Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Începutul sfârşitului


Manu Anghelescu

09.12.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Concrete jungle
Am momente în care tânjesc la zilele în care îmi permiteam să nu gândesc. Zile în care lăsam timpul să curgă, soarele să apună fără sens, norii să treacă fără să anunţe nici vreme rea, nici vreme bună, lucrurile să meargă de la sine. Atunci credeam că acţiunile mele nu au consecinţe, că nu au repercursiuni, că nimănui nu-i pasă dacă zic da sau ba. Şi asta pentru că am mereu revelaţia fluxului şi refluxului, zi de zi, fără nici un minut de odihnă, fără nici o secundă de delăsare mentală. Pentru că iată: ies în curte, dau drumul Harei din ţarcul său subjugator şi într-o fracţiune de secundă văd cum sare într-un tufiş, la gâtul inamicului. Inima îmi sare din piept, ascult o secundă interminabilă de tăcere morbidă, după care, ca de după porţile Iadului, un mieunat sfâşietor. Eram un Cerber prins între cele două lumi. Eram îngrozită. Pentru că lângă mine era şi bebeluşul de nici doi ani, şi pentru că îmi era frică de condiţia pisoiului pe care aveam să-l scot din tufişul întunecat, mai stau o secundă, uitându-mă la privirea nedumerită a lui Ştefan. După încă o secundă de suspensie mentală, îmi iau inima în dinţi şi bag mâna în tufiş. Îl văd pe pisoi la lumină: doar puţin ud şi, pffff, din fericire nu curge sânge din el. Îl pun repede pe masa din umbrar. Respiră greu. Oare are ceva rupt?
 
În curte la Dionis
Aşezat pe burtă, îl observ cu teamă. Nu e stabil şi nu-şi mişcă picioarele din spate. Mă uit la privirea lui Ştefan. Mă întreabă neîncetat ce are pisicuţa. Îi zic că s-a speriat un pic. Dar eu ştiu: pisoiul are coloana ruptă. Încerc să-mi menţin starea neutră. Acum sunt părinte. Nu pot să încep să plâng în faţa copilului, ca un copil. Încerc deci să mă adun, să acţionez matur. Dar tot ce pot face e să iau bietul pisoi în braţe şi să-l legăn frenetic într-o pătură. În  tot acest timp Ştefan rămâne pe fază: să-i dăm de mâncare "pisicuţei", lapte cu linguriţa, "şi tot". El rămâne alert, acţionând. Eu mă pierd, gândindu-mă cu groază la momentul adevărului. Totuşi, decid să o ducem în casă. Mă uit la fiinţa din ce în ce mai letargică şi simt cum clipa trecerii se apropie. Vine şi mama, moment în care simt că-mi dau lacrimile. În faţa ei îmi permit. Aici ea trebuie să fie mai puternică decât mine şi vine cu soluţia pragmatică: să mergem la un veterinar, rapid. Da, da, pe moment mi se pare salvatoare această idee venită din lumea celor văzute. Aşa voi putea evada din momentul asistării la moartea iminentă a pisoiului, acolo, în faţa tuturor. Aşa că zic că mă duc după veterinar şi ies în noaptea rece, dându-mi în sfârşit drumul lacrimilor, care acum curgeau cianuric, în căutarea unui loc în care puteam să-mi trag sufletul.
 
Good bye, blue sky
Cu un ochi temător la pupilele nemişcate ale mâţului grizonat, care numai ce săptămâna trecută sărise ludic în camionul de jucărie, plin cu lapte. Simţeam că nu mai mişcă. Pupilele îi rămăseseră dilatate, în vizualizarea resemnată a propriei morţi. Un sentiment de panică mă cuprinse şi singurul lucru care îmi mai rămăsese de făcut era să găsesc un loc unde să-i pot lăsa trupul neînsufleţit. Nu puteam să o arunc la gunoi. Pur şi simplu, nu puteam să fac asa. Trebuia să-i găsesc un loc, lângă un copac. Culmea ironiei, ajung lângă ţarcul câinilor şi pun trupul pisoiului ţeapăn lângă gard, fără să mă uit. Alerg înapoi către casă temându-mă să nu mă vadă nimeni pe strada care plutea în noapte. Eram distrusă. Dădusem drumul câinelui, fără să bănuiesc că unul dintre cei doi pisoi care veniseră săptămâna trecută în curtea alor mei s-ar fi aflat prin preajmă. Făcusem un act are avusese consecinţe grave. Adio zile fără griji. Adio libertate. Adio stare de visare. Întoarsă la căldura casei luminate, cu privirea pierdută, îi dau Harei mâncarea de pisici. Nu o cert, nu-i spun nimic. Ce vină avea ea? Şi penetrând starea de expectativă a celorlalţi, le dau celor maturi vestea. Pentru ei e o uşurare binevenită. Ce mai puteam face şi cu un pisoi pe cap? Lui Ştefan îi zic că pisica s-a dus la ea acasă. Minţind fără imaginaţie, simt nevoia să evadez undeva departe. Undeva, Acasă.
 
Voodoo city
Cărţile îmi arată sensul întâmplărilor: moartea din viaţă, evoluţia prin suferinţă şi echilibrul alternanţei dintre bine şi rău. Visele îmi arată lecţia iertării. Cel puţin din partea celorlalţi. Compasiune. Nevoia de a fi iertaţi. Lacrimile îmi dăduseră putere în vulnerabilitatea trecerii dintre lumi. Aşteptam cu teamă ziua de mâine în care reuşesc să-mi fac telefonul ţăndări şi în care aflu că primarul a dat undă verde parcării maşinilor în Piaţa Unirii, simbolul libertăţii pietonale, artistice şi culturale în Timişoara. O moarte simbolică, prevestitoare de vremuri grele, în timpuri transcedentale. Sau să fie doar un băţ peste bot de la Moş Nicolae?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer