Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îmi era frig mereu - şi mai mereu îmi era frică


Ioana Bot, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

11.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Ioana Bot (foto: arhiva personală)

"Îmi era frig mereu - şi mai mereu îmi era frică"
Ioana Bot în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Epoca aceasta, a "conectivităţii neîntrerupte", vă face vreodată să aveţi nostalgia "bunei" şi "aşezatei" vieţi de odinioară?
Pare să fie o nostalgie împărtăşită de mulţi, chiar dacă e vorba de anii ceauşismului. Atunci sentimentul colectiv era, dimpotrivă, speranţa că într-o bună zi România va scăpa de perechea ei conducătoare. Aţi avut, în anii '80, acea speranţă? V-aţi imaginat post-ceauşismul? Dacă da, în ce fel?
Putem avea pe linia aceleiaşi traiectorii existenţiale, punctată de momente şi contexte diferite, speranţa de atunci şi nostalgia de acum?

Ioana Bot: Dar mie nu-mi displace cîtuşi de puţin această "conectivitate neîntreruptă", cu tot evantaiul de posibilităţi pe care ni-l dă internetul - de a comunica, de a citi, de a afla veşti, de a fi în mai multe locuri deodată. Sînt una din primele utilizatoare ale poştei electronice din Universitatea "Babeş-Bolyai"; era în 1995 toamna, venisem din Elveţia după un an de bursă doctorală (prima mea ieşire la studii în străinătate) şi m-am dus, destul de repezită, la prietenii mei de la (pe-atunci) Centrul de calcul, spunîndu-le că am văzut minunea şi, dacă se face şi la noi, vreau şi eu. Aşa, cu meşteşug şi insistenţă, m-am procopsit cu una din primele 10 căsuţe de poştă electronică de pe ubbcluj.ro (folosesc înadins vocabularul de-atunci al lucrului în sine, dîndu-mi seama că şi mie îmi sună, astăzi, baroc), pe care o foloseam fie din cele mai improbabile internet-café-uri, fie din sediul Centrului de calcul. M-a ţinut vreo zece ani - adică, pînă ditai viermele a reuşit să mănînce serverul cel mai bătrîn de la universitate. Emailul a devenit, pentru mine, între timp, un instrument de care cu greu m-aş putea lipsi. Nu spun că n-aş putea (de musai, nu de voie bună), pentru că eu vin dintr-o altă viaţă, cea din comunism, în care am învăţat că lista lucrurilor cu adevărat strict necesare e, de fapt, foarte scurtă. Că putem fără multe chestii aparent de neînlocuit. Restul e libertate şi lux, dar - vorba lui Stéphane Hessel, ilustrul supravieţuitor al lagărelor celui de-al doilea război mondial - se obişnuieşte omul şi cu lagărele, pînă la urmă (darămite cu lipsa internetului).
Ţin să subliniez, însă, că nu fac parte dintre cei care cred că internetul şi emailul au pervertit calitatea comunicării, că au ucis corespondenţa cu stil, aşezată şi bine scrisă. Se pot scrie scrisori frumoase şi pe email, acesta din urmă nu e decît suportul şi calea lor de transmitere. Totul e să ai timp să o faci - şi să consideri că interlocutorul tău merită tot efortul tău de a-i scrie o scrisoare. Desigur, internetul ne ajută să comunicăm repede-repede, mesaje scurte, informaţii grăbite, şi graba aceasta riscă să distrugă stilul cui nu e atent...cu stilul propriu. Un student care îmi trimite un mesaj de genul "îmi ziceţi şi mie cînd avem examenu la dvs.?" nu face dovada unei relaţii superioare cu internetul, carele i-a intrat în creier şi nu mai poate pentru ca să comunice altfel, ci a unei simple proaste creşteri, a necunoaşterii unui stil minimal care i-ar fi spus că formularea "Stimată doamnă profesoară, îmi cer scuze că vă deranjez cu o asemenea întrebare, aţi putea să îmi spuneţi cînd avem examen cu dvs.?" ia, poate, mai mult timp, dar obţine un cu totul alt efect. Sau, dacă tot "le are pe astea cu internetul", ar fi putut consulta programarea generală a examenelor on-line.
... Dar, ne îndepărtăm de esenţa, pentru mine, a întrebării dvs.: dacă am nostalgia "vremurilor dinainte"? Nu. Nici o clipă, pentru nici una din pricinile invocate de alţii, în jurul meu - nici una dintre "pierderi" nu mi se pare pe măsura "cîştigurilor", nici una din relele vremurilor de azi nu este comparabilă cu relele dinainte. Nu pentru mine, cel puţin. Nu eram în nici un fel printre privilegiaţii regimului, deci nu, mie nu mi-a fost "mai bine înainte". Puteam, într-adevăr, scrie scrisori tihnite - cele mai multe ajungeau la destinatar (dacă ajungeau) cu semne atît de făţişe ale "violării corespondenţei" încît ideea însăşi de comunicare privată era pricină de rîs. Aveam mai mult timp pentru a "sta de vorbă între oameni", dar radioul suna (memento de bruiaj) în fundal, nu ştiam niciodată cine unde povesteşte mai departe sau dacă sîntem ascultaţi, cele mai importante discuţii cu tatăl meu le-am avut nu în pacea casei, ci în lungi plimbări pe străzile etern întunecate ale urbei. De ce să regret o asemenea atmosferă paranoidă sau un asemenea disconfort?
Dar mai erau şi altele, mult mai...esenţiale, ca să zic aşa. Nu aveam (nici eu, nici părinţii mei) dreptul la paşaport, nici măcar pentru ţările socialiste prietene; studentă fiind, în fiecare an cîştigam, datorită notelor mele bune la acea specializare, o bursă finlandeză la cursuri de vară. Eram chemată la universitate "la cadre", pentru demersurile legate de plecare, iar tovarăşul F, cu o bucurie dispreţuitoare, scotea din dulap un dosar, dosarul meu de cadre?, pe coperta căruia cineva scrisese cu litere de-o şchioapă (pot citi repede invers, o abilitate cîştigată, probabil, tot în vremurile acelea) "tatăl ei, BOTH Nicolae, are o verişoară de gradul 2 rămasă ilegal în RFG în 1971". Tovarăşul F se mira că îndrăznesc să solicit paşaport; el ştia multe despre mine: ştia, de pildă, că am învăţat multe limbi străine, între care germana, acasă, cu studente meditatoare. Îl credeam prost? Crescendo-ul de reproşuri se încheia cu "tovarăşa Both, dvs. aveţi o mătuşă fugită în Germania, aţi învăţat germana pe-ascuns [??] şi vreţi să mă faceţi să cred că o să vă duceţi în Finlanda, la nişte cursuri de vară? Că n-o să vă opriţi în Germania? Drept cine mă luaţi?" Faptul că nu aveam nici o relaţie cu mătuşa fugară, că drumul meu spre Helsinki nu putea trece decît prin Moscova (aşa erau trenurile permise), că eram studentă la finlandeză şi era vorba de un premiu acordat de statul finlandez..., toate astea n-au contat niciodată. La un moment dat, am renunţat să mai merg, cînd mă chemau (pentru că ei mă chemau) "la cadre", pentru paşaportul de Finlanda. Eram o studentă bună, am tras ca nebuna ca să termin şefă de promoţie, ca să pot alege un post în învăţămînt cît mai bun (numai şeful de promoţie putea să aleagă). Aveam buletin de Cluj, decretat "oraş închis" pentru repartiţiile absolvenţilor de universităţi, deci nu puteam visa măcar un post acasă, ci cît mai aproape de casă - şi, dacă se poate, la o şcoală bună. Normală. Suportabilă. Am "ales" şcoala cu casă de copii a judeţului, la Gherla, la 50 km de Cluj. Îmi era frică în fiecare zi (la şcoală, în trenurile navetei, în maşinile autostopului interzis de lege, el însuşi o crimă) de un control al Poliţiei care să aplice legea şi - fiind eu exact pe linia celor 50 km maximali admişi - să îmi ceară să îmi schimb buletinul de Cluj cu unul de Gherla. Mai-marii şcolii au reuşit repede să îmi facă stagiul insuportabil: scriam cronică literară la revista "Tribuna", deci un reprezentant local al partidului a venit să mă demaşte, într-o şedinţă, că public compunerile elevilor sub semnătura mea, într-o revistă, ca să mă dau scriitoare (altfel, de ce să îi cer fiului său, elev - slab - la mine în clasa a VII-a, cîte o compunere în fiecare săptămînă?). Mă îmbrobodeam la ore, bolnavă sau doar înfrigurată, aşa că secretara de partid m-a demascat într-o şedinţă că aş fi - hai, recunoaşteţi, tovarăşa Both, ce fel de element sînteţi! - pocăită, pentru că numai femeile acelea umblă tot timpul legate la cap. În comparaţie cu viaţa pe care mi-o făceau adulţii liberi, colegi de breaslă cu mine (de atunci nu mai am încredere în pretenţiile de "breaslă" ale dăscălimii, cred), cotidianul cu copii sărmani, cu fetiţele de la Casa copilului, abuzate, cu handicapuri şi boli pe care nu le ştiam nici numi, nici trata, cotidianul copiilor era de-a dreptul idilic. Dulce, răsplătitor, pentru cineva care, ca mine, credea şi atunci ca şi acum, că are vocaţie de profesoară: dar fiecare victorie era obţinută scrîşnit, dureros, pe ascuns faţă de ochiul vigilent al sistemului. Dacă vremurile acelea au fost în vreun fel "aşezate", au fost "aşezate în rele", nu am de ce să le regret.
Citeam la lumînare (la Gherla, se dădea curent "la case" cam o oră, dimineaţa, din 24, în rest resursele erau dirijate spre fabricile oraşului), tot la lumînare vînam gîndaci, stăteam la cozi pentru mîncare, hîrtie igienică şi vată (oraş mic, Gherla era mai bine aprovizionată decît Clujul), veneam acasă ca o cămilă, mă spălam în lighean cu apă adusă de pe aragaz, îmi scriam planurile de lecţie pentru a doua zi, adormeam, mă trezeam la 4 ca să plec spre gară la 5 (pe jos, la ora aia), să iau un tren la 6 şi să fiu în Gherla la 7, dacă totul funcţiona bine. Şcoala rece şi întunecată era acolo: intram, ieşeam la 4 sau la 5 după-masa, aşteptam un tren improbabil dinspre Iaşi (se scoseseră trenurile pe distanţe scurte), speram să nu fie foarte plin, ca să pot urca. N-am îndrăznit, spre deosebire de alţi colegi de navetă, să călătoresc pe scările vagoanelor sau pe tampoane. Mi-a fost, pur şi simplu, frică, deşi nu auzisem să fi păţit nimeni nimic mergînd aşa.
Îmi era frig 7-8 luni din an şi, în cele din urmă, restricţiile la încălzire de-acasă, temperatura de la locul de muncă (0 grade în clase, cu ţurţuri de igrasie crescînd pe pereţi), trenurile neîncălzite ale navetei şi stricteţea zilelor de concediu medical permise unui profesor stagiar, toate astea m-au lăsat, la sfîrşitul anilor '80, cu plămînii găuriţi. Eram alergică la multe din medicamentele accesibile - deci netratabilă; eram alergică la multe din substanţele ciudate din alimente (la piatra vînătă din lapte, de exemplu), deci greu de hrănit în vreme de foamete. Îmi era frig mereu - şi mai mereu îmi era frică. De ce? De toate neprevăzutele posibile - de la munci patriotice decise de azi pe mîine, la care eram duşi cu elevii, la şedinţele inopinate care mă făceau să îmi pierd trenul întoarcerii acasă; de la controlul directorului asupra planurilor mele de lecţie (trebuia să am planuri pentru fiecare oră, noi, adică cele semnate de el în anii dinainte nu erau acceptate, le copiam din nou) la vizita "sectoristului" la şcoală (buletinul meu, pricină de discuţii şi ameninţări, limbile mele străine - pricină de invitaţii tot mai puţin voalate la colaborare şi la o mutare la Cluj pe un post mai bun, la ei, fireşte...). De controalele ginecologice trimestriale obligatorii, de bolile pentru care nu mai puteam cere concediu (predicatul predat cu febră de 40 de grade, fără voce, tuşind, unei clase de 45 de copii, din care mulţi incapabili să scrie literele măcar sau să vorbească...), de sistematizarea urbanistică a Clujului care voia să demoleze cartierul unde locuia familia mea, de sancţiunile pe care mi le putea inventa conducerea (chestia cu pocăita, de exemplu) şi care îmi puteau complica şi mai mult nenorocita de viaţă.
Şi nu, nu făceam exerciţii de imaginaţie despre cum va fi după ce perechea va muri - eram printre cei care credeau că va fi urmată de alţii ca ei, din familia lor sau nu. Că sistemul e indestructibil. Aveam aspiraţii mici, recunosc: să pot obţine, o dată la trei ani, cîte o detaşare la o şcoală din Cluj (şi, mai spre bătrîneţe, un post într-un sat mai aproape de casă), ca să îmi mai oblojesc plămînii, să avem presiune la gaze, să am o sursă de lapte adevărat, pentru că toate lactatele din comerţ îmi erau inaccesibile (carnea, oricum, era rară), să putem cumpăra cărţi bune pe sub tejghea şi discuri ruseşti de vinil cu muzici simfonice, să fim cît de cît sănătoşi, să nu ne demoleze casa, să nu ne "cheme la Securitate", să nu mă oblige să îmi schimb buletinul, să rămîn alături de ai mei. Nu eram o excepţie, sînt convinsă; după cum sînt convinsă că mii de oameni aveau o viaţă mult mai grea decît ceea ce vă povestesc eu, aici. Viaţa mea dintîi, viaţa cealaltă.
M-am întins nepermis de mult, îmi cer scuze. Mînată de dorinţa de a explica de ce nu regret nimic din viaţa de atunci - şi de ce nimic nu mă va convinge să regret un asemenea infern. Numai senilii, orbii, clienţii vechiului sistem sau cei care, necunoscîndu-l, sînt insuficient de inteligenţi pentru a-l înţelege din cărţi şi documente - numai aceia îl pot regreta, după părerea mea. Nu mă prenumăr printre dînşii.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




4 comentarii

  • Gherla
    Florina, 19.11.2013, 00:58

    Am citit dintr-o rasuflare tot, in speranta ca voi afla ca macar cativa elevi v-au adus vreun strop de bucurie, satisfactie profesionala sau orice altceva pozitiv, in vremurile acelea intunecate (speram, in subiectivismul meu, sa ma numar printre ei). Oricum, amintirile mele legate de dumneavoastra sunt din cele mai frumoase, nu stiu daca datorita conjuncturii sau e doar patina timpului, care face ca nostalgia sa innobileze toata intunecimea si uratenia acelor vremuri (dincolo de activitatile scolare, imi amintesc fardul usor sidefat si foarte discret de pe pleoape, manichiura ingrijita, vizita la noi acasa, vizita mea la dumneavoastra acasa, unde stateati cu chirie, vis-a-vis de scoala, dedicatia de pe o carte primita ca premiu - "lectura science-fiction ceruta" si multe altele). Cu mult drag, comandant de detasament, Bota Florina:) (Imi cer scuze ca folosesc un emoticon dar altfel nu stiu cum sa va zambesc)

    • RE: voi, copiii mei de la Gherla
      Ioana Bot, 19.12.2013, 20:35

      Draga Florina, cred ca in ansamblul acestei discutii de 5 episoade, am ajuns sa pot strecura si citeva vorbe despre copiii mei de atunci - si despre bucuriile acelea. Si despre increderea pe care v-o datorez, ca sint o profa buna.
      Ma intilnesc uneori cu Andromeda (remember her? era de la Casa...) si cu familia ei (s-a maritat, are copii, pare fericita), locuiesc pe linga Facultatea de Litere. Vorbim mult, e clar ca sint un fel de substitut de familie pentru ea. O data, m-a intrebat daca predau lucruri mai grele la universitate decit la Gherla, pe vremuri. Am ezitat, am cautat sa ii explic ca dificultatea e in alta parte. M-a intrerupt cu o intrebare nostalgica: "Da cu studentii astia, acum, mai aveti rabdarea aia pe care o aveati cu noi? Mai aveti rabdare si cu ei cum ati avut cu noi?" Am recunoscut fericita ca am. Si cumva intrebarea Andromedei inca ma mai bucura, in amintire, dupa vreo doi ani de atunci.
      Imi sint dragi toate aceste amintiri cu voi. Am multe, e un mic tezaur. Dar discutia mea cu dl DCE era putin despre altceva. Si nu voiam sa ma las sa alunec in amintiri si nostalgii. Uite, am alunecat aici.

      • RE: RE: voi, copiii mei de la Gherla
        Florina, 23.01.2014, 22:47

        multumesc!

  • Remeber
    irina szasz, 18.11.2013, 10:12

    Acest remember mi-a dat frisoane. Ne-a fost atat de frig! Va rog, astept continuarea. Extraordinara prin naturalete si simplitate , rece ca o lama de cutit amintirea acelor vremuri.

Spacer Spacer