Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Lumea Virtuală: Avataruri şi fantome


Serge Tisseron, traducere de Alina Bodnaru

18.12.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Serge Tisseron
Lumea Virtuală: Avataruri şi fantome
Editura Trei, 2013

Traducere din franceză de Alina Bodnaru
Colecţia Psihologia pentru toţi


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
I. Cotidianul meu virtual

Ştiţi probabil povestea acelui copil care se plimbă într-o pădure şi-l strigă întruna pe lup fiindcă vrea să ştie în fiecare clipă ce face. Îl întreabă: "Lupule, unde eşti? Ce faci? Mă auzi?" Şi lupul îi răspunde: "Sunt acasă. Îmi iau izmenele, îmi pun şosetele" etc. Acest joc cu întrebări şi răspunsuri îl informează pe copil despre iminenţa venirii lupului: când acesta îşi pune izmenele, nu există niciun pericol, pentru că abia începe să se îmbrace. Dar când îşi pune căciula, deja e mai bine s-o ia la fugă! Acest cântecel îl învaţă pe copil, în mod evident, să numească hainele şi să ţină minte etapele îmbrăcatului. În acelaşi timp îl familiarizează şi cu faptul că acela pe care nu-l vedem - aici, lupul - se poate gândi la noi! Pentru că puştiul ar fi foarte trist dacă lupul ar uita să vină să-l mănânce! Momentul în care fiara apare şi strigă "Hau" provoacă, de altfel, o bucurie intensă în sufletul copilului.

Nu se întâmplă, oare, acelaşi lucru cu telefonul nostru mobil? Îi sunăm pe apropiaţi întrebându-i unde sunt şi ce fac, cam tot aşa cum copilul îl întreabă pe lup unde se află. În ambele cazuri, o facem ca să ne asigurăm că aceştia nu ne uită, fiindcă, altfel, ne vom trezi singuri! Ne prefacem că ne interesează că interlocutorii noştri urcă sau coboară din tren sau că sunt pe malul mării ori într-o cafenea. În realitate, singurul lucru care ne preocupă este să ne asigurăm că se gândesc la noi! Chiar înainte de apariţia internetului, telefonul mobil a făcut din fiecare dintre noi centrul unei mici lumi pe care o guvernăm şi în jurul căreia ne-ar plăcea să se învârtă totul.

Să ne amintim. Nu e multă vreme de când cel care aştepta veşti de la cineva aflat departe era nevoit să se supună ritmului în care se deplasa poştaşul. Să-i pândească sosirea ori să-i iasă în întâmpinare era singurul mod de a-şi mai alina nerăbdarea. Odată plecat preţiosul mesager, aşteptarea reîncepea până la următoarea lui sosire, după-amiază sau a doua zi, după cum locuiai, la oraş sau la ţară. Erau doar unul sau doi poştaşi pe zi. Însă cel care aştepta ar fi vrut să fie de o sută de ori!

În anii '60, instalarea telefonului a dat aşteptării un alt ritm şi, totodată, noi exigenţe. Să rămâi aproape de faimosul aparat şi să curmi orice altă conversaţie au devenit regula de bază. Era perioada în care renunţai să mergi la toaletă doar ca să nu ratezi o convorbire importantă.

Întinsă pe un pat, Petra von Kant, eroina lui Fassbinder, plânge lângă telefonul tăcut şi nu îndrăzneşte să se îndepărteze de el. Era, totodată, epoca în care, într-o familie, fiecare încerca să prelungească firul telefonului ca să aducă preţiosul aparat până în camera lui, pentru a avea puţină intimitate. Asta pentru că, la vremea respectivă, vorbitul la telefon era considerat un lucru intim. Era jenant atât pentru cel care vorbea şi nu dorea să fie ascultat, cât şi pentru cel care trecea pe lângă el şi putea să-l audă.

Manierele de-a telefona s-au schimbat mult odată cu trecerea timpului, un singur lucru însă a rămas la fel: folosirea telefonului este oarecum un mod de a nega despărţirea. Confruntat cu un copil neliniştit care se juca fără încetare manevrând o sfoară, psihanalistul englez Winnicott îndrăznea să facă o comparaţie: "Îi explicam mamei că fiul său încerca să nege despărţirea prin jocul cu sfoara, tot aşa cum o negăm cu toţii atunci când recurgem la telefon." Dar, multă vreme, telefonul s-a dovedit a fi o sfoară proastă! Trebuia să ţii urechea lipită de receptor, iar vocea interlocutorului nostru era adeseori înăbuşită, de parcă ar fi ieşit din spatele unei măşti. Această voce deformată şi accesibilă doar prin intermediul unui cablu părea să spună: "Suntem bine aşa, unul departe de celălalt." Tehnologiile digitale nu numai că au făcut vocea interlocutorului nostru mai clară şi mai prezentă, dar au şi transformat într-o banalitate posibilitatea de a comunica în orice moment. În schimb, nu ştim niciodată ce se pregăteşte să facă interlocutorul nostru atunci când vorbim cu el... Dar bătrânul telefon analogic schimbase deja legătura noastră cu ceilalţi, cu noi înşine şi cu spaţiul; pregătise terenul pentru cultura digitală.

1. Voci fără trupuri

Să revenim la cele trei întrebări telefonice ritualice. Ele ne aruncă într-un alt timp... şi nu numai prin asemănarea lor cu cântecelul Unde eşti, lupule? Aceste întrebări există, într-adevăr, pentru copil cu mult înainte ca el să le poate cânta.

Prima întrebare - "Unde eşti?" - este cea pe care mama i-o pune copilului ei atunci când nu-l vede. Alteori, ea ştie unde este, dar, îngrijorată că nu-l mai aude, îl strigă: "Ce faci?" Şi, mai târziu, când îi va pune întrebări pe marginea manifestărilor crescânde ale independenţei lui, ea îi va striga prin uşa încuiată a camerei: "Eşti singur?" Cât despre copil, acesta învaţă repede să folosească la rândul său cele trei formule. De îndată ce învaţă să vorbească, îşi întreabă mama, pe care n-o mai vede: "Unde eşti?", "Ce faci?" şi, mai târziu: "Eşti singură?"

Astfel, de fiecare dată când rostim cele trei întrebări, refacem, fără să ne dăm seama, marile etape care au punctat separarea noastră de mamă sau de adultul care i-a ţinut locul. Şi, la fel ca în cazul relaţiei noastre cu ea, răspunsul de care ne temem cel mai mult e legat, evident, de cea de-a treia întrebare: "Eşti singur?" Dar dacă fiinţa dragă tocmai se pregătea să facă cu altcineva ceva ce ne-ar fi plăcut să facem împreună? Ce trădare! Nu e vorba neapărat de o întâlnire amoroasă, ci de o simplă bucurie împărtăşită, cum ar fi să bea un pahar cu vin, să ia masa sau pur şi simplu să se distreze împreună. De aceea răspundem cel mai frecvent că suntem singuri. Cum, în general, interlocutorul nostru vrea să ne creadă, lucrurile rămân aşa cum sunt. Asta nu aduce neapărat certitudini, dar cel puţin evită întrebările jenante... Deoarece cum poţi împiedica pe cineva aflat la distanţă să facă ce-i place?!

"Mă asculţi?"

O a patra întrebare care se adaugă adeseori celor trei de mai înainte este: "Mă auzi?" Problemele de transmisie justifică în general această precauţie, mai ales dacă suntem în mişcare. Dar adevăratul motiv pentru care o rostim este altul. În momentul în care spunem: "Mă auzi?", întrebarea care ne frământă este de fapt: "Mă asculţi?"

Psihanaliştii constată asta în fiecare zi. Preluând de la Freud obiceiul de a-şi întinde pacienţii pe canapea, au descoperit că un mare număr dintre aceştia trăiesc drept neliniştitor faptul că nu-şi văd şi nu-şi aud interlocutorul. Dacă la începutul secolului XX această situaţie părea să favorizeze monologul, astăzi pare mai degrabă că-l împiedică: avem nevoie să ni se răspundă ca să ne asigurăm că suntem ascultaţi. Unii au nevoie chiar să vadă că sunt priviţi ca să poată vorbi cu ei înşişi!

Bineînţeles, această nelinişte a existat dintotdeauna mai mult sau mai puţin, dar pe vremuri ne făcea să zâmbim. Într-un clip publicitar francez apărut în urmă cu vreo 20 de ani, un psihanalist era preocupat să scrie clasica reţetă culinară cu iepure în sos de muştar, în timp ce pacientul său, culcat, îi povestea eşecurile lui amoroase! Astăzi, însă, această nelinişte nu mai e trăită doar de pacienţii aflaţi în analiză. Ea ne-a invadat viaţa cotidiană. Ne temem că nu suntem ascultaţi. Iar telefonul mobil n-a rezolvat nimic în privinţa asta!

A ajuns la mine un copil de 14 luni care mergea întotdeauna cu mâna dreaptă lipită de ureche. Familia l-a dus la medic, bănuind că are o problemă la ureche, dar investigaţia clinică nu arătase nimic anormal. În schimb, întâlnirea cu familia a relevat faptul că micuţul era plimbat în fiecare sâmbătă cu căruciorul de tatăl său, care profita de situaţie ca să dea o mulţime de telefoane! Copilul îşi vedea tatăl plimbându-se fără încetare cu mâna lipită de ureche şi începuse să-l imite. N-avea nici cea mai vagă idee ce este un telefon mobil, dar adoptase deja gestul folosirii lui. Şi mai învăţase, probabil, că putem comunica în timp ce facem şi un alt lucru: doar nu-l plimba tatăl său şi în acelaşi timp vorbea cu altcineva?

Iată un alt exemplu. Cu ocazia unei sărbători de familie, o bunică nu putuse să vină. Au decis cu toţii s-o sune şi s-o salute fiecare. Când a venit rândul unei fetiţe de patru ani, aceasta a apucat telefonul, apoi a fugit în camera ei, şi-a luat tricicleta şi a început să se plimbe întruna în jurul mesei din salon în timp ce vorbea cu bunica! Şi în acest caz, fetiţa nu făcea altceva decât să reproducă, în felul său, ceea ce observase la părinţii ei. La fel ca majoritatea dintre noi, aceştia aveau discuţii telefonice în timp ce făceau altceva: vorbeau spălând vasele sau punând masa, ba chiar comunicând prin gesturi cu fiica lor... Pentru aceasta, "a fi mare" nu însemna doar să ai un telefon, ci şi să vorbeşti făcând şi altceva în acel timp.

Problema este că această atitudine se însoţeşte repede de convingerea că interlocutorul nu e mai atent la noi decât suntem noi la el. Această nelinişte e vie în special în adolescenţă. Ce dovezi avem că, acolo departe, fiinţa dragă nu ne minte? Întrebările "Unde eşti?", "Ce faci?" şi "Eşti singur?" se învârtesc în mintea adolescentului la fel ca fetiţa pe tricicletă. Apoi, pe măsură ce ne asigurăm de afecţiunea pe care ne-o poartă cei dragi nouă, avem mai puţină nevoie de răspunsuri la cele trei întrebări.

Şi, într-o zi, ajungem să ne mulţumim cu prima dintre ele, cea care trece mai bine drept o simplă întrebare de informare: "Unde eşti?" Am devenit adulţi...

"Fii atent, te sunam pentru că..."

Să dai telefon reprezintă întotdeauna o manieră de a nega despărţirea, spuneam, dar există şi alte moduri de-a o face, unele mai eficiente decât altele. E situaţia în care începi un schimb de replici cu următoarele cuvinte: "Fii atent, te sunam pentru că..." Această formulă aminteşte de o lungă plimbare tăcută împreună cu un apropiat. Dintr-odată, rupi tăcerea. Poate celălalt nu e pregătit pentru asta. De unde şi rostul lui "Fii atent", care înseamnă "Poţi să mă asculţi un pic?" Cât despre "Te sunam", acesta este oarecum echivalentul lui "Voiam să-ţi spun"; mă port ca şi cum celălalt era în gândurile mele mai demult; eram deja într-o conversaţie interioară cu el şi sparg monologul interior ca să-l interpelez: "Sunt pe punctul să-ţi povestesc ceva din sinea mea, îmi dai voie s-o spun cu voce tare?"

Telefonul mobil are această putere de a crea iluzia unei conversaţii neîntrerupte, ale cărei schimburi de replici explicite nu sunt decât partea vizibilă, în timp ce discursul mut, pe care fiecare îl poartă cu celălalt în sinea lui, ar fi esenţialul. Această fantasmă a unei conversaţii neîntrerupte întretăiate de tăceri, dar niciodată de rupturi, nu este, în mod paradoxal, cea a vieţii amoroase. Ar fi mai degrabă aceea a "distanţei liniştite" a unui cuplu deja format, cu un trecut lung şi solid. Iubirea abia înfiripată impune un alt ritm. Îndrăgostiţii se apropie, se ciocnesc, se liniştesc, se îndepărtează, se tulbură, o iau de la capăt...

Şi, uneori, vocea se gâtuie la telefon. Atunci trebuie inventat altceva, o altă formă de a gândi absenţa, mai puţin "caldă", dar nu mai puţin senzuală. Este SMS-ul trimis de pe mobil sau, încă şi mai potrivit, apelarea la mesageria online, de genul MSN Messenger.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer