Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum se poate relansa TVR


Bogdan Ghiu

22.12.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În legătură cu data de azi - 22 decembrie -, nu vreau, nu pot să spun decît un singur lucru: au trecut de la Revoluţie 24 de ani, tot atîţia cît durase şi regimul Ceauşescu, căruia Revoluţia i-a pus capăt. Simetria asta pur cifrică, de o parte şi de cealaltă a datei de 22 decembrie, îmi dă ameţeli: între două prăpăstii. Atît.
 
În rest, nu atît noile peripeţii, deja grotesc ritualizate, din jurul numirii conducerii Televiziunii Române, cît un articol de pe VoxPublica al lui Costi Rogozanu, intitulat "TVR şi ce-ar mai fi de făcut", mă incită, îmi redă cheful să spun, odată (şi încă o dată), lucrurile foarte simple care, cu trecerea vremii, încep să mi se decanteze despre acest subiect, la care nu încetez să mă gîndesc.
 
Este în continuare insultător, intolerabil, dar simptomatic modul în care "politicul" tratează serviciile publice şi de radio, dar mai ales de televiziune, pe care este clar că nu vrea să le lase din mînă, dar asta, deja, doar din pur reflex, din pură inerţie de a controla ceva care, o clipă, păruse a deveni de necontrolat, adică aproape independent: presa, audiovizualul. În condiţiile în care media privată, comercială este nu doar controlată, ci deţinută, captivă, ascaparată politic, a dori să controlezi media publică apare, însă, ca un mod ieftin, economicos, şmecheresc de a privatiza de facto serviciile publice media, fără a scoate însă nici un ban din buzunar: privatizare a resurselor publice tot din bani publici. Dublă infracţiune, aşadar!
 
Că această dorinţă fantasmatică, pur clientelistă, de acaparare a mediilor publice este, însă, doar un reflex compulsiv o dovedeşte faptul că anti-performanţele TVR fac din trustul public o falsă forţă mediatică, tocmai dependenţa cronicizată şi desconsiderarea din partea stăpînilor politici făcînd ca ea să se degradeze profesional, devenind un buncăr bîntuit, o megainstituţie-fantoşă.
 
Asta cu atît mai mult cu cît - şi abia acum intru în substanţa a ce vreau să spun -, pe de o parte, numai serviciile publice de televiziune mai constituie, azi, o posibilitate şi o şansă de inovare, de creativitate în materie de media, şi, pe de altă parte, relansarea lor poate fi făcută foarte simplu şi ieftin.
 
TVR nu va putea fi relansată atîta timp cît nu va fi redefinită. Iar redefinirea ei o depăşeşte, priveşte un front problematic mult mai larg, care traverseasză toate societăţile actuale, în special pe cele recent alipite, periferice, intermediar-experimentale precum cea românească. Televiziunea Română nu va putea fi relansată (dar cine doreşte cu adevărat asta? Politicul clar nu!) atîta timp cît nu i se va clarifica statutul, în prezent pur nominal, formal juridic, de serviciu public.
 
Mare şi falsă e controversa, în negativ, a ceea ce (mai) e public azi. Cum se poate defini, practic, operaţional, in medias res, caracterul public, sectorul public, resursele publice, "publicul"? Tocmai prin tendinţa la dispariţie, prin delapidarea şi privatizarea lui. "Publicul" nu mai poate fi definit decît negativ, încercînd să vedem ce a fost, dar nu mai e public. "Public" e ceea ce e, azi, încălcat, atacat, acaparat, depăşit, ideologic şi politic, de către toţi.
 
În ceea ce priveşte politicul, statul, acesta nu trebuie să controleze, să deţină ceea ce e public, domeniul, serviciile, resursele publice, ci să garanteze, tocmai, inapropriabilitatea lor, imposibilitatea de acaparare şi de monopolizare a ceea ce e public. Asta trebuie să facă şi TVR.
 
Singura şansă practică a TVR de a se relansa este de a deveni cu adevărat publică, în sensul "retrograd" a ceea ce mai înseamnă, azi, public, adică de a purta o luptă de rezistenţă şi de ariergardă, de vreme ce "publicul" e ceva depăşit, de domeniul trecutului, în spate.
 
Or, numai TVR poate restabili, în noile condiţii, caracterul public, renunţînd la bătăliile dinainte pierdute cu "avangardele" posturilor comerciale, a căror concurenţă conduce la mimetism, deci la suprapuneri, la noua televiziune unică, lăsînd astfel pe dinafară, neacoperită, în urmă o plajă (tematică, problematică, de format) imensă - realitatea însăşi -, de care numai un serviciu public redefinit ca ariergardă se mai poate ocupa. Paradoxal, TVR are în faţă toată realitatea, rămasă neacoperită, sau doar parţial, unilateral, pur interesat şi speculativ acoperită: realitatea exploatată, din care se extrage, mediatic, profit. Şi pe fond, ca tematică şi problematică, repet, şi formal (paradoxul televiziunilor private de ştiri constituindu-l bavardajul infinit, falsa dezbatare între mereu aceiaşi, dar în care niciodată "nu mai e timp" pentru discuţii adevărate, considerate prea "tehnice" şi neinteresante pentru publicul ţintit ca audienţă).
 
TVR nu se poate relansa decît asigurînd protecţia consumatorului şi redîndu-i consumatorului (definiţie economic-capitalistă reductivă) statutul de cetăţean (adică un rol politic), resubiectivîndu-l pe consumator în rolul de cetăţean capabil să-şi afirme şi să-şi apere, public, drepturile.
 
TVR, ca serviciu re-public, neo-public, poate fi relansată foarte ieftin trecînd, cum spune şi Costi Rogozanu, de partea societăţii, mai precis a socialului, ca tematică, perspectivă, format(e). Devenind, altfel spus, social transparentă, aproape fără programe proprii, coborînd în imanenţa socialului şi lăsînd vocile deja existente să-şi vorbească, să se exprime şi să dezbată, lăsîndu-i - liberal! - pe oameni să se vadă şi să se audă pe ei înşişi şi în propriul lor limbaj, să reprezinre extra- şi infra-politic societatea, TVR asigurînd cel mult servicii de traducere şi interpretare, fără, însă, sclavagism spectacular ca în cazul marilor formate-francize care extorchează audienţa la televiziunile comerciale generaliste. TVR poate fi făcută simplu şi ieftin redîndu-i-se caracterul depăşit, desuet public, retrograd, de către toată lumea atacat.  
 
Televiziunea Română nu se poate relansa decît reprezentînd societatea, adică lăsînd-o şi ajutînd-o pe aceasta să se prezinte singură, în multitudinea fals redusă a vocilor ei. "Serviciu public de televiziune" trebuie să însemne, în primul rînd, asigurarea şi prestarea de servicii media, de televiziune, către societate, ajutîndu-i pe oameni să-şi facă ei înşişi televiziunea, conform principiului ready media. E ceea ce încearcă deja, speculator însă, prin extorcare şi instrumentalizare existenţial-afectivă, televiziunile private.
 
Accentuînd, însă foarte uşor, aspectul politic al discuţiei, voi spune, în sfîrşit, că, în condiţiile în care televiziunea publică nu se poate relansa, ieftin şi sigur, decît redevenind serviciu public prin luarea, însă, a considerare a noii situaţii şi a noului statut - de ţintă şi de victimă a capitalului-cu-ajutorul-statului - al sectorului public, a asigura servicii media publice, azi, înseamnă a organiza (contra-)expertiza publică, reechilibrarea cunoaşterii publice în chestiuni de interes public, acaparate însă epistemic de expertiza privată. În condiţiile în care cunoaşterea e tot mai privatizată, un serviciu media public trebuie să asigura (contra-)expertiza publică. Iar dacă va face aşa, cu talent, imaginaţie şi curaj, va cuceri toată audienţa posibilă, aruncînd media actuală în derizoriul tabloidizării încă, poate, tolerate din lipsă de variante.
 
Mărind şi mai mult unghiul, voi spune că public, azi, înseamnă opusul accelerării capitaliste, practicarea unei decelerări ca, tocmai, spaţiu public (în timp) de reflecţie, împotriva încurajării reflexelor pe care se bazează piaţa. Amînarea, spaţierea ca producere a spaţiului public de reflecţie şi dezbatere, refacerea temporalităţii publice, în care să i se dea cuvîntul societăţii însăşi, în multiplicitatea ei: asta trebuie să facă un serviciu public de televiziune, şi numai el poate s-o facă.
 
Televiziunea Română ar putea fi relansată simplu, ieftin şi sigur, dar numai prin asumarea caracterului public în noua lui definiţie. În condiţiile, însă, în care, pe de o parte, mogulilor din media privată şi baronilor politici le corespund cnezii din Televiziunea Română însăşi, care continuă să se considere profesionişti numai în virtutea unei definiţii vedetistice, oraculare, mesianice a "omului de televiziune", care moare pînă nu se vede doar el pe sticlă, şi, pe de altă parte, în condiţiile în care politicul însuşi nu face decît să atace tot ce e public, trebuie să avem mari îndoieli că Televiziunea Română va profita de şansa istorică pe care o are de a se relansa, tocmai, ca ultim şi unic serviciu public.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer