05.05.2004
María Zambrano
Luminişuri
Editura Humanitas, 2004


traducere din spaniolă de Gabriela Necheş



Citiţi o părere a lui Emil Cioran despre autoarea acestei cărţi.


*****

Intro


María ZAMBRANO s-a născut în 1904 la Vélez-Málaga. A fost profesor asociat la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Madrid. În 1939 s-a exilat în Cuba, unde a predat la Universitatea din Havana, apoi în Mexic şi Porto Rico. S-a stabilit în Franţa, mai întîi la Paris apoi din 1964 în Jura, făcînd numeroase vizite la Roma, pînă la revenirea la Madrid, în 1984, unde a şi murit în 1991.

SCRIERI: Horizonte del liberalismo (1930), Pensamiento y poesía en la vida española (1939), Filosofía y poesía (1939), El pensamiento vivo de Séneca (1944), La agonía de Europa (1945), Hacia un saber sobre el alma (1950), Persona y democracia (1959), La España de Galdós (1960), España: Sueño y Verdad (1965), La tumba de Antígona (1967). Claros del Bosque (Luminişuri) fost distinsă cu Premiul Cervantes în 1988, iar pentru întreaga operă i s-a acordat premiul Principe de Asturias.


Luminişuri


Luminişul este un centru în care nu întotdeauna este posibil să intrăm; îl privim de la marginea desişului pădurii, iar faptul că zărim cîteva urme de animale nu ne ajută să facem acest pas. Este un alt tărîm pe care îl locuieşte şi îl păzeşte un suflet. Cîte o pasăre îşi anunţă prezenţa şi ne cheamă s-o urmăm pînă unde i se aude glasul. Şi o urmăm; dar apoi nu găsim nimic, nimic care să nu fie un loc neatins de om, care pare să se fi deschis doar în clipa aceea şi care niciodată nu va mai apărea la fel. Nu trebuie să-l căutăm. Nu trebuie să căutăm. Aceasta este prima lecţie pe care ne-o dau luminişurile: nu trebuie să le căutăm pe ele şi nici orice ar putea să aibă legătură cu ele. Nimic precis, prefigurat, ştiut dinainte. Iar comparaţia luminişului cu un templu poate să ne abată atenţia.

Un templu, dar un templu construit de el însuşi, de "El", de "Ea" sau de "Oricine", chiar dacă omul cu munca sau cu simpla lui trecere îl va fi deschis sau mărit. Acţiunea omului nu intră în discuţie şi cînd intră în discuţie lasă mai degrabă impresia unei arene, nu a unui templu. Un centru în toată plenitudinea lui, tocmai datorită faptului că efortul uman se şterge, aşa cum s-a pretins dintotdeauna că trebuie să se întîmple cu templul zidit de oameni pentru divinitatea lor, să pară făcut de ea însăşi, iar imaginile zeilor şi ale fiinţelor supraomeneşti să fie amprenta acestor fiinţe asupra elementelor care se armonizează, care se îmbină în funcţie de această fiinţă divină.

Şi rămîne neantul şi golul cu care luminişul răspunde căutărilor noastre. Dar dacă nu vom căuta nimic, ofranda va fi imprevizibilă, nelimitată. Întrucît se pare că neantul şi golul - sau neantul sau golul - vor fi prezente sau latente în permanenţă în viaţa umană. Şi pentru a nu fi devoraţi de neant sau de gol se pare că trebuie să le creăm în noi înşine, că trebuie măcar să ne oprim, să ramînem suspendaţi în momentul de negare a propriei individualităţi, care face posibil extazul. Să suspendăm întrebarea pe care o credem constitutivă umanului. Malefica întrebare adresată ghidului, prezenţei care se destramă dacă este încolţită, adresată propriului suflet asfixiat de întrebările conştiinţei răzvrătite, adresată propriei minţi căreia nu i se lasă răgazul necesar pentru a concepe în tăcere şi întuneric, fără să fie întreruptă de întrebarea despre ştiinţa lumii în necuvîntarea vieţii. Iar teama de extazul care apare pe neaşteptate în faţa luminii însufleţite îl face să fugă de luminiş pe vizitatorul care, în felul acesta, devine un intrus. Iar dacă intră în luminiş ca un intrus, aude glasul păsării ca pe un reproş sau o batjocură: "mă căutai, iar acum, cînd îţi sînt în sfîrşit prielnică, te întorci în acest loc în care nici să respiri nu poţi" sau ceva de felul acesta se aude în cîntecul ei nearmonios. Iar acest reproş şi această batjocură pot aduce cu ele chiar o anumită liniştire. În scena nunţii, singurul moment în care Dante o întîlneşte faţă în faţă pe Beatrice, o vede bătîndu-şi joc ca o femeie între altele, împreună cu prietenele ei, de tulburarea pe care îndrăgostitul fără pereche o încearcă atunci cînd o vede de aproape şi poate să-şi declare iubirea în mod cu totul neaşteptat. Şi fuge în încăperea alăturată, iar prietenul mediator - ghidul - îl întreabă despre motivul unei astfel de tulburări. Io tenni li piedi en quella parte de la vita di là de la quale non si puote ire più per intendimento di ritornare.

Şi apare apoi în luminiş, în cel ascuns şi în cel accesibil, întrucît teama de extaz l-a uniformizat, tremurul oglinzii şi, în ea, primul semn şi, în acelaşi timp, sfîrşitul plenitudinii care nu a ajuns să se manifeste: viziunea adecvată privirii treze şi adormite în acelaşi timp, cuvîntul presimţit cel mult. Acum luminişul se arată ca o oglindă care tremură, ca o lumină pîlpîitoare care de abia lasă să se întrezărească ceva care în acelaşi timp se şterge. Şi totul face aluzie, totul este aluzie şi totul este oblic, lumina însăşi care se manifestă ca reflectare apare oblică, dar nu netedă ca tăişul spadei. Lumina se curbează uşor tîrînd împreună cu ea timpul. Şi să nu uităm niciodată că această curbare a luminii şi a timpului nu este o pedeapsă, sau nu este numai o pedeapsă, ci mărturia şi prezenţa fragmentată a rotunjimii universului şi a vieţii şi că tremurul este irizarea luminii care nu încetează să coboare şi să se curbeze în orice ungher ascuns, care se insinuează astfel, întrucît în mod direct nu-şi poate permite să pătrundă fără violenţă dominatoare în ultimul nostru colţ de apărare. Iar culorile însele se nasc pentru a ne face lumina accesibilă. Iar Curcubeul nu străluceşte întîi sus pe cer, ci jos printre hăţişurile dese şi întunecate, dînd naştere astfel unui luminiş imprevizibil şi propice.

Culorile strălucesc susţinîndu-se între ele pînă în ultima clipă a dispariţiei lor, în jocul aerului cu lumina, şi a cerului care se mişcă aproape imperceptibil. Un cer discontinuu, el însuşi un luminiş la rîndul lui.

Iar culorile închise apar ca nişte locuri privilegiate ale luminii care se adună în ele, străbătîndu-le în adîncime pentru a se arăta mai apoi împreună cu focul pe creanga de aur ce-i este întinsă divinităţii care a fugit sau n-a sosit încă. Şi astfel sînt scurte opririle prietenului pădurii. Două mişcări care se suprapun îl solicită în acelaşi timp: aceea de a merge să vadă şi aceea de a ajunge pînă la locul de unde divinitatea a plecat sau care îi anunţa sosirea. Şi apoi trebuie să ne continuăm drumul din luminiş în luminiş, din centru în centru, fără ca vreunul dintre ele să piardă ceva sau să se dezică de ceva. Totul apare înscris într-o mişcare circulară, în cercuri succesive cu o deschidere din ce în ce mai mare pînă se ajunge acolo unde nu mai există decît orizontul.

În această depărtare cîte o figură este pe punctul de a se arăta la marginea întrupării sau mai degrabă dincolo de ea, fără să fie o schemă sau un simplu semn. Sînt figuri pe care viziunea le doreşte în orbirea ei niciodată învinsă de viziunea unei figuri luminoase, nici a altei străluciri. Cîte un animal necuvîntător priveşte de la această depărtare. Cîte un petic se desprinde dintr-un alb nemaivăzut, ceva, ceva care nu este semn. Nimic nu este semn, ca şi cum s-ar întrezări un alt univers în care ceea ce semnifică şi ceea ce este semnificat ar fi unul şi acelaşi lucru, unde iubirea nu trebuie să fie sprijinită de nimic şi nici natura să fie ca o oaie rătăcită sau găsită, care cînd se arată, cînd se ascunde. Şi lumina nu se reflectă, nici nu se curbează, nici nu se propagă. Şi timpul neînvins nu trece, acolo departe, unde se enunţă centrul pe care îl oglindesc în rapide răstimpuri luminişurile acestei păduri.

Şi viziunea din depărtare a centrului care de abia se zăreşte şi viziunea asupra lui pe care luminişurile o oferă, par să promită mai degrabă decît o viziune nouă o modalitate de a vedea în care imaginea să fie reală iar gîndirea şi simţirea să se identifice fără ca acest lucru să se producă cu preţul pierderii uneia în cealaltă sau a anulării lor.

O nouă modalitate de a vedea lucrurile, loc de cunoaştere şi de viaţă fără distincţie, pare să fie magnetul care va fi condus tot acest parcurs asemenea unei metode de cunoaştere.

Orice metodă iese în evidenţă asemenea unui "Incipit vita nova" care ni se oferă cu bucuria sa intransmisibilă. Se aude aleluia în Discursul lui Descartes. Se aude răsunetul jurămîntului acceptat de întunecata Sfîntă Fecioară din Loreto, în momentul în care acesta i-a dezvăluit la Clarté. Dar ceea ce se întrezăreşte, se zăreşte sau este pe punctul de a se vedea şi chiar şi ceea ce ajunge să se vadă apare aici în discontinuitate. Ceea ce se manifestă imediat se aprinde, se destramă sau dispare. Ceea ce nu înseamnă că trece fără să lase urme. Şi ceea ce s-a întrevăzut îşi poate întîlni figura, iar ceea ce ne-a apărut în mod fragmentar poate rămîne aşa ca o notă a unei ordini străvechi pe care ne-o arată o orbită. O orbită care poate fi văzută chiar înainte de a fi străbătută. O orbită care le apare numai acelora care se încred în pasivitatea minţii acceptînd discontinuitatea iremediabilă în schimbul caracterului imediat al cunoaşterii pasive cu continua ei suferinţă care decurge de aici.

Orice metodă este un "Incipit vita nova" care pretinde să se stilizeze. Caracteristica metodei este continuitatea, astfel încît nu ştie să se gîndească la o metodă discontinuă. Şi cum conştiinţa este discontinuă - orice metodă ţine de conştiinţă - rezultă de aici disparitatea, lipsa de coincidenţă a trăirii în mod conştient şi a metodei care i se propune.

Orice metodă se iveşte dintr-o clipă glorioasă de luciditate care se află dincolo de conştiinţă şi care o inundă. Ea, conştiinţa, este astfel însufleţită, luminată, fecundată în adevăr de către acea clipă. Dacă metoda se referă doar la cunoaşterea obiectivă, ajunge să fie un instrument, logic în cele din urmă şi în mod inevitabil, chiar dacă va pătrunde dincolo de "Organon"-ul aristotelic. Iar în acest caz devine doar un instrument disponibil în orice moment. Dar nu în orice moment gîndirea urmează logica formală sau vreo altă logică, oricît de materială ar fi aceasta. Conştiinţa oboseşte, decade, iar viaţa omului, oricît de conştientă şi de iubitoare de cunoaştere ar fi, nu se dedică în permanenţă acestui lucru. Şi fiinţa rămîne astfel fără apărare, pradă celorlalte componente pe care le poartă în sine, iar dacă a fost invadată de ele, ameninţă cu revolta ascunsă şi chiar cu inerţia care stă mereu la pîndă.

Şi astfel doar metoda care ar lua în seama ei această viaţă, neprotejată de logică în cele din urmă, incapabilă să se instaleze ca în elementul ei propriu pe tărîmul logosului accesibil şi disponibil, ar putea da rezultate. O metodă ivită dintr-un "Incipit vita nova" total, care să trezească şi să-şi asume responsabilitatea tuturor zonelor vieţii. În special a celor ascunse întrucît au fost dintotdeauna invadate sau întrucît sînt pe cale de a se naşte. O astfel de metodă nu poate avea pretenţia continuităţii pe care o are prin definiţie orice metodă. Însă este expusă pericolului de a coborî atît de mult încît poate rămîne acolo în adîncime sau, dimpotrivă, de a nu coborî destul sau nici măcar de a atinge zonele dintotdeauna invadate, care nu trebuie să aparţină în mod obligatoriu acestei lumi a adîncimilor abisale, a infernului, care pot, dimpotrivă, să ţină de profunzimile din înalt în care există claritatea. Dar, cum să se menţină în ea?

Ce înseamnă de fapt acest "Incipit vita nova", pe care orice metodă, oricît de strict logică, de instrumentală ar fi, o aduce cu sine? Nu poate răspunde decît bucuriei unei fiinţe ascunse care începe să respire şi să trăiască, pentru că în cele din urmă şi-a găsit mediul adecvat vieţii sale pînă atunci precare sau chiar imposibile. Exemplul metodei carteziene şi, înainte, cel al întîlnirii Sfîntului Augustin cu evidenţa ei, cu adevărul care însufleţeşte inima - centru al întregii lor fiinţe - se impun de la sine. Şi "Vita Nova" a lui Dante, enigmatic şi sinuos breviar, spirală care înaintează şi se retrage pentru ca într-o clipă să se regăsească în întregime. Nu sînt toate acestea consecinţa unei clipe, a unei clipe unice care se perpetuează în mod discontinuu, pe punctul de a se pierde salvîndu-se, pur şi simplu, şi, în ceea ce priveşte subiectul, graţie unei fidelităţi neclintite? Este vorba de un centru, prin urmare care a fost trezit, centru al minţii doar - dacă cumva metodele strict filozofice ale lui Aristotel şi Descartes sînt la fel de stricte precum se crede de obicei. Şi centru al fiinţei, cînd iubirea intră în joc în mod declarat. Şi atunci cînd intră în joc, în mod declarat sau nu, ea decide centrul. Şi atunci apare riscul (căci cu multe secole în urmă sau de la începuturile culturii aşa-numite a Occidentului, mistica este pusă la îndoială) să se creadă că dă tîrcoale misticii sau că recade în ea. Iar dacă verdictul este mai puţin grav, apare riscul să se creadă că este de domeniul poeziei, că din cauza ambiguităţii ar fi metoda unei trăiri poetice. Şi n-ar trebui să se obiecteze nimic, dacă prin cuvîntul poetic s-ar înţelege ceea ce poetic, poem sau a poetiza înseamnă literalmente, adică o metodă mai degrabă decît a conştiinţei, a fiinţei care riscă să se trezească orbită de lumină şi încremenită în acelaşi timp.

Luminişurile sînt străbătute şi într-un mod oarecum asemănător cu modul în care au fost frecventate sălile de curs. Asemenea luminişurilor, sălile de curs sînt locuri goale pregătite să se umple succesiv, locuri ale glasului în care trebuie să se înveţe după auz, ceea ce este cu mult mai apropiat decît învăţatul după litera scrisă, căreia trebuie să i se restituie inevitabil accentul şi glasul pentru ca astfel să simţim că ne este adresată. Cu cuvîntul scris trebuie să mergem să ne întîlnim la mijlocul drumului. Şi îşi va păstra întotdeauna obiectivitatea şi imobilitatea neînsufleţită a ceea ce a fost spus, a ceea ce este deja pentru sine şi în sine. În timp ce prin auz este primit cuvîntul sau geamătul, şoapta care ne este destinată. Vocea destinului este auzită cu mult mai des decît este văzută figura destinului.

Şi astfel străbatem luminişurile la fel cum trecem prin sălile de curs, din sală în sală, cu mereu reînnoită atenţie care uneori slăbeşte - desigur - şi chiar se stinge, deschizîndu-se astfel un luminiş în continuitatea gîndirii care este ascultată: cuvîntul pierdut care nu se va mai întoarce niciodată, sensul unei idei care s-a desprins din context. Şi rămîne de asemenea întrerupt cuvîntul, discursul care nu se mai aude chiar atunci cînd îl aşteptam mai mult, cînd eram la marginea înţelegerii lui totale. Şi nu este posibil să mergem înapoi. Discontinuitate iremediabilă a cunoştinţelor dobîndite prin ascultare, imagine fidelă a vieţii înseşi, chiar a gîndirii, a atenţiei discontinue, a caracterului neterminat al oricărei simţiri şi al oricărei percepţii şi chiar al oricărei acţiuni. Discontinuitate a timpului însuşi care trece în salturi, lăsînd goluri de atemporalitate în valuri care se sparg în clipe, asemenea scînteilor unui incendiu îndepărtat. Şi din tot ce vine lipseşte ce urma să vină, iar din ce a venit deja lipseşte ce se pierde, fără ca acest lucru să poată fi evitat. Iar ceea ce e abia întrevăzut sau presimţit se va ascunde fără să se ştie unde şi nici dacă se va mai întoarce vreodată. Această brazdă de abia deschisă în aer, această tremurare a unor frunze, săgeata neobservată care îşi lasă, totuşi, urma adevărului ei în rana pe care o deschide, umbra animalului care fuge, cerb poate şi el rănit la rîndul lui, rana care din toate acestea rămîne în luminiş. Şi tăcerea. Toate acestea nu conduc la întrebarea clasică cu care începe filozofarea, întrebarea despre "fiinţa lucrurilor" sau doar despre "fiinţă", ci fac să se ivească iremediabil din adîncul acestei răni care se deschide spre interior, spre fiinţa însăşi, nu o întrebare, ci un strigăt trezit de acel lucru invizibil care trece doar ca o atingere uşoară. "Unde te-ai ascuns?..." În luminişuri nu ne ducem să întrebăm, după cum în realitate nici studentul silitor nu se duce în sala de curs ca să întrebe.

Şi astfel, cel care a plecat distrat într-o zi din sala de curs sfîrşeşte prin a se surprinde străbătînd pădurile, printr-un simplu presentiment, din luminiş în luminiş, în urma profesorului care nu i s-a arătat niciodată: Unicul, cel care cere să fie urmat, dar care apoi se ascunde în spatele clarităţii. Şi absorbit în această căutare, e posibil să-i fie dat să descopere vreun loc secret în adîncimea care va primi iubirea rănită, rănită mereu cînd se duce să se reculeagă.

*****



Sâmbătă, 8 mai, orele 12:00, la librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 45) va avea loc lansarea cărţii

Luminişuri de María Zambrano,
tradusă în româneşte de Gabriela Necheş


Participă: Jesús Moreno Sanz, scriitor şi profesor de filosofie - Universitatea Naţională de Educaţie la Distanţă (Madrid), Gabriela Necheş, hispanistă, conferenţiar dr. la Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir", traducătoarea cărţii, Vlad Russo, editor - Editura Humanitas şi Ioana Zlotescu, Directoarea Institutului Cervantes. (Traducere simultană: conf. dr. Ileana Scipione)



Jesús Moreno Sanz este poet, filosof, critic literar, profesor de filosofie şi idei politice la Universidad Nacional de Educación a Distancia.

A editat, elaborat studii introductive şi a adnotat cea mai mare parte a operei María Zambrano, iar despre filosoafa spaniolă a scris mai multe eseuri dintre care amintim: "La razón de la sombra" (1993), " Encuentro sin fin" (1996), " Angel del limite con fin intermedio" (1999), "Imán irradiante, el eje invulnerable" (2000).

A mai publicat şi studii despre Zurbarán, Espinosa y despre criza contemporană cu atenţie specială pentru Nietzche, despre care pregăteşte în prezent un studiu intitulat " Nietzche en María Zambrano". Între cărţile sale de poezie amintim: "Rahmaniel" (1994), "Región de arena" (1995), "Imán Dioscuro" (2004.

Prin intermediul María Zambrano l-a cunoscut şi a conversat în mai multe ocazii cu Emil Cioran. Este, de asemenea, membru al Fundaţiei María Zambrano al cărei centenar se sărbatoreşte anul acesta, prilej cu care, de altfel se şi lansează volumul Luminişuri.

0 comentarii

Publicitate

Sus