Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vrăjit şi dezvrăjit de Tarkovski


Marian Rădulescu, pe marginea unei cărţi de Mihai Văcariu

14.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Văcariu
Îndrăgostit de Tarkovski
Editura Adenium, 2013



Citiţi un fragment din această carte.

*****

În primul an al mileniului trei avea să apară cel dintâi studiu de anvergură, în limba română, consacrat operei cinematografice a lui Andrei Tarkovski. Ştiam de acest proiect încă de prin anii 1999-2000. Eram în Irlanda de Nord şi descoperisem pe internet un site dedicat regizorului. Am scris acolo câteva cuvinte despre cel care, pentru mine, era şi este cineastul-călăuză. Elena Dulgheru, autoarea cărţii (pe atunci în curs de apariţie) Tarkovski. Filmul ca rugăciune, mi-a răspuns cu o întrebare. A vrut să ştie dacă sunt de acord să preia câteva idei din ceea ce scrisesem. Evident, am fost. Nu peste multă vreme aveam să le regăsesc la finalul cărţii sale: "La fel ca despre icoanele bizantine, poate nu ar trebui să vorbim atât de mult de valoarea estetică evidentă a filmelor lui Tarkovski, ci să ne concentrăm pe esenţa lor transfiguratoare. Filmele sale ne trimit mai degrabă la biserică decât la cinema şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, simţim mai mult nevoia să ne mărturisim, decât să mergem la un alt film." Comentatorii sceptici şi agnostici, nu au întârziat să amendeze o astfel de abordare, pe motiv că ar "pune între paranteze influenţele cinematografice ale cinematografului tarkovskian" în favoarea "recuperării sale religioase", care însă "nu mai comunică - decât adiacent - cu practica şi teoria cinematografică". Adepţii cripto-iconoclaşti ai acestui tip de receptare par să conteste orice posibilitate a materiei (deci şi a peliculei) de a media, în vreun fel sau altul, dumnezeirea.

În studiul său, Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, apărut la 12 ani distanţă de cartea Elenei Dulgheru, Mihai Văcariu încearcă să (îşi) explice cum a fost cu putinţă "vrăjirea" şi "dezvrăjirea" sa de Tarkovski. Îi împărtăşesc necondiţionat, recunosc, doar uimirea provocată de unul din cele mai stranii filme realizate vreodată (Călăuza - "cel mai bun exemplu de film complet datorită atmosferei totale"), nu şi "dezvrăjirea". Atunci, mai scrie el, avea să descopere "un nou idol" printr-o "adevărată revelaţie" trăită în clipele "pătrunderii într-un spaţiu sacru" (sala de cinema unde se proiecta Călăuza) - un spaţiu de "regenerare spirituală". Şi, ceea ce era mai important, acest film - mai mult decât oricare altul - îi trezea "nostalgia după fiinţa absolută". Aici, în chiar această mărturisire, se află "inima" (sau "crucea") apologului tarkovskian.


Călăuza

Spre deosebire de Elena Dulgheru, Mihai Văcariu pare că situează experienţa sa de spectator ce "avea deplină încredere în arta lui Tarkovski" în zona esteticului. Receptarea sa este una "subiectivă", "artistică", ce are în vedere contextul social-politic din România (şi Europa de Est), la începutul anilor '80, dar şi ritmurile actuale, din ce în ce mai grăbite. Într-un fel, Mihai "vede" opera tarkovskiană prin ochii Scriitorului din Călăuza. Personajul interpretat acolo de Alexander Soloniţîn este artistul mistuit cândva de flacăra cunoaşterii, de entuziasm, de dorinţa de a schimba în bine omenirea, dar care pe parcurs şi-a pierdut elanul, s-a blazat. A încremenit în proiect (asemenea Misteţului, un alt personaj al filmului, care fusese iniţial numit Învăţătorul) dintr-un exces de luciditate, care îl face să spună că omul primeşte tot ceea ce ar vrea, însă potrivit naturii sale. Ori natura umană este - aflăm de la Scriitorul acrit de îndoieli, plictisit de monotonia existenţei, dezamăgit de nestatornicia oamenilor - irecuperabilă şi imposibil de restaurat. De aceea nu vrea să intre în "Camera Dorinţelor" (pentru care e de presupus că a dorit să vină în Zonă), ci se resemnează să se întoarcă în "căsuţa lui împuţită" ca să se "alcoolizeze". Aici se află, cred, limitele abordării "estetice". Pentru a merge mai departe este nevoie de o "empatie" a spectatorului cu nebunia întru Hristos a Călăuzei. Numai prin asumarea acestei nebunii, frumuseţea "iconografiei suprarealiste" din filmele lui Tarkovski (de la Compresorul şi vioara la Sacrificiul) nu este doar "conjuncturală", tributară timpurilor în care a fost creată. Numai aşa, fabuloasa combinaţie audio-vizuală (un brand neegalat până în ziua de azi) a cinematografului poetic tarkovskian capătă, mereu şi mereu, alte sensuri. Numai aşa se "dezleagă" taina "înţelesurilor sale codificate", iar "frumuseţea salvează omenirea" (Dostoievski). Frumuseţea, adică făptura omenească restaurată prin credinţă.


Sacrificiul

La o privire mai atentă (la care unii ajung după zeci de ani, alţii niciodată), arta lui Tarkovski nu este şi nu poate fi decât un vector ce trimite spre altceva. O posibilă călăuză spre ceea ce Mihai Văcariu numeşte "schimbarea vieţii" prin metanoie. Spre Zona care, spune Tarkovski, este însăşi viaţa omului plăsmuită printr-un "realism invers". În acest sens, filmele sale se aseamănă icoanelor bizantine (a căror perspectivă, în raport cu tablourile, este "inversă") şi, la fel ca ele - pentru ochiul superficial - pot părea desuete, impersonale, greoaie şi mute. Pentru alţii, ele sunt adevărate "ferestre spre absolut".


Andrei Rubliov

Nu, nu pe "omul religios" sau pe "omul spiritual" (largo sensu) pare să-şi fi propus Andrei Tarkovski să-l "recupereze". Tema filmelor sale, fără excepţie, este "îmbisericirea minţii". Strigătul Călăuzei ("Nu numai aceştia doi nu cred. Nimeni nu crede! Pe cine să mai aduc în Zonă?") sau al lui Rubliov ("Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!") divulgă momente de criză, întotdeauna depăşite însă printr-o "eternă reîntoarcere": iconarul Andrei îi cere tânărului clopotar să i se alăture pentru a înălţa noi biserici; Călăuza, înţelegem, o ia de la capăt, cu o nădejde mereu cercetată, mereu restaurată. "Stâlpul şi temelia Adevărului" - biserica pe care şi iconarul de Ev Mediu şi Călăuza vremurilor (post)moderne se străduie, printr-o trăire jertfelnică, să o ţină în viaţă - nu se poate prăbuşi. Smerenia personajelor tarkovskiene este nu "o nouă religie", ci însăşi duhovnicia (nu spiritualitatea, la modul general) trăită. Ortopraxisul.

Intensitatea receptării lui Tarkovski slăbeşte după căderea "Cortinei de Fier". Oamenii devin din ce în ce mai pragmatici şi "decriptarea" limbajului esopic a ajuns obositoare. După emigrarea sa în Australia, Mihai Văcariu n-a mai simţit vreo trăsărire "niciodată, niciodată... cu niciun alt film", raportându-se cu o "distanţare rece" chiar şi de Călăuza. "Idolul" s-a prăbuşit? "Probabil că Tarkovski însuşi ar fi nemulţumit de o asemenea observaţie, căci îşi dorea ca filmele sale să fie valabile la modul universal, indiferent de timpul şi locul unde vor fi vizionate." Mărturia lui Mihai confirmă că filmul (ca sumă a artelor plus ceva ce ţine - prin montaj - de un anume fel de a reda şi transfigura timpul), ca şi ştiinţa, nu poate "mântui" pe cineva. Nu poate avea un "sens în sine", aşa cum vor fi crezut unii din locuitorii gulagurilor. Dar - atunci când este "mărturisitor" - îl poate aduce pe spectatorul eliberat de prejudecăţi "progresiste", "raţionaliste", "iluministe", în pragul bisericii. De acolo va decide încotro va apuca: va rămâne adeptul acelei "spiritualităţi de rang doi" sau îşi va asuma o experienţă "mai profundă, poate, decât experienţa estetică"? Care este mai degrabă de tip liturgic, nu "religios", operează cu metafore (nu simboluri), şi presupune deprinderea ascezei pentru a ajunge - tainic, paradoxal, progresiv - la "făptura cea nouă", la "schimbarea vieţii". Soluţia salvatoare - iubirea trinitară, ca în icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov (care nu este un "simbol al ortodoxismului rus", ci expresia Ortodoxiei, a dreptei credinţe) - nu este "prin excelenţă dostoievskiană", ci hristică şi patristică, aşa cum aflăm şi din ultima secvenţă a Sacrificiului.


Călăuza

Când am văzut coperta cărţii lui Mihai Văcariu, mi-am reamintit, pe moment, întreaga scenă finală din Călăuza. O fetiţă îşi ţine capul, acoperit de o năframă, pe masă. Secvenţa mai cuprinde câteva stranii elemente audio-vizuale: sunetul trenului care se apropie, ritmul sacadat al roţilor, tremuratul paharelor (trei la număr) pe masă şi căderea unuia pe podea (casa Călăuzei, şubredă şi în stare avansată de degradare, este situată foarte aproape de linia ferată), cartea (voluminoasă, răscitită, plină de semne de carte), pufişorul ce aminteşte de secvenţele de  început şi de sfârşit din Amarcordul lui Fellini, versurile de Tiutcev rostite din off de o voce feminină (mama fetiţei, soţia Călăuzei), un crâmpei din Odă bucuriei de Beethoven. În fine, privirea fetiţei, ce comunică nu "puteri magice" ("telekinetice", "paranormale"), ci jindul omenesc după desăvârşire. Toate, elemente ale unui "misticism realist", nicidecum semne de atmosferă "paranormală". Dimensiunea transcedentală a artei tarkovskiene o face să fie nu mai "nerealistă", ci "realistă într-un sens mai înalt". La Tarkovski, ca şi la Dostoevski, "suprarealul" este doar "realul văzut în detaliu".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer