Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Îndrăgostit de Tarkovski


Mihai Văcariu

14.11.2013
Editura Adenium
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Văcariu
Îndrăgostit de Tarkovski
Editura Adenium, 2013



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Acest eseu este o naraţiune despre cum am vizionat, simţit şi trăit filmele lui Andrei Tarkovski, în special în perioada comunistă, dar nu numai. Este o poveste despre cum am reuşit în acele vremuri să ajung la un acord între fiinţa mea şi realitatea exterioară, la o modalitate de a simţi că trăiesc autentic, de a-mi da un sens vieţii, adică de a-mi afla fericirea." (Mihai Văcariu)

*****
Fragment

De fiecare dată când vedeam Călăuza lui Tarkovski mi se întâmpla exact ceea ce "Călăuza" le sugerase celor doi însoţitori în faţa pragului: să îmi reamintesc întreaga viaţă. Stăteam în sala de cinema şi îmi rememoram viaţa. Pentru că încercam mereu acelaşi lucru: să îi găsesc sensul. Ştiam că singura soluţie era să urmez îndemnul "Călăuzei": "Trebuie să crezi!", care era acelaşi cu "Trebuie să îţi schimbi viaţa!". Aceeaşi înţelegere, aceeaşi semnificaţie! Să crezi, însă în ce? În libertate, în primul rând, adică în experienţe trăite şi împărtăşite, în întâlnirea magică cu "celălalt", cu celelalte libertăţi, întâlnirea întru Idee, adică întru spiritualitate. Să trăiesc ceea ce au trăit şi alţii, să merg pe acele poteci bătătorite, să simt ce au simţit şi alţii: marile idei, marile dorinţe. Pentru asta doream să văd şi să trăiesc filmele lui Tarkovski.
 
"Ca şi cum"
 
Tarkovski spunea că filmele sale trebuie să fie trăite împreună cu el. Însă cum mai putem crede într-o "prezenţă reală", de orice fel? Cum mai putem înţelege, cuprinde sensul artei regizorului rus şi al artei în general? Trăirea unui poem, a unei cărţi, a unei picturi sau a unui film presupune întâlnirea cu ceva cu care te-ai întâlnit deja; este un fel de suprapunere a trecutului glorios cu prezentul tumultuos, dar întotdeauna nesigur, care poate generează în subconştient un sentiment al recunoaşterii a ceea ce a fost dintotdeauna "acolo", adică în noi. De aceea, pentru a urma îndrăzneţul sfat al lui Rilke, pentru a ne schimba viaţa, poate că este nevoie de rememorare, de reamintirea a ceea ce am trăit deja: idei şi imagini care au fost cu noi, în noi şi în jurul nostru, în conştiinţa şi predispoziţiile noastre, în cărţile pe care le-am citit, în arta contemplată, în muzica ascultată, în filmele văzute şi revăzute. Să reîncepem să citim aşa cum făceam odinioară (acum nimeni nu mai citeşte, din nefericire! O, sancta simplicitas!). Însă poate cel mai important aspect este că toate aceste experienţe trebuie împărtăşite în umbra a ceva, a unui principiu, a unui garant. Trebuie să poată fi circumscrise de ceva, poate de o altă natură, pentru că trebuie ancorate în ceva.
 
Altfel, uitând de problematica lui Dumnezeu, uitând de nevoia noastră lăuntrică de nemurire, eludând însăşi ideea nemuririi sufletului, în fine, fără acea blândă atingere a umbrei "celuilalt", întreaga noastră întâlnire cu esteticul, întreaga experienţă a transformării sinelui şi chiar însăşi experienţa sensului ar fi complet diferite - şi mai sărace, bineînţeles. Într-o lume în care există doar certitudini, întrebările existenţialiste nu doar că nu au sens, ci nu îşi află rostul, pentru că nu mai există mirarea. Nu mai există acele întrebări tulburătoare, cum ar fi: "Ce este poezia?", "Ce este muzica?", "Ce este arta?", "Cum acţionează ele asupra noastră?", "Cum trebuie să interpretăm modul în care acţionează asupra noastră?", "Ce învăţăm din toate acestea?".
 
În esenţa lor, sunt întrebări teleologice, dar care, odată cu uitarea problemei "prezenţei" sau a "absenţei", nu îşi mai află locul în conştiinţa noastră. De aici provine ultima şi probabil cea mai gravă dramă a omului modern: indiferenţa faţă de problematica existenţei "celuilalt", o atitudine care ne conduce la focalizarea pe forma fără conţinut, adică pe trăirea clipei.
 
Aceasta se întâmplă cu arta noastră postmodernă, care trădează o preocupare vădită pentru originalitatea formei, pentru modalităţile de expresie în ele însele, pentru şocarea privitorului printr-o suspendare fără conţinut. O formă fără fond, care nu mai necesită reflecţie, încordarea gândirii. Nu mai necesită contemplare, adică întoarcere către sine, pentru că nu mai poate da naştere acelui sentiment sublim şi eliberator: freamătul interior, tresărirea lăuntrică. Astfel, operele de artă şi literatura devin piese de muzeu, artefacte care nu mai mişcă pe nimeni, pentru simplul fapt că nu mai pot fi trăite. Înţelegerea şi modul nostru hermeneutic de raportare la ele vor deveni un subiect al antropologiei. Totul va ţine de trecut, de o distanţare rece, de o percepere estetică în cel mai bun caz euforic rece, aşa cum începusem să mă raportez la arta lui Tarkovski în timpul vremelnicei mele şederi în Australia. Circumstanţele tranziţionale ale acelui loc, presiunea cotidiană condensată inevitabil pe trăirea acută a prezentului, acea gândire în termeni eminamente economici, persistentă şi constrângătoare, abordarea general analitică şi raţionalistă care mă absorbea pe nesimţite - toate acestea mă împingeau încetîncet şi în mod ineluctabil către o reevaluare involuntară a propriilor mele trăiri, a modalităţilor mele de răspuns estetic şi chiar la schimbarea întregii mele paradigme existenţialiste, adică a propriilor valori morale, estetice şi metafizico-religioase.
 
Trezirea presupune însă acel act curajos al transformării de sine: trebuie să reînvăţăm să trăim arta, să retrăim un poem sau un tablou, o carte sau un film ca şi cum "celălalt" este (încă) prezent. Pentru că avem totuşi nevoie de un fundament comun la care să raportăm creaţiile artistice, expresiile experienţelor, aceste "modalităţi de a pune experienţa în circulaţie", ca să folosesc expresia lui Geertz (Gehlen, 1974, p. 375). Chiar dacă "celălalt" nu există - şi poate că nu a existat cu adevărat niciodată, nici măcar în conştiinţa oamenilor -, trebuie să ne comportăm, să gândim, să trăim ca şi cum ar exista. Aşa înţeleg eu cugetarea lui Florenski, care este şi unul din motourile acestui studiu: "Nu ştiu dacă Adevărul există sau nu. Dar simt cu toată fiinţa mea că nu pot fără el", în ciuda sau tocmai datorită paradigmei pozitiviste, larg acceptată în zilele noastre. Cum altfel aş putea să înţeleg filmele lui Tarkovski, cum aş putea să înţeleg o lucrare de artă, un text pe care îl citesc sau un concert la care particip fără să mă raportez la ceva ce nu îmi este implicit imanent, adică la ceva care nu îmi aparţine în totalitate. Nu putem trăi arta fără această raportare la ceva exterior, fie şi netranscendent. Întotdeauna marea artă şi literatură au avut ca temă centrală probleme legate de misterul condiţiei noastre, de perspectiva morţii şi a nemuririi, perspective existenţialiste care sunt, aşa cum este şi categoria semnificaţiei, acte religioase în esenţa lor, după cum sugerează Steiner (2010, p. 169). Nu putem să nu fim de acord cu el când afirmă că poezia, arta şi muzica ne leagă în mod nemijlocit de ceea ce în fiinţa noastră nu este al nostru, iar trăirea estetică, pe lângă cea religioasă şi metafizică, este cea care poate face legătura între temporalitate şi eternitate, între materie şi spirit, între om şi "celălalt" (ibidem, p. 171). Deci cum pot eu să stabilesc cumva o legătură cu un fundament care, tocmai pentru că este un fundament, nu poate fi aflat pe deplin în interioritatea mea?
 
În acea sală mică de cinema, se întâmplă miracolul: înţelegând filmul, aveam sentimentul că deveneam nemuritor. În mod fundamental, acesta este şi trebuie să fie sensul ultim al artei. Găsind acele înţelesuri ascunse ale artei, trăind arta, individul se poate salva, poate deveni nemuritor. Privind filmul lui Tarkovski, simţindu-l şi trăindu-l cu toată intensitatea de care eram capabil, aveam sentimentul deplin al nemuririi. Nu doar Tarkovski era cel care se salva, ci şi eu, umilul spectator care, prin participarea la actul artistic, prin înţelegerea şi trăirea expresiei artistice, deveneam nemuritor. Eu, necunoscutul, eu, cel lipsit de orice talent, însă având acea dorinţă neţărmurită, aproape dostoievskiană, de a mă salva în orice chip, de a mă mântui.
 
Îmi dădeam seama că asta era o cale la fel de sigură ca aceea a artistului creator. Şi că pot păşi pe ea. Precum călugărul anonim în chilia sa, tăcut şi neştiut de nimeni, care îşi află în cele din urmă suprema salvare. Ieşeam din sala de cinema total transfigurat. Simţeam că a avut loc o adevărată transformare ontologică. Dincolo de întunecatele şi obsedantele probleme existenţialiste, simţeam că devenisem invincibil. Devenisem cu adevărat nemuritor. Suprema salvare de sine, salvarea individuală, acolo, în izolare, departe de lume, fără nici un fel de paradă, fără artificialităţi, fără ironie: salvarea prin trăirea artei. Aceasta era trăirea autentică. Devenise scopul vieţii, esenţa ei.
 
Nu am intenţia de a sugera că trebuie neapărat să redevenim religioşi, să credem din nou cu adevărat, să ne reîntoarcem la acea stare paradisiacă pe care, din ignoranţă şi naivitate, am repudiat-o în mod voluntar. Ar fi, în aceste vremuri tulburi, o sarcină poate mult prea dificilă pentru fiinţa noastră slabă, sufocată de certitudini îndoielnice. Poate că un concept mai potrivit de care trebuie să ne agăţăm cu disperare ar fi spiritualitatea, care, în cele din urmă, presupune tot un fel de "prezenţă", chiar în sensul dat de Steiner acestui cuvânt. Poate că soluţia este să devenim conştienţi de această "prezenţă", să o admitem şi să o asumăm până la nivel ontologic. Această "prezenţă" poate fi orice nu ţine de imanenţa şi finitudinea condiţiei umane: poate fi, aşa cum sugerează Steiner, Dumnezeu sau "Ideile" platoniciene, esenţa aristotelică sau thomistă, conştiinţa de sine carteziană, logica transcendentală kantiană sau "fiinţa" heideggeriană. Însă această "prezenţă" poate reprezenta întreaga sinteză a acelor idei şi gânduri, credinţe şi dorinţe din literatură şi filosofie, acele precepte metafizice sau religioase, magicile momente surprinse în picturile şi sculpturile marilor artişti şi în genialele compoziţii muzicale create de-a lungul timpului. Într-un cuvânt, "prezenţa" care se află în toată cultura noastră milenară, la care ne raportăm continuu şi care constituie adevăratul pivot în jurul căruia gravităm ca fiinţe spirituale. Aceste Idei există, sunt printre noi, în conştiinţa noastră, chiar dacă nu suntem conştienţi de existenţa lor ca întreg. Iar trăirea autentică presupune trăirea acestor Idei. Şi trebuie să trăim Ideea ca şi cum "celălalt" este prezent. În asta rezidă toată cunoaşterea, toată experienţa noastră estetică, toată moralitatea noastră şi mai ales toată libertatea noastră. Trăirea Ideii. Poate că acestea sunt singurele "prezenţe" reale pe care le putem asuma, însă este suficient, după cum sugerează Malraux, pentru a eluda singurătatea şi nimicnicia condiţiei noastre. Dacă există artă pentru că există "celălalt", atunci putem repeta, până la acceptare, axioma lui Florenski: "Există acolo icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov: de aceea Dumnezeu există" (Florenski, 2000, p. 68)[1].
 
Trăiam acolo arta în singurătate, dar ştiam foarte bine că ceea ce înţeleg, ceea ce trăiesc este experienţă împărtăşită, sens împărtăşit, trăire împărtăşită. Ştiam foarte bine şi eram conştient că există şi alţii ca mine, care trăiesc în acelaşi mod acest film, această operă de artă sau că au trăit-o cândva la fel. Legături stabilite şi neştiute, dar esenţiale, între cei ce împărtăşesc această trăire. Asta era şi este libertatea mea: a experienţelor trăite şi împărtăşite.
 
Înţeleg că arta Pinei Bausch, ca şi arta lui Tarkovski, îmi oferă acel sentiment care ar fi suficient pentru fundamentarea întregii mele existenţe: bucuria. Îmi dă speranţă şi încredere şi cred că nu este o blasfemie să parafrazez în acest context cuvintele lui Florenski: "Există acolo creaţia lui Tarkovski şi creaţia Pinei: de aceea Spiritul există". Există "Celălalt", există "prezenţa", care dă naştere bucuriei. Ca bucuria pe care am simţit-o la finalul filmului Sacrificiul, când copilul cară cele două găleţi cu apă (pe rând, una câte una) ca să ude copacul uscat, copacul credinţei pierdute, dar care, cu încredere, poate fi reînviat. Este bucuria speranţei. Pentru că, în final, nu suferinţa, ci bucuria reprezintă misterul vieţii, esenţa ei. Nu pot fi adevărate cuvintele prinţului Mîşkin, care profera că suferinţa este o sete spirituală! Nu pot să le accept, nu pot să le mai accept! Suferinţa este vulgară, cum spunea cineva. Bucuria este minunea vieţii! Şi mai ales bucuria împărtăşită! Iată scopul şi esenţa vieţii şi a artei în întregul ei: împărtăşirea bucuriei. Bucuria trăirii artei şi împărtăşirea acestei bucurii cu ceilalţi! Să le trăieşti bucuria! Să ne bucurăm deci de Tarkovski!

Mutaţia la diverse niveluri, care are loc odată cu uitarea problemei lui Dumnezeu, reprezintă un punct de cotitură nu doar în ceea ce priveşte modalităţile de expresie artistică, ci şi modalitatea noastră de a ne raporta la artă, muzică, literatură, modul în care percepem estetic şi chiar trăim aceste forme artistice create. Fără conştiinţa problematicii existenţei lui Dumnezeu, fără a fi conştienţi de această obsedantă şi sfâşietoare în felul ei întrebare leibneziană "De ce există ceva, mai degrabă decât nimic?", nu poate exista nici act cu adevărat creator, nici percepţie şi înţelegere creatoare, pentru că ambele se raportează la acest numitor comun. Yeats spune undeva că "nici un om nu poate crea cum au făcut-o Shakespeare, Homer, Sofocle, dacă nu crede cu tot sângele şi nervii săi că sufletul omului este nemuritor" (Steiner, 2010). Într-o logică asemănătoare, cred că nici un om nu poate cu adevărat înţelege şi trăi operele de artă ale lui Shakespeare, Homer, Sofocle, dacă nu crede cu tot sângele şi nervii săi că spiritul omului este nemuritor. Nu poţi să ai acces la operele lui Tarkovski, nu poţi să îţi dobândeşti părticica de nemurire şi implicit de fericire dacă nu ajungi să crezi, să speri sau măcar să îţi pui problema că spiritul omului este nemuritor. Este modalitatea fiinţei umane de a accepta şi asuma existenţa "celuilalt", de a-şi transcende nimicnicia.
 
Câte s-ar schimba în lumea asta dacă am putea, măcar pentru o clipă, să ajungem să îndeplinim îndemnul "Călăuzei": să simţim liniştea!...
 
Destinul nostru ca fiinţe spirituale este strict legat de ideea de infinit, de nemurire, de problematica existenţei lui Dumnezeu, a trăirii autentice (chiar şi condensate în unicitatea experienţei estetice), iar toate acestea ţin, în mod direct şi imanent, chiar transcendental, de experienţa sensului, adică de acea receptare şi interiorizare a formei semnificative în noi. Numitorul comun al tuturor acestor experienţe a fost şi continuă să fie tocmai această întreagă expresivitate estetică realizată de-a lungul timpului şi perpetuată în sinapsele memoriei noastre, însă trăită şi retrăită cu "tot sângele şi nervii noştri".


[1] O remarcă similară cu a lui Steiner: "Există creaţie estetică pentru că există creaţie".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer