Termenul de "platou" a nedumerit şi nedumereşte încă. Dar intenţia alegerii luii se poate lămuri foarte simplu, şi chiar simplu, la îndemână, din limba comună şi cred că trebuie lămurită. Iniţial, deci într-o vechime acoperită de o "uitare" nu înalt-heideggeriană, ci trivial-politică, efect de dominaţie prin expropriere, platou era un termen militar, la 1718 el fiind atestat, spun dicţionarele, cu sensul de "formă de relief slab accidentată pe care pot fi amplasate trupe", devenind foarte rapid termen politic, semnificând capacitatea de dominare vizuală ("haut plateau", "platou înalt" la Michelet). Un platou este, aşadar, o paradoxală platitudine supraînălţată. Ca mediu sau plan pentru asamblaje transumane, platoul îşi adaugă, cu timpul, şi o semnificaţie expresiv-spectaculară, un aspect dramatic şi semiotic ("platou de televiziune"), ambiguitatea structurală regăsindu-se şi aici, în recuperarea şi codificarea, normarea şi normalizarea (debordiană sau nu) a expresivităţii umane ca/în spectacol.
"Aplatizare", "platitudine": semnificaţia "ptolemeică", în acelaşi timp ironică şi strategică, a întreprinderii transconceptuale a lui Deleuze-Guattari este limpede, "volumetria", "consistenţa" o dau abia întâlnirile, combinaţiile, colectivele, cooperările rizomatice care nu sunt, însă, posibile decât pe o radicală "platitudine", prin "aplatizare", în orizontalitatea democratică.
Dar de ce "o mie de platouri"? Ca variantă, poate, la "Împărăţia de O Mie de Ani"? Având în vedere că istorismul nu doar de secol al XIX-lea, ci general, ca schemă de gândire a filosofiei (chiar şi ca istorialism), este geografizat, aplatizat în Mii de platouri, am putea vorbi de propunerea, de viziunea unei "Lumi de O Mie de Platouri". De Mii platouri.
L-am tradus pe mille din franceză nu prin o mie, ci prin mii pentru că mille este deja o formă de plural, desemnând nu atât un număr precis, şi nici măcar infinitatea, ci multitudinea, mulţimea, pluralitatea nenumărabilă şi inutil numărabilă (sau doar de către poliţie, adică de către stat, singurul interesat să numere şi să măsoare, impunând relevanţa şi importanţa unor astfel de categorii stat-istice). Fr. mille, (o) mie, provine din lat. mille al cărui plural milia se află la originea lui mie, care a triumfat ca utilizare, preluând însă pronunţia singularului. Singulară poveste de luptă şi cucerire împărţită, niciodată întreagă, întreaga poveste a cărţii Mii de platouri rezumată în chiar primul cuvânt al titlului ei!
La fel ca în lunga "Notă a traducătorului" intitulată "De ce iubim maşinile" pe care am simţit nevoia s-o adaug ca postfaţă traducerii cărţii Kafka. Pentru o literatură minoră de Deleuze-Guattari (Art, 2007), trebuie să mărturisesc că, şi de data aceasta, "mai întâi [...] am tradus cartea de faţă. Traducere care s-a dovedit, apoi, a fi una preponderent semantică. [...] După ce am tradus, recitind, am de-tradus, cuvânt cu cuvânt şi frază cu frază, aproape calchiind, uneori, frazele originale, şi textul merge" (pp. 181-182).
Mai grav: în cazul de faţă, după ce terminasem traducerea într-o primă versiune, pe care am numit-o "semantică", adăugând şi normalizând stilul, am realizat că realizasem o traducere "perfectă", dar cu adevărat, literal "prea frumoasă ca să fie şi adevărată": transpusesem, recuperasem Miile de platouri într-un stil "înalt", adică în limba "stăpânilor", a aparatului stilistic de stat care întotdeauna frazează, a puterii de furat care întotdeauna iubeşte, strategic, estetismul şi estetizarea (etatizare prin estetizare!), pentru a putea să-şi acopere matrapazlâcurile fondatoare, exproprierile constitutive şi recuperările constituante. Aşa că, operaţiune încă şi mai anevoioasă, dar singura dreaptă, a trebuit să de-traduc totul, "nomadizând", adică redând, cel mai adesea galopurile şi raidurile conceptuale în înseşi "salturile" şi vitezele lor.
*
Mi-ar fi plăcut, ar fi fost poate chiar mai spectaculos şi mai atractiv să pot să traduc titlul acestui seminar, La bête et le souverain, de exemplu prin "Bestia şi suveranul", ca ecou la basmul-film Frumoasa şi bestia. Dar ar fi fost neadecvat: bestia a devenit, nu numai în limba română, un calificativ moral, caracterial-uman (Derrida chemând, tocmai, aici, la o deconstrucţie a acestei atribuiri a bestialităţii şi a prostiei în exclusivitate, ca un privilegiu, umanului, fiara, animalul fiind incapabile, private, după om, de posibilitatea unor astfel de "deveniri" şi de "derive" antropomorfizante). Tocmai de aceea, mi s-a părut cel mai potrivit să traduc bête prin fiară, încercând să profit cât mai mult, acolo unde textul original mi-a permis, de existenţa, totuşi, în limba română a unui echivalent al intersectării liniei semantice "prostie" cu linia semantică "animalitate" pe care o reprezintă "intraductibilul" cuvânt franţuzesc bête, şi anume cuvântul dobitoc, cu toată paradigma lui defectivă de "*dobitocie".
(...)
Traducerea de faţă este o traducere de lucru, care operează, prin urmare, pe acelaşi plan cu originalul însuşi, prelungindu-l: text de lucru, text-şcoală (pentru autorul însuşi), text-laborator, text-atelier de gândire (colectiv, deschis, deci).
(...)
Orice traducere este de lucru, orice traducere redeschide textul făcându-l text-şcoală-investigaţie-laborator-atelier. Prin traducere, traducându-le, trebuie făcut în aşa fel ca orice text să devină de şcoală, laborator, câmp de cercetare, masă de lucru, banc de atelier.
(...)
După experienţa de-traducerii (lui) Deleuze-Guattari (v. "Nota traducătorului. De ce iubim maşinile?", in G. Deleuze, F. Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Art, 2007, şi, de asemenea, în Id., Mii de platoruri, Art, 2013), ipoteza şi perspectiva deconstrucţiei-traducere, a gândirii-traducere, a filosofiei şi filosofării-traducere.
(...)
Prelungim, prin traducere, nu numai latura didactică, "seminarială", "catedratică", a gândirii şi activităţii lui Derrida, ci întreaga sa operă, punem întreaga sa gândire, prin traducere, sub semnul seminal al "seminarităţii", al unei "învăţături" deschise pentru că riguroase şi responsabile. Prin traducere, ca traducere - traducerea, ca act, fiind întotdeauna, prin definiţie, mult, multiplu ulterioară, deci ca şi postumă, în aceeaşi poziţie chiar şi în timpul vieţii autorului ei -, prin traducere, aşadar, relansăm gândirea lui Derrida redând-o adevărului ei de logos deschis, colaborativ, în deconstrucţie, proferat ca deconstrucţie în act, la vedere, ca post-logos, ca di-a-logie.
Abia traducerea redă adevărul, abia prin traducere i se face dreptate gîndirii lui Derrida, deconstrucţia fiind tocmai deschiderea, etic-ontologică (deconstrucţia ca apel la ontologizarea pragmatică a eticului), spre altul, spre tot-altul ca Total-Altul.
Derrida gândeşte în traducere, gândirea-Derrida sau Derrida-gândirea este deja gândirea-traducere, gândirea în traducere, căreia abia după, esenţialmente postum, ca existenţial-postumă adică prin traducere, i se face dreptate, i se redă adevărul de logos post-logocentric şi post-logocratic, de logos-alogos, de logos deschis, neîncheiat şi care nu mai poate să reunească, să lege: logos-traducere.
Derrida doar în traducere.
(...)