Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Alchimia golului


Şerban Axinte, pe marginea unei cărţi de Ioana Ieronim

04.12.2013
Bucureştiul cultural, noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Ieronim
Când strugurii se prefac în vin
Editura Cartea Românească, 2013


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Alchimia golului

Două oglinzi faţă în faţă

Prezenţă constantă în lirica românească a ultimelor trei decenii, Ioana Ieronim şi-a cultivat în timp o manieră personală de investigare sensibilă a realităţii, inserând în poezia sa un substrat mitologic ce aureolează de multe ori aspectele comune, cotidiene. Din acest motiv Nicolae Manolescu aprecia la un moment dat că "viziunea poetei este înţelegătoare, de o cruzime indirectă, căci niciodată observaţia nu e alterată de aprecieri şi judecăţi. Mitologiile Ioanei Ieronim nu fac altceva decât să valorifice comunul şi derizoriul, să identifice raţiunea lor internă de a fi". Amintesc aici câteva din titlurile cele mai importante ale autoarei: Vară timpurie (1979), Proiect de mitologie (1981), Eglogă (1984), Luni dimineaţa (1987), Triumful Paparudei (1992). Cel mai recent volum, Când strugurii se prefac în vin (2013) este din punctul meu de vedere un poem amplu prin coerenţa sa internă, tematică şi vizionară, centrat pe ideea de alchimizare paradoxală a acelor rămăşiţe de viaţă netrăite cu adevărat, poate, dar care îşi împlinesc şi ele menirea de a contura un destin. Ceea ce rămâne în urmă ca fapt neîmplinit are aproape aceeaşi valoare ca şi trăirea plenară căci ambele situaţii existenţiale conduc către interogaţii de substanţă la care nu se poate da un răspuns direct: "Ierburi toropite/ arbori cuprinşi de flăcări mici/ durerea/ uitată în alt anotimp./ Hotarul dintre suflet şi trup/ unde este/ la vremea când strugurii neculeşi/ se prefac în vin?" (Vremea când strugurii).

Am spus că nu se poate da un răspuns direct, pentru că acesta este disipat totuşi în mai multe poeme ce conturează un parcurs alchimic, după cum sugeram mai sus, sinusoidal. Dar, până la urmă, ce se transformă în ce? Încerc aproximarea unui răspuns analizând o parte dintre textele cărţii de faţă. În poemul de deschidere, Apă şi pământ, se poate observa schimbul de esenţe şi complinirea celor două elemente naturale, primordiale din care s-a plămădit şi omul la începuturi. Aceste două elemente sunt în perfectă armonie. Apa e tandră şi violentă în acelaşi timp, pământul este uscat, moale şi măcinat de deşert. Dar ceea ce este jos, nu poate fi decât aidoma cu ce e şi sus. Cerul şi pământul sunt două oglinzi dispuse faţă în faţă, între ele, pelicula vibratorie a apei ce transformă: "apa care inundă şesul/ cu bolta cerească răsfrântă în adânc/ şi iarba plăpândă a lui martie, între lumi,/ străpunge oglinda/ apa, apa cântată/ apa descântată/ apa ce va sfinţi grădina/ pe care o udă". Aşa cum strugurii necopţi se prefac în vin, la fel şi logosul neauzit bine îşi are materializarea sa paradoxală, neliniară: "Într-o zi poate vom aşterne/ pe calea noastră înceată de pergament/ câteva nume dintre cele care/ nu s-au auzit bine/ când s-au spus la început" (Pergament). Lucrurile din jur sunt modificate de cel care trăieşte prin ele, pe de o parte, şi de cel care le contemplă, pe de altă parte. Trăirea şi contemplaţia nu pot fi înţelese ca două faze ale aceluiaşi proces, pentru că se manifestă în simultaneitate: "Un ochi trăieşte celălalt contemplă/ o inimă trăieşte/ cealaltă contemplă/ între ele firul Ariadnei/ clepsidra care ne-a fost dată" (Pas de deux). Atenţia, focalizarea pe un anumit lucru îl desprinde pe acesta din rândul celorlalte, îl individualizează, îi fixează prezenţa. Din acest motiv, deşi privirea e una şi aceeaşi, între percepţii există o falie de timp ce oferă răgaz viziunii să se închege. Aceeaşi idee, dar constituită pe imaginea multifaţetată a oglinzii sparte, se regăseşte şi în poezia Anotimp.

Potenţialitatea întregului

Am afirmat mai sus că apa este o peliculă vibratorie ce reflectă şi transformă. Iată că în prima parte a textului intitulat Trei dansuri sub lună putem înţelege acest principiu generalizat la nivelul a tot ce există şi are legătură cu prezenţa şi trecerea omului prin lume: "o chemare ne apropie/ zigzagul secundei/ reflectat în stele/ propulsat în fiecare celulă/ mişcarea noastră/ coincidenţa/ unda". De altfel, motivul reflectării, al oglinzii se regăseşte în foarte multe dintre poezii. E liantul dintre ele, e permanenţa unei lirici ce îşi află esenţa prin materializarea unui anumit dublu al fiinţei. Cunoaşterea ezoterică, de care Ioana Ieronim face dovadă, aduce în tensiune adevăruri înţelese parţial, din perspectiva unui unghi restrictiv de vedere, dar care conţine în sine potenţialitatea întregului. Acesta nu are însă o reprezentare. El e încă imaterial ca o împlinire doar proiectată: "Ce suntem noi?/ lupi, dragoni, salamandre? Palmele ne păstrează mirosul focului/ pe care l-am aprins la răscruce/ răscrucea care nu promite nici o alegere bună./ Ne-am hrănit cu jăratec/ am deschis o mie de ochi/ dar de văzut vedem numai/ prin lentila flăcării/ în care suntem captivi" (Captivi într-o flacără).

Mai multe poeme cu substrat biblic au rolul de a lărgi sfera elementelor intrate în procesul alchimic. Dumnezeu e în acest caz entitatea care transformă prezenţele. Dar maniera de ilustrare a acestor "adevăruri" nu poate fi decât indirectă. Lumea conceptualizată prin logos are nevoie de viaţă adevărată, aşa că nu avem de-a face cu o transcriere poetizată a unor scene sau taine desprinse din cărţile sfinte. Importantă se dovedeşte relaţia care se stabileşte între substrat şi experienţa concretă a vieţii: "nu-nu, era altă dată, ne trezisem devreme,/ se făcuse ziua plecării, într-adevăr,/ părul ne lucea a rouă/ cum scânteiază toamna în vie/ pânzele de păianjen/ vrei să zici - când nu fusesem încă/ alungaţi din Grădină?" (Întâlnire). Un text despre transcendenţa dinspre "nenăscut" spre viaţă (o transcendenţă uşor atipică, mai puţin întâlnită în literatură decât cealaltă transcendenţă) propune o viziune în care din nou pământul şi cerul par două oglinzi dispuse faţă în faţă, totodată, omul şi corespondentul său astral se oglindesc unul în altul. O uşoară nostalgie după un paradis amniotic pierdut aduce o tensiune sporită poemului prin ultimul său vers: "asemenea stelelor pe orbită/ cel nenăscut se roteşte cu tălpile mici/ înăuntrul sferei sale./ Un pas urmează celuilalt/ înainte de a te naşte/ mersul dintâi este zbor/ în blânda gravitaţie/ Mai departe mai târziu/ pe asfalt, parchet şi ţărână şi piatră/ te poţi lovi şi sângera/ [...]/ mersul va fi zbor/ şi aici/ va fi zbor câteodată" (Paşi). Prin texte de genul Rap sau Astfel vânăm în teritoriul interzis cartea câştigă în dinamism, în tensiune. Discursul poetic cu tentă narativă concentrează metaforele recurente din volum şi le amplifică energia.

Firul încâlcit

De cele mai multe ori, recurenţele metaforice, mai ales atunci când au valoare de anaforă, sunt cele care rotunjesc scrierea în ansamblul ei. Cartea de faţă se împlineşte însă prin ciclul Firul Ariadnei. Aici, deşi substratul e, în mod evident, mitologic, "istoriei" primordiale îi este dictat un cu totul alt curs. "Firul" nu mai are menirea de a te face să nu mai pierzi calea. Dimpotrivă, urmărind firul Ariadnei poţi pierde calea. Pentru că, aşa cum deja am sugerat mai sus, referitor la poemul Pas de deux, atenţia, focalizarea pe un anumit lucru îi determină acestuia prezenţa. Ariadna ţese, dar se ţese pe ea însăşi. Ea însăşi e firul. Celui ce vrea să iasă din întuneric nu-i mai rămâne decât să se orienteze după ecoul înşelător al torsului ei: "ea nu-şi mai vede mâinile ţesând/ nici desenul voalului regal/ făcut să găsească/ să piardă/ calea/ poeme, scame/ şoaptele Ariadnei/ ecoul torsului ei/ care ne poartă prin întuneric/ paşii" (Torcătoarea). Firul e şi un element care ar separa lumile. Firul nu se rupe, dar se încâlceşte, aşa că lumile nu pot fi perfect separate, ele comunică prin cel care trăieşte în lumea de aici şi în cea de dincolo în acelaşi timp. Umbrele sunt cele care aparţin ambelor dimensiuni. Umbrele aduc frica şi atunci când un pericol iminent a fost depăşit. În poemele de la sfârşitul volumului Când strugurii se prefac în vin există şi o anumită candoare, un fel de a se manifesta al inimii ce face ca fiinţa să devină uşoară, volatilă. Poate astfel pluti între timpul de dinainte şi cel de după: "Ai ucis fiara înfometată/ în noi e pace/ luna şi soarele deasupra ta/ răsar din nou./ Eu nemişcată stau/ doar vălul mi se zbate/ mă ţin de grumazul tău în gând/ iar tu/ - pământeană cum sunt,/ ca aerul de uşoară -/ mă duci peste mare" (Coarnele taurului orizontul).

Seminţele vidului

În poezia Ioanei Ieronim, chiar şi în zonele ei cele mai sensibile sau diafane, se simte muchia tăioasă care separă un adevăr de reversul său. De pildă, în Tu cine eşti?, poem ce face corp comun cu Cine a spus?, se simte puternic ruptura dintre fiinţă şi manifestarea ei prin cuvânt. O durere discretă, anticiparea unei alte răscruci, un drum ce depinde, poate, de răspunsul la o ghicitoare, toate acestea sublimate în emoţia întrebărilor: "Doar cuvintele mele întreabă, nu eu/ nu eu care aud cu întreaga fiinţă/ simt cu auzul, gustul, ating, suspend peisaje/ care au lunecat dincolo de orizont./ Pod peste apă/ şi păienjeniş peste hău/ bucuria/ adăugată la bucurie/ răspunsul, poate, salvator/ la ghicitoare/ când va fi timpul". În poemul de închidere a cărţii, tensiunile, rupturile şi interogaţiile sunt înlocuite cu o linişte transbiologică (dacă îmi este îngăduit termenul). Trupul e în cădere liberă. El "ştie atât de mult/ şi atât de mult ştie să uite".

Se poate înţelege mai bine acum de ce chiar există o vreme în care şi "strugurii neculeşi se prefac în vin". După cum am spus şi la început, ceea ce rămâne în urmă ca fapt neîmplinit are o valoare asemănătoare cu viaţa trăită plenar. Asta deoarece interiorizarea prin toate formele ei la care am făcut referire implicit este cea care transformă seminţele de vid în seminţe roditoare. Golul conţine în potenţial plinul. Cartea Ioanei Ieronim este în esenţa ei transcrierea unui proces de alchimizare a golului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer