Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Sfâşierea cerului


Ursula K. Le Guin, traducere de Roxana Brînceanu

15.01.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ursula K. Le Guin
Sfâşierea cerului
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Roxana Brînceanu
Colecţia Epsilon



*****
Intro
 
Fiica unui antropolog american faimos şi a unei scriitoare, Ursula Kroeber Le Guin (n. 1929) este autoare de romane, povestiri şi cărţi pentru copii, în principal în genurile fantasy şi science-fiction; a scris de asemenea poezii şi eseuri. A devenit celebră după publicarea romanului Mâna stângă a întunericului, care a obţinut premiile Hugo şi Nebula în 1970. Cu următorul roman, Deposedaţii, a fost primul autor care a câştigat de două ori în acelaşi an premiile Hugo şi Nebula pentru roman. Le Guin a fost recompensată cu 5 premii Hugo şi 6 premii Nebula.

În 1979 a primit premiul Gandalf Grand Master, în 1995 titlul Lifetime Achievement din partea World Fantasy, iar în 2003 a fost distinsă cu premiul Grand Master al societăţii Science Fiction and Fantasy Writers of America. A câştigat 19 premii Locus pentru ficţiune, mai multe decât oricare alt autor.

*

Şi dacă visele ar putea modifica realitatea? Şi dacă am înţelege că visele noastre schimbă cu adevărat realitatea şi că suntem singurii care o ştim? Cum am încerca să folosim puterea aceea, fără să ne identificăm cu divinitatea?
Un roman care examinează natura realului şi a identităţii personale în cea mai bună tradiţie a lui Philip K. Dick.

******
Fragment

Capitolul 1

"Confucius şi cu tine sunteţi amândoi vise, iar eu, cel care spun că voi sunteţi vise, sunt eu însumi un vis. Acesta este un paradox. Poate că mâine un om înţelept îl va explica; acel mâine s‑ar putea să nu fie decât peste zece mii de generaţii." - Chuang Tse: II
 
Purtată de curenţi, aruncată de valuri, împinsă cu imensă putere de întreaga masă a oceanului, meduza alunecă în abis. Lumina străluceşte prin ea şi întunericul o pătrunde. Purtată, aruncată, împinsă de oriunde spre oriunde, căci în adâncurile mării nu există alte repere decât mai aproape şi mai departe, mai sus şi mai jos, meduza atârnă şi se leagănă; pulsaţiile o străbat uşor şi rapid, aşa cum vasta pulsaţie diurnă bate în marea dirijată de lună. Atârnând, legănându-se, pulsând, creatura cea mai vulnerabilă şi mai insubstanţială, ea are în apărarea ei violenţa şi forţa întregului ocean, căruia i-a încredinţat fiinţa sa, evoluţia şi voinţa.
 
Dar iată că se înalţă continentele încăpăţânate. Pragurile de nisip şi stâncile ţâşnesc din apă în aer, acel spaţiu oribil, uscat, de sclipire şi instabilitate, unde nu există niciun sprijin pentru viaţă. Iar acum, acum curenţii înşală şi valurile trădează, întrerupându-şi ciclul nesfârşit, ca să se ridice înspumate pe stânci în aer, spărgându-se... Ce va face creatura aparţinând cu totul mării pe nisipul uscat în lumina zilei. Ce va face mintea în fiecare dimineaţă când se va trezi?

Pleoapele îi fuseseră arse, aşa că nu putea închide ochii, iar lumina îi pătrundea în creier, pârjolindu-l. Nu putea întoarce capul fiindcă bucăţile de beton prăbuşit îl ţintuiau şi vergelele de oţel ieşite din miezurile lor îi ţineau capul ca într-o menghină. Când acestea dispărură, se putu mişca din nou; se ridică. Se afla pe treptele de ciment; o păpădie înflorea lângă mâna lui, ieşind dintr-o crăpătură în treaptă. După un timp se ridică în picioare, dar imediat i se f ăcu teribil de rău şi ştiu că e din cauza radiaţiilor. Uşa se afla la numai doi metri de el, căci patul gonflabil ocupa jumătate de cameră. Ajunse la uşă, o deschise şi ieşi. Dincolo de ea se întindea un nesfârşit coridor cu linoleum pe jos, unduind uşor în sus şi în jos pe kilometri întregi, şi la capătul lui, foarte departe, toaleta bărbaţilor. Porni spre ea, încercând să se sprijine de pereţi, dar nu era nimic de care să se ţină, şi peretele se transformă în podea.
- Uşurel. Hai, uşor.
 
Faţa liftierului spânzura deasupra lui ca un felinar de hârtie, palidă, înconjurată de păr cărunt.
- Sunt radiaţiile, zise, dar Mannie nu păru să înţeleagă şi nu spuse decât:
- Ia-o încet.
 
Era întins pe spate în patul lui.
- Eşti beat?
- Nu.
- Ai luat vreun drog?
- Mi-e rău.
- Ce-ai luat?
- N-am găsit-o pe cea potrivită, rosti, vrând să spună că încercase să încuie uşa prin care veneau visele, dar niciuna dintre chei nu se potrivea cu lacătul.
- Vine un medic de la etajul cincisprezece, se auzi Mannie slab prin vuietul valurilor spărgându-se.
 
Se zbătea să se menţină la suprafaţă şi încerca să respire. Un străin stătea lângă patul lui, ţinând în mână o seringă hipodermică şi privindu-l.
- Gata, zise străinul. Îşi revine. Te simţi ca naiba? Ia-o încet! Chiar ar trebui să te simţi ca naiba. Ai luat toate astea deodată? Arătă şapte ambalaje plastifiate din trusa de la autodispensar: Un amestec nenorocit, barbituricele şi dexedrina. Ce încercai să-ţi faci?
 
Îi era greu să respire, dar greaţa dispăruse, lăsându-i numai o slăbiciune groaznică.
- Toate au data de săptămâna asta, continuă medicul, un tânăr şaten cu coadă de cal şi dinţi stricaţi. Ceea ce înseamnă că nu toate provin de pe cardul tău farmaceutic, aşa că trebuie să-ţi fac raport pentru că le-ai împrumutat. Nu-mi place asta, dar, vezi tu, am fost chemat aici şi n-am încotro. Însă nu-ţi face griji, cu medicamentele astea nu-i o crimă, n-o să primeşti decât o înştiinţare că trebuie să te prezinţi la Şcoala Medicală sau la Clinica Zonală pentru examinare, şi o să fii trimis la un doctor sau la un psiholog pentru TTV - tratament terapeutic voluntar. Am completat deja fişa ta, ţi-am folosit ID-ul; tot ce mai trebuie să ştiu e de când foloseşti medicamentele astea peste limitele care îţi sunt alocate?
- De câteva luni.
 
Medicul mâzgăli ceva pe o hârtie pe genunchi.
- Şi de la cine ai împrumutat carduri farmaceutice?
- De la prieteni.
- Îmi trebuie numele.
 
După un timp, medicul vorbi:
- Un nume, oricum. E doar o formalitate. N-o să-i bage în necazuri. Uite, ei n-o să primească decât o mustrare din partea Poliţiei, iar Controlul SEB o să le ţină sub observaţie cardurile farmaceutice timp de un an. E doar o formalitate. Un singur nume.
- Nu pot. Încercau doar să mă ajute.
- Uite, dacă nu-mi dai tu numele, înseamnă că opui rezistenţă, şi fie ajungi la închisoare, fie te bagă la Terapie Obligatorie, într-o instituţie. Oricum pot lua urma cardurilor prin înregistrările autodispensarului dacă vor asta, n-am face decât să le scutim timpul. Hai, spune-mi măcar un nume.
 
Îşi acoperi faţa cu braţele ca să se ferească de lumina imposibil de îndurat şi zise:
- Nu pot. Nu pot să fac asta. Am nevoie de ajutor.
- A împrumutat cardul meu, spuse liftierul.
- Mda. Mannie Ahrens, 247-602-6023. Pixul medicului începu să scrie.
- N-am folosit niciodată cardul tău.
- Zăpăceşte-i puţin! N-o să verifice. Oamenii folosesc cardurile farmaceutice ale altora tot timpul, nu pot verifica. Eu mereu îl împrumut pe al meu şi îl folosesc pe al altcuiva. Am o colecţie întreagă de mustrări de-alea. Ei nu ştiu. Am făcut rost de lucruri despre care SEB nu a auzit vreodată. Tu n-ai mai avut niciodată probleme. Ia-o uşor, George!
- Nu pot, zise, prin asta înţelegând că nu putea să-l lase pe Mannie să mintă pentru el, că nu-l putea opri să mintă pentru el, că n-o putea lua uşor, că nu putea continua aşa.
- O să te simţi mai bine în două-trei ore, spuse medicul. Dar stai în casă azi. Oricum în oraş e totul blocat, şoferii GPRT sunt din nou în grevă şi Garda Naţională încearcă să repună în mers metrourile, iar la ştiri se spune că e o harababură groaznică. Stai liniştit. Eu trebuie să plec, mă duc pe jos la lucru, fir-ar să fie, e la zece minute de aici, în State Housing Complex de pe Macadam.
 
Patul săltă când se ridică el.
- Ştii că numai în complexul ăla sunt două sute şaizeci de copii care suferă de kwashiorkor? Toţi provin din familii cu venituri reduse sau care trăiesc din ajutor social, şi nu consumă proteine. Şi eu ce dracu\' ar trebui să fac? Am înaintat de cinci ori petiţii privind Raţia Minimă de Proteine pentru copiii ăia şi raţiile nu vin, n-am parte decât de birocraţie şi scuze. Oamenii care trăiesc din ajutor social îşi permit să cumpere hrană suficientă, aşa îmi tot spun. Sigur, dar dacă nu se găseşte hrană de cumpărat? Ah, la naiba. Mă duc să le fac injecţii cu vitamina C şi să încerc să mă prefac că foametea nu e decât scorbut...
 
Uşa se închise. Patul se clătină când Mannie se aşeză pe el acolo unde stătuse medicul. Se simţea o aromă slabă, dulceagă, ca de iarbă proaspăt cosită. Din bezna ochilor închişi, din ceaţa care se ridica în jur, glasul lui Mannie se auzi îndepărtat:
- Nu-i aşa că-i minunat să trăieşti?
 
Capitolul 2
 

"Portalul către Dumnezeu este non‑existenţa." - Chuang Tse: XXIII

Biroul doctorului William Haber nu avea vedere spre Muntele Hood. Era un apartament eficient de interior la etajul şaizeci şi trei al Willamette East Tower şi nu avea vedere spre nicăieri. Însă pe unul dintre pereţii lipsiţi de ferestre se găsea un imens poster cu Muntele Hood, la care dr. Haber se uita când vorbea prin intercomunicator cu secretara.
- Cine e acest Orr care urmează, Penny? Istericul cu simptome de lepră?
 
Ea se afla la numai trei metri dincolo de zid, dar un comunicator între birouri, ca şi o diplomă agăţată pe perete, inspiră încredere pacientului, la fel ca doctorului. Şi nici nu e prea potrivit ca un psihiatru să deschidă uşa şi să strige: "Următorul!"

- Nu, domnule doctor, acela e domnul Greene de la zece. Acesta este trimis de doctorul Walters de la Şcoala Medicală Universitară, un caz de TTV.
- Abuz de medicamente. Corect. Am dosarul aici. OK, trimite-l înăuntru când soseşte.
 
Chiar în timp ce vorbea, auzi scârţâitul ascensorului urcând şi apoi oprindu-se, uşile desfăcându-se; paşii, ezitarea, uşa de la intrare deschizându-se. Acum că asculta, mai putea auzi şi alte uşi, maşini de scris, voci, apa trasă în toalete, în toate birourile de la etajul lui, de deasupra şi de dedesubt. Adevărata şmecherie era să înveţi să nu le auzi. Singurul spaţiu sigur rămas era cel din interiorul capului.
 
Acum Penny parcurgea rutina primei vizite împreună cu pacientul şi, în timp ce aştepta, dr. Haber privi din nou peretele şi se întrebă când fusese făcută o asemenea fotografie. Cer albastru, zăpezi de la poale până în vârf. Fără îndoială, cu mult timp în urmă, în anii şaizeci sau şaptezeci. Efectul de seră acţionase treptat, iar dr. Haber, născut în 1962, îşi putea aminti limpede cerul senin din copilărie. În prezent, zăpezile eterne dispăruseră de pe toţi munţii din lume, inclusiv de pe Everest, chiar şi de pe Erebus, cel de pe ţărmurile Antarcticii. Dar desigur că putea fi o fotografie actuală colorată, cu cerul albastru şi piscul alb falsificate; n-aveai cum să-ţi dai seama.
- Bună ziua, domnule Orr! rosti ridicându-se şi zâmbind, dar fără să întindă mâna, căci mulţi dintre pacienţii din ultima vreme aveau repulsie de contactul fizic.
 
Pacientul îşi retrase nesigur mâna abia mişcată, jucându-se nervos cu lănţişorul de la gât, şi spuse:
- Bună ziua.
 
Lănţişorul era cel obişnuit, lung şi din oţel argintat. Era îmbrăcat normal, ca orice funcţionar obişnuit; părul tuns conservator la nivelul umerilor, barba scurtă. Avea părul şi ochii deschişi la culoare, un bărbat scund, slab, simplu, întru câtva prost hrănit, dar sănătos, între 28 şi 32 de ani. Neagresiv, calm, molâu, reţinut, convenţional. După cum spunea adesea dr. Haber, cea mai valoroasă perioadă din relaţia cu un pacient erau primele zece secunde.
- Luaţi loc, domnule Orr. Aşa! Fumaţi? Cele cu filtru cafeniu sunt calmante, cele albe sunt energizante.
 
Domnul Orr nu fuma.
- Hai să vedem dacă ne punem de acord în privinţa situaţiei dumneavoastră. Controlul SEB vrea să ştie de ce împrumutaţi cardurile farmaceutice ale prietenilor ca să faceţi rost din autodispensare de stimulente şi somnifere peste ceea ce vă este alocat. Corect? Aşa că v-au trimis la băieţii de pe colină, v-au recomandat TTV şi v-au trimis la mine pentru terapie. E totul corect?
 
Îşi auzea propriul glas plăcut, relaxat, bine calculat, astfel încât cealaltă persoană să se simtă în largul său; dar cel de faţă nu era nici pe departe în largul său. Clipea des, postura îi era încordată, poziţia mâinilor excesiv de oficială: portretul clasic al anxietăţii reprimate. Aprobă din cap de parcă ar fi înghiţit în sec.
- OK, bun, până aici nimic ieşit din comun. Dacă aţi fi făcut stoc de pilule ca să le vindeţi dependenţilor sau ca să comiteţi o crimă cu ajutorul lor, atunci aţi fi fost în mare încurcătură. Dar cum dumneavoastră le-aţi folosit pur şi simplu, pedeapsa nu constă decât în câteva şedinţe cu mine! Acum, desigur, o să vreau să ştiu de ce le-aţi folosit, pentru ca împreună să găsim un stil de viaţă mai bun pentru dumneavoastră, care să vă păstreze în limitele dozei de pe card într-o primă fază şi, poate ulterior, să vă elibereze de orice dependenţă de medicamente. Aşadar, obiceiul dumneavoastră - ochii îi fugiră pentru o clipă peste fişa descărcată de la Şcoala Medicală - era să luaţi barbiturice câteva săptămâni la rând, să treceţi câteva nopţi pe dextroamfetamină, apoi din nou pe barbiturice. Cum a început? Insomnie?
- Dorm bine.
- Dar aveţi coşmaruri.
 
Bărbatul ridică ochii speriat: un fulger de teroare pură. Avea să fie un caz simplu. Nu avea nicio apărare.
- Un fel de coşmaruri, zise el răguşit.
- Mi-a fost uşor să ghicesc, domnule Orr. În general mi-i trimit pe cei care visează. Îi zâmbi tânărului: Sunt un specialist în vise. Literal. Un onirolog. Somnul şi visele sunt domeniul meu. OK, acum să trecem la următoarea presupunere, şi anume că aţi folosit fenobarbital ca să nu mai visaţi, dar aţi descoperit că, pe măsură ce vă obişnuiaţi cu medicamentul, efectul de suprimare a viselor era tot mai slab, până a devenit nul. La fel şi dexedrina. Aşa că le alternaţi. Corect?
 
Pacientul aprobă ţeapăn din cap.
- De ce perioada cu dexedrină era tot mai scurtă?
- Mă făcea iritabil.
- Bineînţeles. Iar ultima doză combinată pe care aţi luat-o a fost o tâmpenie. Însă nu periculoasă în sine. Oricum, domnule Orr, aţi f ăcut ceva periculos. Luă o pauză pentru sporirea efectului: V-aţi privat de vise.
 
Din nou pacientul dădu din cap.
- Încercaţi să vă privaţi de hrană şi apă, domnule Orr? Aţi încercat în ultima vreme să vă descurcaţi fără aer?
 
Îşi păstra un ton jovial şi pacientul reuşi să schiţeze un scurt zâmbet nefericit.
- Ştiţi că aveţi nevoie de somn. Aşa cum aveţi nevoie de hrană, apă şi aer. Dar vă daţi seama că somnul nu e suficient, că trupul tânjeşte după o porţie de somn cu vise? Dacă e privat sistematic de vise, creierul dumneavoastră o să vă facă nişte lucruri tare ciudate. O să deveniţi iritabil, flămând, incapabil să vă concentraţi - sună familiar? Nu e vorba doar de dexedrină! - susceptibil la visare cu ochii deschişi, cu viteză de reacţie instabilă, uituc, iresponsabil, victimă a fanteziilor paranoice. În cele din urmă, o să vă silească să visaţi... indiferent ce. Nu există niciun medicament care să vă împiedice să visaţi, fără să vă ucidă. De exemplu, alcoolismul extrem duce la o boală numită mielinoliza pontină centrală, care este fatală; cauza ei e o leziune a creierului mic ca rezultat al lipsei viselor. Nu a lipsei somnului! A lipsei unei anumite stări foarte specifice care apare în timpul somnului, starea de vis, somnul REM, faza theta. Dumneavoastră nu sunteţi alcoolic, şi nici mort, aşa că ştiu că orice aţi fi luat ca să vă suprimaţi visele a avut succes doar parţial. În consecinţă, (a) starea dumneavoastră fizică este proastă din cauza privării parţiale de vise, şi (b) aţi încercat să urmaţi o fundătură. Aşadar: cum a început această fundătură? Teama de vise, de coşmaruri, bănuiesc eu, sau de ceea ce consideraţi a fi coşmaruri. Îmi puteţi spune ceva despre visele astea?
 
Orr ezită.
 
Haber deschise gura şi o închise din nou. Deseori ştia ce aveau să spună pacienţii şi putea s-o spună în locul lor mai bine decât ei. Dar ei erau cei care trebuiau să facă pasul care conta. Nu-l putea face el pentru ei. Şi la urma urmelor, discuţia aceasta nu era decât ceva preliminar, un vestigiu al zilelor înfloritoare ale psihanalizei; singura sa funcţie era de a-l ajuta pe el să decidă cum să-l ajute pe pacient, dacă era indicată o condiţionare pozitivă sau una negativă, ce ar trebui să facă.
- Nu am coşmaruri mai mult decât alţi oameni, cred, spunea Orr, privindu-şi mâinile. Nimic special. Mie... mi-e frică de vise.
- Sau de visele urâte.
- De orice vis.
- Înţeleg. Aveţi idee cum a început frica asta? Sau de ce anume vă temeţi, ce doriţi să evitaţi?
 
Cum Orr nu răspunse imediat, ci tăcea privind în jos la mâinile lui, mâini pătrate, înroşite, stând prea nemişcate pe genunchi, Haber îl impulsionă puţin:
- E vorba de iraţionalul, de lipsa de legi, uneori de imoralitatea viselor, ceva de genul ăsta vă face să nu vă simţiţi bine?
- Da, într-un fel. Dar dintr-un motiv anume. Vedeţi, eu... eu...
 
Iată punctul culminant, cheia, se gândi Haber, privind şi el mâinile acelea încordate. Sărmanul. Are vise ude şi un complex de vinovăţie din cauza lor. Incontinenţă urinară în copilărie, o mamă excesiv de severă...
- De aici încolo n-o să mă mai credeţi. Bietul de el era mai bolnav decât arăta.
- Un om care are de-a face cu visele şi atunci când doarme şi atunci când e treaz nu-şi face prea multe probleme ce să creadă şi ce să nu creadă, domnule Orr. Nu poate fi încadrat într-o anume categorie. Nu-şi găseşte locul. Aşa că nu ţineţi seama de asta şi continuaţi. Mă interesează.
 
Părea să-l ia de sus? Se uită la Orr să vadă dacă declaraţia nu fusese greşit interpretată şi întâlni pentru o clipă ochii bărbatului. Nişte ochi extraordinar de frumoşi, gândi Haber, iar cuvântul îl surprinse, căci nici frumuseţea nu era o categorie în care îşi încadra pacienţii. Avea irisul albastru sau cenuşiu, foarte limpede, parcă transparent. Pentru un moment, Haber uită de el şi se pierdu în ochii aceia limpezi, amăgitori; dar numai pentru un moment, astfel că stranietatea experienţei abia dacă fu înregistrată de mintea sa conştientă.
- Ei bine, zise Orr, vorbind cu o oarecare hotărâre, eu am vise care... care afectează... lumea din afara visului. Lumea reală.
- Toţi avem din astea, domnule Orr. Orr se holbă la el. Un om foarte sincer.
- Efectul viselor din faza theta imediat înainte de trezire asupra nivelului emoţional general al psihicului poate fi...
 
Omul cel sincer îl întrerupse.
- Nu, nu la asta mă refer. Şi bâlbâindu-se puţin: Vreau să spun că visez ceva şi se adevereşte.
- Nici asta nu e greu de crezut, domnule Orr. Vorbesc foarte serios. Abia de când cu dezvoltarea gândirii ştiinţifice oamenii au început să tindă să studieze astfel de declaraţii, nici vorbă să nu creadă în ele. Profeţiile...
- Nu sunt vise profetice. Nu pot să prevăd nimic. Eu pur şi simplu schimb lucrurile.
 
Ţinea mâinile strâns încleştate. Nu era de mirare că tipii de la Şcoala Medicală îl trimiseseră aici. Ei întotdeauna îi trimiteau nucile greu de spart lui Haber.
- Îmi puteţi da un exemplu? Cum ar fi, să vă amintiţi de prima dată când aţi avut un astfel de vis. Câţi ani aveaţi?
 
Pacientul ezită îndelung şi în cele din urmă spuse:
- Aveam şaisprezece ani, cred.
 
Atitudinea lui era încă docilă; se temea considerabil de mult de subiect, dar nu era în defensivă sau ostil faţă de Haber.
- Nu sunt sigur.
- Povestiţi-mi de prima dată de care sunteţi sigur.
- Aveam şaptesprezece ani. Locuiam încă în casa părintească, iar sora mamei mele locuia şi ea cu noi.
 
Divorţase şi nu avea de lucru, primea doar ajutorul social. Ne cam stătea în drum. Apartamentul era unul obişnuit cu trei camere, iar ea era mereu prezentă. O f ăcea pe mama să se urce pe pereţi. Nu prea avea tact, la mătuşa Ethel mă refer. Murdărea baia - aveam încă baie particulară în apartament. Şi, of, făcea mereu tot felul de glume proaste cu mine. Pe jumătate glume. Venea în dormitorul meu îmbrăcată doar cu pantaloni de pijama, lucruri de genul ăsta. Avea doar vreo treizeci de ani. Mă cam agita. Nu aveam încă o prietenă şi... ştiţi dumneavoastră. Adolescenţii. Sunt uşor de excitat. Mie nu-mi plăcea. Vreau să spun, era mătuşa mea.
 
Aruncă o privire spre Haber ca să se asigure că doctorul înţelegea ce nu-i plăcea şi că nu-i dezaproba resentimentul. Toleranţa insistentă a secolului al XX-lea produsese la fel de multă vinovăţie sexuală şi teamă de sex la urmaşii săi cum o făcuse represivitatea trecutului secol XIX. Orr se temea că Haber ar putea fi şocat că el nu voia să se culce cu mătuşa lui. Haber îşi păstră expresia obiectivă, dar interesată, şi Orr continuă.
- Mă rog, am avut o mulţime de vise neliniştite, iar mătuşa asta era mereu prezentă în ele. De obicei deghizată, aşa cum apar oamenii uneori în vise; odată era o pisică albă, dar eu ştiam că era Ethel. Oricum, în cele din urmă, într-o seară când m-a convins s-o duc la film şi a încercat să mă provoace s-o pipăi, apoi când am ajuns acasă, s-a tot învârtit în jurul patului meu, sugerându-mi că părinţii mei dorm şi lucruri de genul ăsta, ei bine, după ce în final am scos-o din camera mea şi am adormit, am avut un vis. Unul foarte viu. Mi l-am putut aminti perfect când m-am trezit. Am visat că Ethel murise într-un accident de maşină în Los Angeles şi că venise telegrama.
 
Mama plângea în timp ce încerca să gătească pentru cină, şi mie îmi părea rău pentru ea, tot îmi doream s-o pot ajuta cumva, numai că nu ştiam ce-aş putea face. Asta a fost tot... Numai că, după ce m-am trezit, m-am dus în salon. Ethel nu era pe canapea. Nu mai era nimeni în apartament, doar părinţii mei şi cu mine. Ea nu era acolo. Ea nu fusese niciodată acolo. Nu a fost nevoie să întreb. Îmi aminteam. Ştiam că mătuşa Ethel murise într-un accident pe autostradă către Los Angeles cu şase săptămâni în urmă, în drum spre casă, după ce vizitase un avocat în legătură cu divorţul. Primisem vestea printr-o telegramă. Întregul vis a fost într-un fel ca şi cum aş fi retrăit ceva ce se întâmplase în realitate. Numai că nu se întâmplase. Înainte de vis. Vreau să spun, ştiam şi că ea locuise cu noi, dormind pe canapeaua din salon, până noaptea trecută.
- Dar nu exista nimic care să arate asta, s-o dovedească?
- Nu. Nimic. Ea nu fusese acolo. Nimeni nu-şi amintea că fusese, cu excepţia mea. Iar eu mă înşelam. Asta e.
 
Haber dădu gânditor din cap şi îşi mângâie barba. Ceea ce păruse să fie un caz banal de dependenţă de medicamente apărea acum ca o aberaţie gravă, dar niciodată un sistem iluzoriu nu-i mai fusese prezentat cu atâta sinceritate. Orr putea fi un schizofren inteligent, aruncându-i nada, incitându-l, cu o inventivitate şi o prefăcătorie schizoide; doar că lui îi lipsea acea vagă aroganţă interioară pe care o aveau astfel de oameni şi la care Haber era extrem de sensibil.
- De ce credeţi că mama dumneavoastră nu a observat că realitatea se schimbase în cursul ultimei nopţi?
- Păi, nu ea a visat. De fapt, visul a schimbat realitatea. A creat o realitate diferită, retroactivă, din care mama făcuse totdeauna parte. Fiind în ea, nu avea nicio amintire a alteia. Eu da, mi le aminteam pe amândouă, fiindcă fusesem... acolo... în momentul schimbării. Numai aşa pot să-mi explic, ştiu că nu are sens. Dar sunt obligat să-mi găsesc o explicaţie, altfel ar trebui să accept faptul că sunt nebun.
 
Nu, tipul ăsta nu era deloc molâu.
- Eu nu judec, domnule Orr. Eu caut fapte. Iar evenimentele din mintea cuiva, credeţi-mă, pentru mine sunt fapte. Când vezi înregistrându-se în alb-negru pe electroencefalograf visul unui alt om în timp ce visează, aşa cum am făcut eu de mii de ori, nu mai vorbeşti despre vise ca fiind "ireale". Ele există; sunt evenimente; lasă un semn în urma lor. OK. Înţeleg că aţi mai avut şi alte vise care par să fi avut un efect asemănător?
- Câteva. Nu pentru mult timp. Numai când eram stresat. Dar părea să... să se întâmple tot mai des. Am început să mă sperii.
 
Haber se aplecă înainte.
- De ce?
 
Orr părea nedumerit.
- De ce să vă speriaţi?
- Pentru că nu vreau să schimb lucrurile! zise Orr, ca şi cum ar fi subliniat ceva extrem de evident. Cine sunt eu să mă amestec în mersul evenimentelor? Şi mintea mea inconştientă e cea care schimbă lucrurile, fără vreun control voit. Am încercat cu autohipnoză, dar n-a fost de niciun folos. Visele sunt incoerente, egoiste, iraţionale - imorale, cum aţi spus acum câteva minute. Ele vin din latura noastră asocială, nu-i aşa, cel puţin în parte? N-am vrut s-o ucid pe biata Ethel. Voiam doar să n-o mai am prin preajmă. Ei bine, într-un vis e foarte probabil ca asta să devină ceva drastic. Visele o iau pe scurtătură. Am omorât-o. Într-un accident de maşină la o mie de kilometri distanţă şi cu şase săptămâni în urmă. Sunt responsabil de moartea ei.
 
Haber îşi mângâie din nou barba.
- De aici, zise rar, medicamentele care suprimă visele. Ca să evitaţi viitoare responsabilităţi.
- Da. Medicamentele împiedicau visele să se construiască şi să capete putere. Numai unele dintre ele, cele foarte intense, sunt... Căută cuvântul: ... eficiente.
- Bun. OK. Hai să vedem. Sunteţi necăsătorit; lucraţi ca proiectant la Bonneville-Umatilla Power District. Vă place munca acolo?
- E bine.
- Cum staţi cu viaţa sexuală?
- Am avut o căsătorie de probă. Ne-am despărţit anul trecut, după câţiva ani.
- Dumneavoastră v-aţi retras sau ea?
- Amândoi. Ea nu voia copii. Nu era făcută pentru căsătorie.
- Şi de atunci?
- Ei, câteva fete de la birou. Nu sunt... de fapt nu prea sunt mare armăsar.
- Dar relaţiile interpersonale în general? Simţiţi că interacţionaţi satisf ăcător cu ceilalţi oameni, că aveţi o nişă în ecologia emoţională a mediului dumneavoastră?
- Presupun că da.
- Deci puteţi spune că practic nu e nimic în neregulă cu viaţa dumneavoastră reală. Corect? OK. Acum spuneţi-mi: vreţi, vreţi cu toată seriozitatea, să scăpaţi de această dependenţă de medicamente?
- Da.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer