Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Un spaţiu în care te simţi deopotrivă acasă şi străin


Marcela Gheorghiu, un interviu cu Augustin Ioan

17.12.2013
Ziarul de duminică, decembrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În octombrie 2002 s-a desfăşurat a doua fază a concursului de proiecte pentru Catedrala Patriarhală, cunoscută şi sub numele de Catedrala Neamului. A ieşit câştigător proiectul arhitectului Augustin Ioan, conferenţiar universitar doctor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. Augustin Ioan, poet şi autor al mai multor lucrări de specialitate, nu se află la înălţarea primei biserici.
 
Marcela Gheorghiu: Cu ce sentiment vă gândiţi la faptul că de numele dumneavoastră se va lega înălţarea unui edificiu ortodox precum Catedrala Neamului? Lumea se va întreba, desigur, cine a ridicat-o.
Augustin Ioan: O va ridica o echipă foarte complexă de profesionişti. Aşadar, nu se leagă numai numele meu de înălţarea acestei catedrale. Sigur, eu am condus echipa şi am creionat arhitectura obiectului final. Este vorba însă de un colectiv întreg de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. Mi se pare foarte firesc ca această cea mai importantă şcoală de arhitectură din ţară să înalţe cel mai important edificiu de arhitectură sacră, pentru că, dintre cei care ştiu să facă arhitectură ortodoxă de calitate, mulţi se află chiar aici, în Universitate. Exceptându-ne pe Florin Biciuşcă şi pe mine, care am fost finalişti, am ocupat primele două locuri în concurs şi conducem la UAUIM masterul de antropologia spaţiului sacru, sunt în şcoală încă şapte-opt oameni care au făcut biserici de foarte bună calitate şi care, cu siguranţă, ne vor ajuta să ducem acest proiect la bun sfârşit. Aşadar, nu numele meu este important. Important este ca acest obiect să fie de o remarcabilă calitate arhitecturală. Apoi, o catedrală de o asemenea importanţă trebuie să fie neutră vizavi de un anumit idiom arhitectural. Adică, atunci când mă uit la ea, nu trebuie să-mi fie evident că e făcută de, să zicem, Richard Mayer sau de Mario Botta. Ea trebuie să fie recognoscibilă de foarte multe categorii de oameni şi fiecare să aibă sentimentul că-l reprezintă.
 
M.G.: Aţi fost circumspect la început. Când v-aţi hotărât să participaţi cu un proiect la concurs?
A.I.: Din punctul de vedere al breslei arhitecţilor, concursul a fost foarte disputat. Ordinul Arhitecţilor din România a cerut în repetate rânduri organizatorilor şi celor care au întocmit tema precizări. Unele dintre observaţiile făcute au fost acceptate, altele nu. Vedeţi, noi eram angajaţi în ideea acestei competiţii de foarte multă vreme, chiar dinainte de organizarea primului concurs, în 1999. Când am fost sigur că va avea loc, mi-am pus cu adevărat problema participării. După nouă biserici de dimensiuni mici, aş fi încercat această biserică supremă a ortodoxiei româneşti. Am găsit colegi de la masterul de care am amintit, care şi ei s-au arătat doritori să participe (Tudor Rebengiuc, Viorica Popescu, Andrei Nistor), am găsit studenţi suficient de "nebuni" ca să stea şase luni, câte paisprezece ore pe zi, la computer, iar înaintea predării au lucrat o săptămână non-stop. Iniţial, îmi doream să intru în juriu, apoi însă mi-am spus că e de preferat să cobor în arenă.
 
M.G.: Aţi spus că sunteţi arhitectul unui număr de biserici de parohie. Care e istoria lor?
A.I.:  Am început să proiectez biserici în 1994. Publicasem deja, împreună cu Radu Drăgan, o carte despre sacru, Fiinţa şi spaţiul, care a şi fost tradusă în Statele Unite, iar oportunitatea de a face câteva biserici s-a ivit la scurt timp. Nu exagerez cu nimic, deoarece din start am început cu două biserici ortodoxe mici, de parohie, în Slobozia. M-am întâlnit apoi cu episcopul Sloboziei şi Făgăraşilor, azi arhiepiscop la Târgovişte - IPS Nifon Mihăiţă - şi între noi a început un dialog interesant. Nădăjduiesc că şi Înalt Preasfinţia Sa îşi aduce aminte cu aceeaşi simpatie de colaborarea noastră: am pornit iniţial de pe poziţii total opuse, el susţinând că trebuie să ne ţinem strict de tradiţie, eu că trebuie să schimbăm limbajul arhitecturii ortodoxe actualizându-l; după câţiva ani de lucru împreună, încet-încet, am ajuns să acceptăm fiecare poziţia celuilalt şi am căzut la o soluţie de compromis. Am făcut la Urziceni, în Parcul Central, o biserică purtând hramul Împăraţilor Constantin şi Elena, sfinţită în 2002. La Feteşti, tot în Parcul Central, dar şi într-un alt cartier, am ridicat alte două biserici. La Slobozia am mai proiectat o bisericuţă de cartier, încă una la Amara, un corp de chilii tot în Slobozia, la Mânăstirea Sfinţii Voievozi, iar cu câţiva ani în urmă am proiectat şi o biserică baptistă. Am făcut prin Fundaţia Habitat şi Artă în România o biserică de lemn în Muzeul Satului Vâlcean, terminată în 2002. Tot în 2002 am proiectat o biserică la Lehliu-Gară. Aşadar, toată această experienţă mi-a marcat cariera. Am văzut comunităţile cum se strâng în jurul ideii de a-şi construi o nouă biserică şi cum aduc, dacă nu au bani, măcar mâncare muncitorilor de pe schele, cum lucrează sâmbăta şi duminica, dar şi cum îţi schimbă proiectul fără să te întrebe sau cum finisează mai prost decât îţi închipuiai la început.
 
M.G.: Acceptă credincioşii ortodocşi ideile noi în arhitectura sacră bisericească? Aţi întâmpinat rezistenţe de tip tradiţionalist?
A.I.: Eu nu am făcut niciodată biserici futuriste. Prin urmare, orizontul de aşteptare nu a fost niciodată atât de flagrant încălcat încât să se nască proteste. Cu toate acestea, bisericile pe care le-am proiectat nu sunt pastişe ale unora deja existente sau ale unor stiluri anterioare. Avem o moştenire extraordinară în această tradiţie bizantină, tradiţie pe care trebuie să o respectăm, dar care nu trebuie să încremenească în muzeu. Dacă vă uitaţi la arhitectura bizantină a secolelor XVII sau XVIII, veţi constata că ea s-a schimbat radical. Veţi constata câteva tipuri cristalizate de planimetrie care au făcut ca arhitectura ortodoxă rusă să fie total diferită de arhitectura ortodoxă românească şi total diferită de arhitectura ortodoxă greacă. Or, noi suntem moştenitorii unei comori pe care trebuie s-o folosim - fără s-o copiem, ci punând-o la lucru. Altfel devine o piesă de muzeu, remarcabilă dar inutilă.

M.G.: Dumneavoastră credeţi în Dumnezeu? Cât de important este acest aspect pentru un arhitect de biserici?
A.I.: Deşi este o întrebare foarte intimă, am să încerc să răspund. Aspectul credinţei proprii nu este numaidecât relevant din punctul de vedere al autorului de biserici. Mari arhitecţi ai unor catedrale au fost oameni care nu erau credincioşi. De pildă, Catedrala din Brasilia, una dintre cele mai frumoase înălţate vreodată, este opera unui artist, Oscar Niemeyer, care nu numai că nu era catolic, dar era şi este în continuare un fervent comunist. Iată deci că nu este obligatorie condiţia de care vorbiţi. Necesar însă este un anumit tip special de înţelegere a acestui spaţiu, pentru că nu e vorba de spaţiul funcţional al băncii sau al şcolii. Este un spaţiu special, în care te simţi acasă, dar în care, în acelaşi timp, eşti străin. Definiţia sacrului este aceasta: de alteritate radicală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer