Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Predica despre căderea Romei


Jerome Ferrari, traducere de Tania Radu

22.01.2014
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jerome Ferrari
Predica despre căderea Romei
Editura Pandora M, 2013

Traducere de Tania Radu
Colecţia Literary Fiction



*****
Intro

Jérôme Ferrari s-a născut în 1968 la Paris. A locuit în Corsica şi a predat filosofia la Liceul Internaţional "Alexandre Dumas" din Alger timp de câţiva ani, apoi la Liceul Fesch din Ajaccio. În prezent, este profesor de filosofie la Şcoala Franceză din Abu Dhabi. Penultima carte a sa, Où j'ai laissé mon âme, apărută în 2010, a câştigat Grand Prix Poncetton şi Prix Roman France Télévisions.
În 2012, romanul său Predica despre căderea Romei a fost distins cu Premiul Goncourt. Jérôme Ferrari a declarat că acest roman e "o parabolă despre disperarea contemporană a cărei morală este optimistă: sfârşitul unei lumi nu înseamnă sfârşitul lumii".
*

Un scriitor-filosof, cu un stil original şi seducător, ne invită să descoperim societatea noastră în contrapunct cu meditaţiile Sfântului Augustin.
Scris într-un limbaj de o frumuseţe aparte, cizelat şi curgător totodată, romanul lui Ferrari are drept loc de desfăşurare un sat din Corsica, unde un bătrân localnic se întoarce ca să se regăsească şi să-şi înţeleagă eşecurile. Nepotul său renunţă la studiile de filosofie pentru a lua în administrare barul din sat, împreună cu un prieten din copilărie. Fideli teoriilor lui Leibniz, cei doi vor să facă din acest loc cea mai bună dintre lumile posibile, însă, în scurt timp, utopia se transformă în coşmar. Vechile răni se redeschid. Sufletele se alterează. Fatalitatea condamnă oamenii să vadă cum se prăbuşesc lumile pe care le-au construit, obligându-i să-şi asume partea lor de vină.
Titlul cărţii face trimitere la faimoasa predică a Sfântului Augustin - "Lumea este ca omul: se naşte, creşte, apoi moare".

*****
Fragment

Ca mărturie a originilor, mai bine zis a sfârşitului, ar fi această fotografie făcută în vara lui 1918, pe care Marcel Antonetti s-a încăpăţânat degeaba s-o tot privească de-a lungul vieţii, fără să înţeleagă ce lipsea din ea. Cei cinci fraţi şi surori pozează toţi împreună cu mama. Împrejur, totul e de un alb lăptos, nu se distinge nici podea, nici pereţi, iar ei parcă plutesc ca nişte spectre în ceaţa stranie ce stă să-i cuprindă şi să-i înghită. În rochia de doliu, ea stă fixă şi fără vârstă, cu un turban închis la culoare pe cap şi cu mâinile aşezate pe genunchi, fixând atât de intens un punct de dincolo de obiectivul aparatului de fotografiat, încât pare indiferentă la tot ce o înconjoară - fotograful şi instrumentele lui, lumina de vară, copiii ei, Jean-Baptiste purtând o beretă cu pampon, şi care se lipeşte temător de ea, strâns în costumul de marinar care i-a rămas mic, apoi cele trei fiice mai mari, aliniate în spatele ei, toate ţepene în hainele de sărbătoare, cu braţele strânse pe lângă corp şi, singură în primul plan, fata cea mai mică, Jeanne-Marie, desculţă şi cârpită, cu feţişoara palidă şi bosumflată ascunsă de părul lung şi nepieptănat. De câte ori întâlneşte privirea mamei sale, Marcel are senzaţia irepresibilă că lui anume i se adresează, că-l căuta deja cu privirea acolo, în limbul unde se afla încă, nenăscut. Fiindcă în această fotografie surprinsă în vara toridă a lui 1918 în curtea şcolii, de un fotograf ambulant care-ntinsese un cearceaf alb pe o capră de lemn, Marcel contemplă spectacolul propriei absenţe. Sunt acolo toţi cei care în curând aveau să-l înconjoare cu grija şi, poate, cu dragostea lor, dar, la drept vorbind, niciunul nu se gândeşte la el. Şi nimeni nu-i duce lipsa. Şi-au scos din dulapul burduşit de naftalină hainele de sărbătoare, pe care nu le pun niciodată şi, înainte de a păşi cu toţii bucuroşi că se întâmplă în sfârşit ceva care-i scoate din monotonia şi singurătatea acelor ani de război, a trebuit s-o împace pe Jeanne-Marie, care are doar patru ani şi nu are nici rochie nouă, nici încălţări. Curtea şcolii e plină de lume. În căldura teribilă, fotograful a făcut toată ziua portrete de femei şi copii, de infirmi, de bătrâni şi de preoţi, care au defilat prin faţa obiectivului, dornici să aibă şi ei un moment de răgaz, iar mama şi fraţii lui au aşteptat răbdători la coadă, ştergându-i din când în când lacrimile lui Jeanne-Marie, căreia-i e ruşine desculţă şi cu rochia găurită. Când să facă poza, n-a vrut nicicum să se aşeze în rând cu ceilalţi şi a trebuit s-o lase să stea în faţă singură, în picioare, pitită după pletele zburlite. S-au adunat cu toţii, dar el, Marcel, nu e acolo. Şi totuşi, printr-o miraculoasă şi de neînţeles simetrie, după ce i-a condus unul câte unul la groapă, ei mai există acum doar prin el şi prin privirea lui încăpăţânată. el, la care niciunul nu se gândea în timp ce-şi ţineau respiraţia când fotograful scotea capacul obturatorului, şi care e acum singura lor pavăză, fragilă, împotriva neantului. de aceea continuă să scoată fotografia din sertar şi o păstrează cu grijă, deşi o detestă, cum a detestat-o de fapt dintotdeauna, iar dacă într-o bună zi va neglija s-o facă, din ei n-o să mai rămână nimic, fotografia va redeveni o aglomerare de pete negre şi gri, iar Jeanne-Marie va înceta pentru totdeauna să mai fie o fetiţă de patru ani. le aruncă uneori priviri furioase, îi vine să le reproşeze opacitatea, ingratitudinea, indiferenţa, dar întâlneşte privirile mamei şi îşi închipuie că-l poate vedea până şi în limburile unde sunt ţinuţi captivi copiii nenăscuţi şi că-l aşteaptă, chiar dacă, în realitate, Marcel nu este şi nu a fost niciodată cel pe care-l caută cu disperare din priviri. Fiindcă, mult dincolo de obiectivul aparatului de fotografiat, ea îl caută din ochi pe cel care ar trebui să-i stea alături, în picioare, şi a cărui absenţă este atât de orbitoare, încât îţi vine să crezi că fotografia a fost făcută în vara aceea fierbine a lui 1918 tocmai ca să o facă vizibilă şi să-i păstreze urma. Tatăl lui Marcel căzuse prizonier în Ardeni în cursul primelor lupte şi muncea de la începutul războiului într-una dintre minele de sare din Silezia de Jos. la fiecare două luni, trimitea o scrisoare pe care i-o dicta unuia dintre camarazi, şi pe care copiii o citeau înainte să i-o traducă mamei cu voce tare. Scrisorile ajungeau atât de greu, încât le era întotdeauna frică să nu fie doar ecoul vocii unui mort, purtat de o mână străină care scrie. dar n-a murit. Se va întoarce în sat în vara lui 1919, la timp ca Marcel să-şi poată face intrarea în scenă. Genele îi arseseră, unghiile de la mâini păreau mâncate de acid, iar de pe buzele lui crăpate ridicau fâşii de piele moartă, de care nu va mai scăpa niciodată. Cu siguranţă, şi-a privit copiii fără să-i mai recunoască, nu şi nevasta, care nu se schimbase aproape deloc, pentru că n-a fost niciodată cu adevărat tânără şi nurlie, aşa că a strâns-o la piept, chiar dacă Marcel n-a înţeles niciodată ce a putut împinge unul spre altul aceste două trupuri uscate şi hărtănite, nu putea fi vorba nici de dorinţă, nici măcar de instinctul animalic, a fost poate numai pentru că Marcel avea nevoie de îmbrăţişarea lor ca să scape din limburile unde pândea de mult să se nască. la chemarea lui tăcută au răspuns probabil când s-au strecurat atunci unul spre celălalt în întunericul din cameră, fără zgomot, ca să nu le atragă atenţia lui Jean-Baptiste şi lui Jeanne-Marie care se prefăceau că dorm, lungiţi pe saltea într-un colţ al odăii, cu inimile bubuind în faţa misterioaselor zgomote şi suspine răguşite, pe care le identificau fără să le poată da nume, copleşiţi de amploarea tainei care amesteca în proximitatea lor atâta violenţă şi intimitate, în timp ce părinţii lor se istoveau unul pe altul frecându-şi cu furie trupurile, răsucindu-se şi storcându-şi carnea secătuită în căutarea vechilor izvoare, împuţinate de tristeţe, de doliu şi de sare, ca să găsească acolo, în adâncul trupurilor lor, ultimele ochiuri de umezeală vâscoasă, fie şi o dâră subţire, o picătură cât de mică de fluid în care poate încolţi ceva. Şi atâta s-au străduit, încât acea unică picătură a ţâşnit condensându-se în ei, făcând posibilă viaţa, deşi ei înşişi abia mai trăiau. Marcel a crezut mereu, s-a temut că n-a fost de fapt dorit, ci pur şi simplu impus de o necesitate cosmică impenetrabilă, care n-a putut decât să facă să se aprindă viaţa în pântecele sec şi ostil al mamei sale, în vreme ce dinspre mare, peste câmpiile mlăştinoase, venea un vânt urât mirositor, cu tot cu miasmele gripei ucigaşe care a măturat satele şi a aruncat în gropi săpate la repezeală zeci de trupuri ale celor care scăpaseră din război. nimic n-a putut-o opri, a bântuit ca musca veninoasă din poveste, apărută dintr-o blestemată de căpăţână care putrezise şi din care a ieşit într-o dimineaţă prin orbitele goale ca să-şi împrăştie respiraţia otrăvitoare şi să se îngraşe cu vieţile oamenilor, până s-a făcut atât de mare, încât umbra-i acoperea în întregime valea şi doar sabia Arhanghelului putea s-o doboare. Arhanghelul se întorsese acum de mult în cer, rămânând surd la rugăciuni şi la procesiuni, îşi întorsese faţa de la cei care mureau pe rând, mai întâi cei mai slabi, copiii, bătrânii, femeile gravide. doar mama lui Marcel rămânea dreaptă, neclintită şi tristă, iar vântul care sufla neîncetat împrejur îi ferea căminul de molimă. Cu câteva săptămâni înainte de naşterea lui Marcel, vântul s-a oprit, făcând loc liniştii care se aşternea peste câmpiile pline de mărăcini şi buruieni, peste zidurile prăbuşite, peste stânile pustii şi peste morminte. Când l-au scos din pântecele mamei, Marcel a rămas minute în şir moale şi tăcut, înainte să scoată primul ţipăt, anemic şi scurt, şi trebuiră să-i vină chiar lângă buze ca să simtă firicelul de respiraţie caldă, nelăsând nicio urmă pe oglinjoară. Părinţii s-au grăbit să-l boteze. S-au aşezat lângă leagăn privindu-l ca şi cum l-ar fi pierdut deja, şi aşa aveau să-l privească de-a lungul întregii lui copilării. la cea mai mică fierbinţeală ori greaţă, la orice acces de tuse îl vegheau ca pe un muribund, găsind în fiecare vindecare o minune care nu puteai spera să se repete, căci nimic nu se consumă mai repede ca mila lui dumnezeu. dar Marcel se vindeca mereu şi continua să trăiască, la fel de încăpăţânat pe cât era de firav, ca şi cum în întunericul uscat din burta mamei sale ar fi învăţat deja cum să-şi folosească mai bine puţinele resurse în slujba unei unice şi epuizante misiuni: să supravieţuiască până la a deveni invulnerabil. Mereu îi dădea târcoale un demon de a cărui victorie părinţii se temeau foarte tare şi care l-ar fi putut lăsa fără viaţă în pătuţ. Vlăguit de veşnice dureri de cap şi de pântecăraie, Marcel ştia că nu va fi aşa, că n-o să-i reuşească nici dacă izbutea să i se cuibărească înăuntru şi să aprindă focul ulcerului care-l făcea să scuipe sânge, de a trebuit un an întreg să lipsească de la şcoală. Şi demonul nu învingea, Marcel se ridica iar şi iar. Chiar dacă încă simţea în stomac o mână pregătită să-i sfâşie cu degete ascuţite mucoasa delicată, asta era viaţa lui, mereu ameninţată şi totdeauna triumfătoare. Îşi drămuia puterile, simţămintele, mirările şi nu-i bătea inima când Jeanne-Marie venea să-l caute strigând: Marcel, vino repede, e un hoţ în dreptul fântânii. n-a clipit nici când l-a văzut trecând pe primul biciclist pe care-l pomenise vreodată satul lor, care mergea pe drum de înghiţea pământul, cu pulpanele surtucului fluturându-i înapoi ca aripile unei berze, şi îşi privea impasibil tatăl sculându-se în zori ca să lucreze pământurile altuia şi să îngrijească de vite care nu erau ale lui, în timp ce pretutindeni răsăreau monumente cu femei de bronz, împingând înainte, cu demnă hotărâre, copiii hărăziţi să fie sacrificaţi patriei. lângă ele se vedeau soldaţi căzuţi cu gura deschisă, dar cu drapelul în mâini, ca şi cum, după ce plătiseră preţul de carne şi de sânge, mai trebuia şi să dea lumii aproape moarte tributul de simboluri de care era nevoie ca să dispară cu totul şi să lase loc în sfârşit lumii noi. nu se întâmpla însă nimic, o lume pierise pur şi simplu fără să fie înlocuită cu alta, bărbaţii lăsaţi de izbelişte într-o lume inexistentă continuau comedia reproducerii şi a morţii, surorile mai mari ale lui Marcel se măritau una după alta şi, sub implacabilul soare mort, mâncam chiftele de pesmet şi beam vin prost, silindu-ne să zâmbim ca şi cum avea să fie iarăşi bine, ca şi cum femeile aveau să zămislească iarăşi o lume nouă, prin copiii lor. dar nu, nu se întâmpla nimic, timpul nu aducea mai mult decât succesiunea monotonă a anotimpurilor care semănau între ele şi care nu promiteau altceva decât blestemata lor continuitate. Cerul, munţii şi marea încremeneau în ochii ficşi ai stârvurilor de animale zăcând slăbănoage pe malurile apelor, în praf sau noroi. În case, aceleaşi priviri trimise înapoi de oglinzi, în lumina slabă a lumânărilor, aceleaşi abisuri săpate pe chipuri de ceară. la căderea nopţii, ghemuit în fundul patului, Marcel îşi simţea inima strânsă de-o frică mortală, pentru că noaptea adâncă şi tăcută nu era prelungirea normală şi trecătoare a zilei, ci ceva înspăimântător, o stare fundamentală în care, după un efort epuizant de douăsprezece ore, pământul cădea fără să-şi mai revină. zorile nu erau decât o amânare, iar Marcel pleca spre şcoală oprindu-se adesea în drum ca să vomite sânge şi promiţându-şi să nu-i sufle o vorbă mamei, care l-ar fi obligat să se pună în pat şi s-ar fi rugat în genunchi lângă el după ce i-ar fi pus pe burtă comprese fierbinţi. nu mai voia să-şi lase demonul să-l smulgă de la singurele lucruri care-i făceau plăcere, lecţiile învăţătorului, hărţile colorate şi măreţia istoriei, inventatorii şi savanţii, copiii salvaţi de turbare, regii şi prinţii lor moştenitori, tot ce-l făcea să mai creadă că de partea cealaltă a mării exista altă lume, o lume adevărată, palpitând de viaţă, în care oamenii mai ştiau să facă şi altceva decât să-şi prelungească viaţa de suferinţă şi dezagregare, o lume care mai putea inspira şi alte dorinţe decât aceea de a o părăsi cât mai iute, căci de partea cealaltă a mării, era sigur, se sărbătorea deja de mulţi ani răsăritul lumii noi, în care avea să intre în 1926 JeanBaptiste, minţind asupra vârstei ca să se poată angaja, şi astfel să şteargă marea şi să descopere dincolo de ea, alături de alţi flăcăi plecaţi şi ei cu sutele de-acasă, fără ca părinţii lor resemnaţi şi trişti să-i mai poată opri, cum poate fi o lume adevărată. la masă, lângă Jeanne-Marie, Marcel mânca închizând ochii ca să-l regăsească pe Jean-Baptiste acolo, pe oceanele lui fabuloase, unde pluteau corăbiile uşoare ale piraţilor, prin oraşele păgâne pline de cântece, de fum şi de zarvă şi prin pădurile înmiresmate mişunând de animale sălbatice şi de sălbatici fioroşi care l-ar fi privit pe fratele său cu spaimă respectuoasă, ca pe Arhanghelul de neînfrânt, cel care învinsese molima şi care se înrolase din nou în salvarea oamenilor. la catehism asculta tăcut minciunile evanghelistului, căci el ştia ce era o apocalipsă şi că, la sfârşit, cerurile nu se vor deschide, n-or să fie nici cavaleri, nici trâmbiţe, nici numărul fiarei, doar liniştea, care făcea să pară că nu se întâmplase nimic. nu, nu se întâmplase nimic, anii curgeau precum nisipul şi tot nu se petrecea nimic, iar acest nimic îşi întindea puterea domniei oarbe peste toate, o domnie mortală şi fără ieşire, despre care nimeni nu putea spune când a început. Căci lumea dispăruse deja la momentul când a fost făcută această fotografie, în vara lui 1918, tocmai pentru ca să rămână măcar o urmă drept dovadă că a existat, dar şi, în acelaşi timp, că a dispărut fără să fi băgat cineva de seamă, şi tocmai absenţa ei s-a impregnat atunci pe hârtia fotografică, odată cu sărurile de argint, cea mai enigmatică şi mai intensă absenţă pe care Marcel avea s-o contemple întreaga lui viaţă, urmărindu-i conturul în albeaţa lăptoasă a fundalului, pe chipul mamei sale, al fraţilor şi surorilor lui, pe mutriţa bosumflată a lui Jeanne-Marie, în puţinătatea bietelor lor prezenţe omeneşti lăsate să plutească fantomatic, fiindcă pământul parcă fugise de sub picioarele lor, într-un spaţiu infinit şi abstract, fără ieşire şi lipsit de repere, şi de care nu-i putea salva nici măcar dragostea ce-i unea, căci în absenţa lumii până şi dragostea e neputincioasă. de fapt, nu ştim deloc ce e lumea şi de ce anume depinde existenţa ei. legea misterioasă care o face să apară, să crească şi să moară este poate înscrisă undeva în univers. dar ştim un singur lucru: pentru ca o lume nouă să se nască, trebuie mai întâi să moară cea veche. Şi mai ştim că intervalul care le separă poate fi infinit de scurt sau, dimpotrivă, atât de lung, încât oamenii trebuie să înveţe de-a lungul mai multor decenii să vieţuiască în deznădejde ca să descopere că sunt cu adevărat neputincioşi şi că, de fapt, nici n-au trăit. Am putea chiar recunoaşte semnele mărunte ale unei lumi dispărute, nu şuieratul obuzelor la nord peste câmpiile cu măruntaiele revărsate, ci declanşatorul unui aparat de fotografiat care abia dacă tulbură lumina vibrantă a verii, sau mâna mică şi muncită a unei femei tinere care închide uşa uşor de tot, în miez de noapte, peste ceea ce n-ar fi trebuit să fie viaţa ei, ori pânza pătrată a unei corăbii ce taie apele albastre ale Mediteranei în dreptul Hipponei şi aduce de când Roma acelaşi vechi şi incredibil mesaj, cum că oamenii încă există, deşi lumea lor a pierit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer