Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Fraţi pe jumătate


Lars Saabye Christensen, traducere de Marlena Chirilă Røimål

20.11.2013
Editura Univers
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lars Saabye Christensen
Fraţi pe jumătate
Editura Univers, 2013

Traducere din norvegiană de Marlena Chirilă Røimål



*****
Intro

Ca orice artist pasionat de avangarde sau de counterculture care se respectă, dar în răspăr cu intenţiile manifestate la început, Lars Saabye Christensen a devenit membru al Academiei norvegiene de limbă şi literatură. Cunoscut cititorilor români pentru romanul Beatles, Christensen este cel care a vorbit despre impactul pe care cultura anilor '60 a avut-o în spaţiul scandinav, intrând astfel în circulaţia literaturii internaţionale.

Născut la Oslo în 1953, dar jumătate danez, Lars Saabye Christensen a făcut studii filologice şi de istoria artei, dezvoltându-se apoi în diverse direcţii artistice. A debutat cu poeme, dar a continuat cu piese de teatru, schiţe, scenarii de film, cărţi pentru copii şi romane.

Născut doar cu un an înainte ca John Lennon să-şi formeze prima trupă în Liverpool, Christensen a prins, fiind copil şi adolescent, întreaga nebunie creată de Beatleşi, precum şi de noile tendinţe culturale şi mediatice intrate în Norvegia. Astfel că mai toate romanele sale sunt contaminate de spiritul "the crazy sixties". Adolescenţii şi muzica rock sunt personajele principale ale celor mai cunoscute romane ale sale: Amatorul, Plumb, Băiatul care se dorea de-al găştii.

Fraţi pe jumătate
este considerat cel mai bun roman al autorului, fiind tradus la Editura Univers, după Herman şi Beatles.

***

Fraţi pe jumătate este o saga nordică, povestea a trei generaţii de femei singure fie prin propria lor alegere, fie prin forţa împrejurărilor: bărbaţii sunt în cartea aceasta Oamenii Nopţii, marii absenţi, cei care pleacă şi nu se mai întorc niciodată ori ajung acasă după ce rătăcesc prin lume zeci de ani, cum se întâmplă cu Fred - fratele mai mare al naratorului Barnum. Tulburătoarea ambiguitate a replicii finale lasă istoria deschisă, cu o întrebare care rămâne în mintea cititorului: cine este cel care spune povestea - naratorul sau întunecatul Fred, fratele său vitreg, marele absent?

"Fraţi pe jumătate este acel tip de roman ambiţios, panoramic, dintre cele despre care credem că numai autorii americani mai pot scrie în zilele noastre. Este, pe de o parte, un Bildungsroman - descriind maturizarea unui scriitor -, iar pe de altă parte, un fel de Ulise despre Oslo." (Gerard Woodward, Daily Telegraph)

"O capodoperă scânteietoare... Scriitura lui Christensen este ca o cameră de filmat care alunecă de la imagine la imagine, făcând focus, mişcându-se înainte şi înapoi... Fraţi pe jumătate este un roman de o forţă strălucitoare, absolut uimitor..." (Kester Freriks, NRC-Handelsblad)

"Un roman crud, plin de umor şi bizar în acelaşi timp." (Merete Mazzarella, Sydsvenska Dagbladet)

"Această saga plină de intensitate a lui Christensen (cu ecouri intermitente din cărţi prestigioase, precum Toba de tinichea a lui Günther Grass şi Regele arinilor a lui Michel Tournier) (...) este o comedie neagră extraordinară, care arată într-un mod de neuitat cum arta şi cunoaşterea sunt făcute din suferinţă şi din durere." (Kirkus Review)

Fragment
Labirintul

Peder m-a întrebat o dată care era, de fapt, prima mea amintire cu Fred. De unde să încep? Ce imagine trebuia să aleg din grămada de amintiri pe care o ţineam ascunsă în întunericul unde de-abia îndrăzneam să mă duc? Şi oare nu se amestecau oricum una cu alta acele imagini? Spaţiul dintre ele, anii care le despărţeau nu se ştergeau când mă uitam în urmă la ele, astfel încât imaginile nu mai erau clare şi separate? Pentru că amintirile sunt întotdeauna impure, adunate laolaltă în altă ordine - dublu expuse, imposibil de separat, parte a unui tip diferit de logică şi a unei cronologii confuze care sunt caracteristice memoriei. Precum urmele de paşi ale băiatului, în labirintul din The Shining, filmul pe care l-am văzut împreună mult mai târziu la Saga. La început nu mi-au dat voie înăuntru şi a trebuit să-mi arăt actul de identitate ca să vadă că am vârsta pe care spuneam că o am. Iar Peder, care era uşor de speriat (dar numai în ceea ce privea filmele, în timp ce eu eram speriat în orice alte privinţe), îmi înşfăca mâna ori de câte ori cele două gemene ucise apăreau scăldate în sânge. Peder ar fi putut la fel de bine să întrebe care era prima amintire a lui Fred cu mine. Ce a văzut Fred când s-a aplecat peste cărucior şi a văzut un băieţel mic, tăcut, care stătea acolo şi îşi strângea pumnişorii mici şi puternici, întinzând mâinile spre el? Asta era prima amintire a noastră, imaginea noastră comună, atunci când el agita căruciorul ca să mă facă să dorm sau să mă sperie? Acolo a început istoria noastră? Peder a ridicat paharul şi a băut în sănătatea mea.
- Nu-ţi aminteşti, a zis el.

Am băut.
- Urăsc expresia de fapt. Ştii că urăsc expresia de fapt.
- Bine, a zis Peder. N-am s-o mai folosesc. Care e prima ta amintire cu Fred?

Şi m-am gândit la mine - nu la ceea ce alţii mi-au spus că am adăugat la propriile mele amintiri şi acum avea legătură cu ei, ca şi cum aş fi fost acolo atunci când aceste lucruri s-au întâmplat, înaintea timpului meu şi dincolo de el. Pe bancheta din spate a taxiului în care s-a născut, sau în şanţul de la colţul străzii Wergeland, atunci când a murit Bătrâna. Nu, nu asta îmi amintesc mai întâi, ci prima amintire cu Fred este asta - şase ciorapi de nailon, mirosul de Malaga şi Boletta citind tare, cu o voce liniştită, din scrisoarea străbunicului nostru, La bordul lui SS Antarctic, 17 august 1900. Şi cât de fragilă a devenit hârtia pe care e scrisă scrisoarea după toate degetele care au frunzărit cu grijă paginile, cât de uzate sunt colţurile plicului din care e scoasă cu atenţie scrisoarea. Dar de fiecare dată fac asta cu solemnitate - de fiecare dată este ca şi cum ar fi prima dată. Din când în când vocea Bolettei şovăie, şi apoi auzim paharele cum sunt umplute şi firimiturile care cad din bucăţile de prăjitură uscate, pe când cele trei femei iau o pauză. Pentru că Fred şi cu mine stăm sub masa din sufragerie. Număr şase genunchi, doi dintre ei cu gropiţe (sunt ai mamei), iar picioarele Bătrânei şi-au aruncat papucii şi unul dintre degetele mari îi iese printr-o gaură din ciorapul subţire de nailon, iar Boletta bate din picior ritmat în timp ce citeşte. Pentru Fred nu e prea mult loc, dar eu stau confortabil, sprijinit de spatele lui, şi îi simt căldura. Stăm cât se poate de cuminţi, nu vrem să ratăm nici un cuvânt, şi până la urmă Boletta îşi reia lectura. Am trecut cu bine către nord; am trecut de insula nelocuită Jan Mayen şi ne-am aruncat acolo ancora pentru două zile, timp în care oamenii de ştiinţă s-au dus pe ţărm. Chiar şi înainte să ajungem atât de departe în nord, soarele era sus pe cer la amiază. La puţin timp după ce am părăsit acel ţărm, am dat de gheaţă; ne-a croit drum cu greu, dar gheaţa era din ce în ce mai tare şi, după două zile am fost siliţi să ne întoarcem ca să scăpăm de ea. Am înaintat mai departe spre nord printre bucăţi de gheaţă mai mult sau mai puţin solide; din când în când, când vremea era prielnică, sau când nu mai puteam înainta, aruncam ancora lângă un gheţar şi făceam o serie de măsurători ale temperaturii, adică cercetam temperatura oceanului la diferite adâncimi şi, de asemenea, măsuram adâncimea prin sunet. Aveam la bord echipament pentru a măsura adâncimea până la 7.200 de metri. Cea mai mare adâncime pe care am măsurat-o a fost, dacă îmi amintesc bine, 2.880 de metri.
- Dumnezeule mare, murmură bătrâna. Ce curaj au avut! 2.880 de metri.
- Taci din gură! strigă Fred.

Pentru un moment este linişte. Şi apoi Boletta citeşte tare şi clar: Nu trebuie să mă tem că asta o să aibă parte de atenţia presei, pentru că n-o să se scrie despre asta nici un cuvânt în ziare!

Apoi faţa de masă este ridicată şi apare faţa mamei; se uită la noi surprinsă, dar cred că după aceea lasă faţa de masă la loc, şi cred că ele ştiau că noi am fost acolo tot timpul.
- Ghici cine se ascunde sub masă? a întrebat ea.

Şi acum şi Bătrâna, şi Boletta trebuie să se uite - e ca şi cum capetele lor ar atârna cu susul în jos, iar eu mă înveselesc când le văd aşa. Dar Fred este mai serios ca niciodată.
- Mai vreau, cere el. Mai vreau.
- Nu, acum e de ajuns. Nu e bine pentru băiat.

Se referă la mine sau la Fred? Oare nu e bine să auzim ce se citeşte sau ea nu vrea să stăm sub masă? Oricum, nici un cuvânt nu a mai fost citit în seara aceea. Boletta a pus scrisoarea la loc în plic şi l-a legat cu o panglică albastră astfel încât să nu cadă nici o pagină, apoi plicul a fost pus în sertarul de jos al dulapului. Ne-am târât din ascunzătoarea noastră de sub masă. Dar nu mai era la fel, pentru că pe Bătrână a luat-o valul; era ca şi cum amintirile erau la dreapta şi la stânga ei, purtând-o cu ele. M-a luat pe genunchi şi eu am văzut expresia de pe faţa lui Fred atunci când Bătrâna m-a înconjurat cu braţele şi mi-a pus capul pe pieptul ei. Am văzut invidie în ochii lui şi încă ceva - dispreţ. Nu-mi vin în minte alte cuvinte pentru ce am văzut, în afară de invidie şi dispreţ, dar n-a plecat, a continuat să stea pe jos, în colţ, pentru că ştiam ce avea să urmeze. Boletta a stins luminile, a tras draperiile şi a aprins lumânări. Mama cocea felii de măr în bucătărie şi după puţin timp aroma lor s-a amestecat cu întunericul şi Bătrâna a oftat mulţumită.
- Acum e din nou ceasul înserării, a murmurat ea. Ce vreţi să vă povestesc?
- Despre scrisoare, am zis eu.
- Despre scrisoare!
- Nu e frumos să îngâni, a spus Fred din colţ.

Când Bătrâna ne povestea ceva, întotdeauna începea de la ceva ce n-avea legătură cu subiectul, ca şi cum ar fi vrut să ajungă acolo pe ocolite. O lua pe departe, ne punea răbdarea la încercare, ne făcea poftă să auzim mai mult; ne-a povestit despre orăşelul din Køge în care se născuse şi pe care îl descrisese însuşi Hans Christian Andersen. Ne spunea despre cum foloseau bucăţi din şira spinării de cod, cu care se făceau căni, boluri pentru zahăr şi mici vase pentru smântână, iar părţi din oasele capului erau lipite pe cutiuţe mici în care ţineau lucruri secrete. Mâncam felii de măr coapte fierbinţi şi dormitam; semiîntunericul şi ocolişurile poveştii Bătrânei mă făceau somnoros. Şi, cu toate astea, ea se ivea acolo, în chip neaşteptat, pe trambulina povestirii, gata pentru marea săritură.
- Şi aşa s-a întâmplat că un tânăr marinar s-a îndrăgostit de mine.
- S-a îndrăgostit de tine? am întrebat eu.

Fred a mârâit. Bătrâna a chicotit.
- Iar eu m-am îndrăgostit de el, Barnum. Ne-am îndrăgostit unul de altul atât de tare, încât ecoul poveştii a ajuns până în Copenhaga şi s-a răspândit în întreaga ţară.
- Nu mai exagera atât, i-a poruncit Boletta.

Bătrâna a mai luat o înghiţitură de vin de Malaga.
- Danemarca e îndeajuns de mică pentru ca aceste lucruri să se audă, a zis ea.
- Spune mai departe, am şoptit eu.

Iar Bătrâna continua.
- Pe vremea aceea eu eram tânără, era înainte de 1900. Dar fericirea noastră împreună a fost de scurtă durată. În iunie 1900 s-a îmbarcat pe vasul Antarctic, care trebuia să plece spre Groenlanda. Iar el, cel care se numea Wilhelm şi a fost străbunicul vostru, nu s-a mai întors niciodată la mine, ci a rămas acolo în întinderea de gheaţă din nord.

Bătrâna a rămas tăcută. Îi auzeam inima bătând sub rochie; bătăile erau ca nişte bubuituri rare şi grele şi îi făceau mâinile să tremure. Eram gata să izbucnesc în lacrimi.
- Nu te opri acum, am şoptit.

Bătrâna şi-a trecut degetele prin părul meu.
- Poate că povestea de-abia acum începe, Barnum? Pentru că, după un an, când micuţa Boletta se născuse, am fost vizitată de un domn trimis de proprietarii vasului şi el mi-a adus o scrisoare care fusese găsită în haina impermeabilă a lui Wilhelm în ziua în care a dispărut. Aceeaşi scrisoare care stă acum în sertar.

Bătrâna a trebuit să ia o pauză. A mâncat câteva felii de măr calde. Am aşteptat. Departe, doamna Arnesen cânta la pian aceeaşi melodie pe care o cânta de obicei.
- Spune mai departe, am şoptit.
- Spune mai departe!
- Nu e frumos să îngâni, a zis Fred.

Şi Bătrâna a continuat.
- Când am citit scrisoarea, a fost ca şi cum Wilhelm ar fi vorbit cu mine. Era dispărut şi cu toate astea vorbea cu mine. Era atât de ciudat. Îi auzeam vocea în cuvintele acelea, în cerneala uscată, în scrisul pentru care se străduise atât de tare acolo, în frig. În acelaşi timp, nu puteam să nu mă gândesc că, dacă şi-ar fi pus pe el haina impermeabilă, poate că ar fi fost încă în viaţă.

Boletta a oftat.
- Atunci s-ar fi pierdut şi scrisoarea, a zis ea.

Ne-am gândit la asta o vreme. Fred s-a ridicat, dar s-a aşezat imediat la loc. Mirosul de măr copt era copleşitor în întuneric. Ne ţinea acolo. Aveam coajă de măr arsă în gură, dulce şi tare. Bătrâna şi-a şters nasul.
- Şi apoi am intrat în lumea filmului, a şoptit ea. Pentru că spuneau despre mine că eram cea mai atractivă fată din Danemarca.

M-am uitat în sus la ea. Parcă toată fiinţa ei era făcută dintr-un rid uriaş; faţa ei semăna cu o stafidă mare.
- Ce înseamnă atractivă? am întrebat.
- Frumoasă, a şoptit Bătrâna.
- Atunci, te-au minţit, am zis.

Bătrâna a râs şi m-a trimis la culcare. Fred era plictisit pentru că şi el trebuia să se ducă la culcare în acelaşi timp, dar, dintr-un motiv sau altul, nu a protestat. Stăteam treji pe întuneric.
- N-ar fi trebuit să spui niciodată asta, a zis el.

M-am speriat. Făcusem ceva ce lui Fred nu-i plăcuse.
- Ce-am spus?
- Că au minţit-o.
- N-am vrut să spun asta, Fred.
- Să nu mai zici altă dată.

Mi-am trântit capul în pernă şi am plâns.
- Vrei să-ţi citesc? am şoptit.

Fred a aruncat o felie de măr pe podea.
- Ce să-mi citeşti, Micuţule?

M-am gândit un moment.
- Dacă mă duc şi aduc scrisoarea, pot să-ţi citesc restul.

Fred a rămas tăcut o vreme.
- Nimeni n-are voie să atingă scrisoarea, a zis el până la urmă. Doar Boletta şi Bătrâna. Şi mama.

A tăcut din nou. Nici eu nu mai aveam nimic de spus.
- Şi în afară de asta, tu nici nu ştii să citeşti, a zis el.

M-am ridicat în pat în capul oaselor.
- Ba ştiu.
- Ba nu.
- Ba da, ştiu.
- Ba nu, a insistat Fred. Eşti prea mic.

M-am întins la loc pe pat. Eram gata să izbucnesc în plâns.
- A b c, am şoptit.
- Ce spui?
- A b c d e f g, am zis.

Acum Fred s-a ridicat în capul oaselor.
- Ce naibii faci? a strigat.
- H i j k l m n o p, am zis cât de repede am putut. Citesc! Q r s t!

Fred a sărit din pat şi a venit spre mine, şi habar n-aveam ce era în mintea lui, am văzut doar că avea pumnul încleştat şi m-am strecurat sub plapumă, sperând că n-avea să mă găsească în întuneric. Dar dintr-odată el s-a oprit chiar în faţa ferestrei. A stat acolo mult timp. După un timp am îndrăznit să scot capul din plapumă şi să mă uit la el. Am văzut că ţinea o cretă cu amândouă mâinile; s-a aplecat şi a desenat o linie pe toată lungimea podelei între noi. Şi de fiecare dată când mama ştergea linia aia, Fred desena una nouă, până când în cele din urmă ea a renunţat şi a lăsat-o acolo, o linie care împărţea camera în două. Şi în noaptea aceea sau în altă noapte tata, Arnold Nilsen, a venit acasă cu o maşină de spălat rufe? Poate că în noaptea aceea a fost. Atunci a fost. De aceea Fred nu pleacă să se culce. Doar stă acolo, ascultând. Pe scară e un zgomot teribil. Tata cară o maşină de spălat şi face un zgomot de scoală toţi vecinii. Dar nu se întâmplă nimic. Poate să facă oricât zgomot vrea, din moment ce vine acasă aducând o maşină de spălat rufe. Mama nu poate să-şi creadă ochilor şi o ia de mână pe Boletta, care o ţine de mână pe Bătrâna. Tata gâfâie ca un ren şi e roşu la faţă ca sfecla - şi cu toate astea i-a rămas destulă putere ca să zâmbească.
- Vin, zice el. Faceţi loc!

Şi cară maşina de spălat direct în baie şi o lasă acolo în timp ce se aşază în cadă, îşi şterge sudoarea de pe frunte şi aşteaptă să i se liniştească bătăile inimii. Mama aduce o bere pentru el; e miezul nopţii şi totul e de necrezut. El bea toată sticla de bere fără să o ia de la gură şi noi stăm acolo holbându-ne la el.
- Gata, s-au dus vremurile în care trebuia să vă rupeţi spatele spălând rufele în cadă! zice el în cele din urmă, şi se uită pe rând la mama, la Boletta şi la Bătrâna. Pentru că, uite, acum cu maşina asta am adus acasă viitorul!

Se ridică din casa băii ca un zeu solar.
- Cum ai făcut rost de ea? întreabă mama.

Expresia de pe faţa tatei se transformă într-una de nerăbdare; în colţul ochilor, o încordare, o umbră peste zâmbetul lui. Dar seara aceea e prea bună ca să o poată strica ceva. O îmbrăţişează pe mama şi o sărută atât de apăsat, încât ea trebuie să-l împingă de lângă ea cu forţa.
- De asta nu trebuie să vă faceţi griji, zice tata şi râde.

Apoi începe să sucească şi să lege tot felul de lucruri şi înjură mai mult ca niciodată, pentru că trebuie să facă totul cu o singură mână. Mama mă înconjoară cu braţele şi îi astupă urechile lui Fred ca să nu audă, în timp ce Bătrâna oftează şi clatină din cap la vederea viitorului pentru care nu prea este loc în încăperea mică a băii. Dar tata triumfă din nou. Luminiţa unui buton de pe capac se aprinde şi el îşi flutură mâna bună şi arată spre asta.
- Când apeşi acest buton electric, pui în mişcare nimic altceva decât procesul de spălare, stoarcere a rufelor şi golire a maşinii de apă, în ordinea în care am spus. În afară de asta, trebuie să vă spun în treacăt că maşina are un element care poate fi reglat, o pompă automată, un pulsator şi o uşă din oţel inoxidabil.

Un timp e linişte. Suntem uluiţi la maximum, iar tata savurează fiecare clipă. Ne are pe toţi în palmă. Scoate la iveală un pachet de detergent.
- Ce mai staţi acolo şi căscaţi gura? exclamă el. Duceţi-vă şi aduceţi cele mai murdare rufe pe care le găsiţi!

Dar ce trebuie să aducem? Ar trebui să începem cu perdelele, cearşafurile, şosetele, cârpele din bucătărie, pantalonii şi toate hainele noastre? Stăm acolo, înghesuiţi cu toţii în baie. Nici măcar Fred nu se mişcă, iar tata râde tare, cu poftă, de toată confuzia asta, de faptul că suntem ca paralizaţi. E un râs binevoitor - răbdător şi blând în noaptea asta generoasă.
- Atunci trebuie să cer cuiva să aducă cel mai bun lucru pe care-l are, murmură el.

Mama dispare pentru o secundă şi apare din nou cu ciorapii ei de nailon. Boletta este pe cale să protesteze, dar tata îi anulează orice obiecţie cu încă un zâmbet.
- Lucrurile de lână, mătase şi ţesăturile delicate sunt spălate în apă călduţă timp de un minut, spune el, cu voce scăzută.

Apoi lasă să cadă ciorapii în maşină, unul după altul, trânteşte capacul, toarnă nişte detergent într-un sertăraş mic, deschide robinetul şi îşi pune degetele pe buton. Trebuie să ne aplecăm înainte. El răsuceşte butonul. Sigur că auzim un zgomot, un zumzet uşor care creşte treptat în intensitate; maşina începe să tremure şi apoi să se scuture, un motor zgomotos vibrând. Mama este albă ca varul, Boletta nu îndrăzneşte să se uite, iar Bătrâna tot oftează, pentru că acesta nu e viitorul, ci mai degrabă începutul nebuniei. Tata devine puţin neliniştit (zâmbetul lui de-abia se ţine) şi se aşază pe maşină ca să o facă să stea locului. În nici un caz nu trebuie să cadă; există puteri mai mari decât ale noastre - un motor ca ăsta poate să facă să meargă un feribot de la Svolvaer până la Bergen şi să-l aducă înapoi înainte ca maşina să înceapă să clătească. Stau în faţa lui Fred care râde cu lacrimi; tata e cât pe ce să-l pocnească, dar dintr-odată maşina se linişteşte. Se ridică puţin abur din capac, apoi aburul se împrăştie. Tata se uită cu satisfacţie la ceasul de mână, numărând ultimele secunde ale minutului. Apoi saltă capacul, scoate cele trei perechi de ciorapi şi le înfăşoară pe după mâna fără degete. Ciorapii strălucesc, şi nu numai atât, jur, chiar şi găurile din genunchi par a nu mai exista; sunt întregi şi curaţi şi miros frumos - sunt ca noi. Da, sunt mai buni decât când erau noi, iar Boletta şi Bătrâna pot să-şi pună aceşti ciorapi reînviaţi şi să meargă la plimbare cu ei. Tata ne ia pe mine şi pe Fred deoparte.
- Acum aţi văzut cum se face, şopteşte. Şi nici unul dintre noi nu va uita noaptea asta.

Şi după aceea îşi scoate cămaşa şi o aruncă în maşină, şi vrea să îi dăm şi pijamalele, dar mama vine şi ne trimite la culcare. Dar noi nu adormim; stăm acolo ascultând cântecul maşinii de spălat, apoi când s-a făcut linişte din nou ne strecurăm în baie, unde sunt atârnate la uscat cămăşile albe ale tatei, şi ne aşezăm pe vine acolo. Fred îşi trece degetele peste plăcuţa de metal de sub butonul de pornire, iar eu stau lângă el cât de aproape îndrăznesc. Faţa lui e serioasă; îşi încleştează dinţii şi îşi mişcă încet degetele de la literă la literă.

M-A-Ş-I-N-Ă-D-E-S-P-Ă-L-A-T, zice el încet; spune tare fiecare literă. Dar acolo nu scrie maşină de spălat, scrie Evalet. Fred se întoarce spre mine şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Dar nu spun nimic, pentru că el rar se uită aşa la mine, zâmbind; este şi mândru, şi stânjenit în acelaşi timp. Nu-i spun că pe maşina de spălat scrie Evalet, şi nu maşină de spălat. Şi stăm acolo pe podeaua băii, sub cămăşile tatei, iar Fred îşi trece degetele peste litere din nou şi din nou.
- Maşină de spălat, şopteşte el.

Iar eu mă gândesc la toate micile etichete pe care mama le-a cusut pe hainele noastre astfel încât să nu le încurcăm atunci când ne ducem la gimnastică, la scăldat, la lecţiile de dans sau la dentist. Mama era aproape obsedată de asta după ce am primit maşina de spălat. Pe toate hainele erau numele noastre: cămăşile, puloverele, şosetele, jacheta de piele întoarsă, căciulile, mănuşile - chiar şi chiloţii noştri aveau etichete. Fred Nilsen, Barnum Nilsen. Hainele noastre n-aveau să se încurce niciodată. Dar acum, când tot ce s-a întâmplat a rămas atât de departe în urma noastră, acum mă gândesc la labirint, la băiatul din The Shining care alerga printre tufişurile înalte, acoperite de zăpadă, şi Peder mă ia de mână la Saga, chiar dacă acum avem amândoi treizeci de ani. Dar amândoi suntem uşor de speriat, fiecare în felul lui. Şi chiar în interiorul urechilor noastre, unde este nervul auzului, şi acolo este un labirint. E umplut cu un lichid limpede, dens - lichidul acustic - şi seamănă cu melcişorii pe care îi găseşti pe lângă apă vara şi îi foloseşti ca momeală. Ar trebui să fie un labirint şi în ochi, chiar în mijlocul lui, dar ochiul e compus doar din lacrimi şi muşchi. Şi îl văd pe Fred trecându-şi încet degetul prin praful de sub masa din sufragerie, peste scrisoare, peste ciorapii de nailon, peste linia din mijlocul camerei noastre şi peste literele de pe maşina de spălat. Şi şopteşte în timp ce încearcă să citească literele acelei zile.
- N-ar fi trebuit să spui niciodată asta, Barnum.

Mi-a fost atât de teamă.
- Ce? Ce n-ar fi trebuit să spun?
- Că au minţit-o pe Bătrâna, zice Fred.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer