precum este cazul cupolei, încearcă să fie, de asemenea, un comentariu "democratic" în sine. Imagine a cerului şi a puterii transferate asupra privilegiaţilor din edificiul care-i găzduieşte, cupola devine deodată prezentă şi absentă, accesibilă şi chiar surmontabilă: ea nu mai este ultimul element al arhitecturii înainte de cer, ci o lentilă prin care, deasupra ei fiind, vezi ca într-o lentilă ceea ce se petrece înlăuntru.

Casa transparentă

Cazul cel mai cunoscut îl reprezintă casele integral de sticlă, cea a lui Mies van der Rohe şi aceea personală a lui Philip Johnson. Într-un studiu prezentat la SAH Annual Meeting de la Houston, în primăvara lui 1999, Beatriz Colomina comenta în termeni psihanalitici angoasele stăpânei casei de sticlă proiectate de Mies van der Rohe, angoase toate depliate din obsesia de a fi fost privită şi, astfel, invadată în intimitatea gesturilor sale din spaţiul privat. Chiar şi Philip Johnson, autorul unei alte celebre case complet transparente, accepta într-un interviu dat la circa treizeci de ani de la facerea casei că, măcar atunci când faci dragoste trebuie să te simţi "wombish", aşadar apărat ca într-un pântec, lucru pe care casa lui de sticlă era, totuşi, departe de a-l realiza.

Or, a dematerializa vizual locuinţa este un gest total opus celui de a dematerializa edificiul public. Ideea centrală a spaţiului privat, aceea de a oferi ocrotire, este în primul rând localizată în ocrotirea de privirile celorlalţi; or, în acest sens, spune Kahn, "o clădire de sticlă neagă siguranţa interiorului golindu-l; acesta nu mai oferă nicio protecţie, niciun loc de scăpare, niciun spaţiu pentru reflecţie privată" (103).

Vidler avertizează asupra opusului sticlei transparente (oglinda), respectiv a negării ei (sticla opacă) (220). Continuând această idee (dar independent de studiul lui Vidler), Agrest face o critică amănunţită asupra acestor două tipuri de folosire a sticlei împotriva atributului ei "natural", transparenţa. Pe de o parte, în cazul ambelor clădiri, acea "penetrare socială a clădirii" (149), pe care transparenţa o prezintă ca pe o cucerire a sa, când este aplicată edificiului public cel puţin, dispare. Prin această dispariţie, crede Agrest, se reinstituie relaţia de opoziţie public (afară)/privat (înăuntru) pe care tocmai reuşisem să o disipăm prin transparenţă.

În Form Follows Fiasco (1977) Peter Blake sintetizează cuvintele-cheie care descriu relaţiile în care sticla se găseşte cu obiectul arhitectural şi, respectiv, cu contextul situării acestuia: epidermă, cortină, oglindă. Oraşul reflectat în faţadele oglindă este un spaţiu virtual, o părăsire a oraşului "real" pentru un joc infinit reflectat de imagini reciproce, un soi de Wonderland de dincolo (de fapt, de dincoace) de oglindă: "o gigantică Sală a oglinzilor, sau un oraş de oglinzi (...) implică, desigur, o totală abdicare" de la angajarea activă în configurarea oraşului ca Loc public semnificativ. Acesta din urmă este redus la imaginea lui, la un "joc al reflexiilor".

Într-un mod straniu, prisma de sticlă transparentă - aparent o formă superioară, sau cel puţin mai îndrăzneaţă tehnologic (şi totodată ca semnificaţie socială) de arhitectură modernă - este mult mai legată de clădirea tradiţională decât este clădirea modernă cu o volumetrie complicată, chiar dacă de sticlă, legată de aceeaşi clădire tradiţională. Prisma este, prin planeitatea suprafeţelor sale, analoagă cu edificiul "plat", neoclasic de pildă, a cărui faţadă este mai bine descrisă de un plan decât de o articulare de volume; pe el, acreţiile şi fenestrările joacă un rol secundar în raport cu planeitatea dominantă.

Fereastra

Un element esenţial al controlului pe care eu îl exercit deliberat asupra fluxului de vizibilitate care intră şi iese din casă este fereastra. Ea răspunde în primul rând acelei "transparenţe a sinelui către celălalt" despre care vorbea Vidler şi, de asemenea, este un element important al negocierii "transparenţei sinelui către societate", cum spune acelaşi Vidler, reprezentată de Locul public. Aş nuanţa aici termenul de "transparenţă", înlocuindu-l cu cel de "vizibilitate". Transparenţa nu este a sinelui, ci a succesivelor filtre instituite prin construcţie (sunt singurele care interesează economia acestui text) între sine şi ceilalţi. Sinele se ex-pune spre a fi vizibil, vom vedea că niciodată total şi oricum discontinuu, dar nu se face pe sine "străveziu" prin gesturi arhitecturale.

Există feluri şi feluri de ferestre. Sunt cele prin care se străvede doar ceea ce este afară, prin filtre şi grile succesive de perdele şi draperii. Este, de asemenea, bovindoul (bay-window), fereastra avansată a locuinţelor anglo-saxone, dar şi celor orientale, spre pildă turceşti. Spaţiu smuls spaţiului privat, tocmai pentru a avea o şi mai multă intimitate prin retragerea ex-centrică din acesta, bovindoul este totodată situat, de aceea, mai aproape de locul public, plutind chiar în / deasupra lui. El permite totodată o vizibilitate de jur-împrejur: retras din cameră, cel care îl locuieşte vede şi este văzut mai bine decât cel care este situat în centrul camerei. Insulă de intimitate radicală în locul public, bovindoul a ajuns chiar să fie extras, aşa cum se întâmplă într-o clădire de locuit cu totul nouă din Montpellier, ca un spaţiu al casei smuls acesteia şi situat în faţa ei - un living / terasă în locul public.

Oferind, prin transparenţă, această zonă fragilă a casei mele vecinului, ca şi străinului deopotrivă, această ospitalitate potenţială, se petrece un proces de "empowerment", un transfer de încredere: mă las pradă lor, ştiind că nu vor abuza. Ei mă pot privi în aproape-intimitatea mea, dar sper că nu o vor face, că nu vor abuza de această putere pe care le-o îngădui să o aibă asupra mea. Cedând o parte neintruzivă din suveranitatea spaţiului privat, câştig un vecin, un concetăţean. Spre a-şi dovedi buna-credinţă, la rândul lui va practica şi el aceeaşi "suveranitate limitată" a spaţiului său intim. Această fantă de vizibilitate spre spaţiul intim este nu doar o cale de acces la interiorul meu, ci şi, în acelaşi timp, modul prin care locul public (aici strada) se intimizează la rândul său, căpătând acest aer prietenos de salon descoperit: o parte din acea "blândeţe care se aşază peste faţa lucrurilor" (Lévinas, 131) pe care familiaritatea şi intimitatea - însumate de succesiunea de case pe lângă care trec - o generează împrejurul meu îmi este îngăduită, oferită chiar fără teamă şi mie, anonim trecător nocturn.

P.S. Am folosit deliberat titlul Trienalei de arhitectură central şi est-europeană, festival de conferinţe, evenimente şi expoziţii organizat de revista Arhitext Design. Scara lucrurilor a fost impresionantă şi, în ciuda unor stângăcii, logistica implicată a fost pe măsură. Ştim multe despre arhitectura occidentală, dar puţine despre lucrurile de cea mai bună calitate care se petrec în vecinătatea noastră apropiată. Trienala poate, în timp, să estompeze din aceste bizare carenţe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer