Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scrisoare pentru Francesca


Cornel Mihai Ungureanu

07.10.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto: << Ştiu de ce cîntă o pasăre în colivie>>
(replică din filmul Reality Bites)

Draga mea,
îţi scriu de acasă, din camera mea, într-o după-amiază liniştită.
Iulia stă în pătuţ, cu pisica Agigea. Citesc scrisori vechi de la Doru, ele. Iulia e răcită, de cînd a venit din Bucureşti, dar mi-a povestit despre tine. Zicea că nu pari pe deplin mulţumită de nici unul din sectoarele vieţii tale şi asta m-a pus pe gînduri. Am crezut că poate doar eu am această impresie, după întîlnirile noastre din ultima vreme. Te-ai schimbat şi asta nu m-ar deranja, dacă aş şti că eşti pe un drum bun. Indiferenţa nu mi-a ieşit niciodată şi adevărul e că îmi pasă şi că, după ce Iulia mi-a vorbit despre tine, nu am putut să mă gîndesc la altceva.

Uneori mi se pare că tot eu te cunosc cel mai bine. Pot să mă împac cu tăcerile tale doar atunci cînd îmi închipui că eşti prea bucuroasă ca să mai ai timp să te gîndeşti la mine. Cînd eşti fericită, îmi e mai uşor.

Mă bucur că Iulia l-a cunoscut pe prietenul tău. Am crezut că vrei să ne ţii în buzunare separate, tot restul vieţii, într-un fel mi se părea firesc, dar şi frustant.

Carmen a fost foarte drăguţă şi mi-a spus că ai făcut o greşeală şi că, din toate punctele de vedere, eu sînt mai bun. I-am mulţumit rîzînd.

Eu nu sînt Carmen şi, după cum ştii, nu-i împărtăşesc punctele de vedere, adeseori. Am încredere în criteriile tale şi îţi doresc sincer: baftă!

Plec de la ideea că Andrei te iubeşte şi sper că va avea grijă de tine. Punct de pornire îmi e şi gîndul că şi tu îl iubeşti, deşi cu tine mi s-a mai întîmplat să greşesc; unele lucruri pe care le-ai spus nu s-au verificat, peste un timp.

Problema e că tu erai plină de viaţă, de voioşie, de iniţiativă, mereu în căutarea distracţiei. Mai ţii minte cum jucam badminton, cum alergam pe tancodrom, cum furam cireşe sau corcoduşe verzi? Gustul salatei de ton, dintr-o conservă americană- pe iarba verde din spatele teatrului, concertele, aniversările tale, plimbările nocturne pe străzile pustii sînt sigur că nu le-ai uitat. Nu ţi le amintesc ca să-ţi provoc nostalgii, eu însumi fug de ele, am emigrat într-o ţară străină, după despărţirea noastră, chiar dacă am rămas în acelaşi oraş. Iar chinul unui emigrant, se ştie, e să trăiască în trecut.

Acum un an îmi spuneai că te duci la cursuri de dans. Dar cum erai tu cu doi ani în urmă!? Tăcerea asta blazată de acum, prin comparaţie, nu-mi place. Am început să mă întreb dacă visurile vechi ţi se împlinesc, dacă ai altele, proaspete.

Nu pot sta pasiv! Te trag de cot, cu drag: fă ceva! Schimbă ceva! Dacă nu te duci unde trebuie, alege alte metode! Stai de vorbă cu tine şi pune degetul pe răni. Ia-l pe Andrei de mînă şi mergeţi în week-end la munte! Leneviţi, odihniţi-vă, iubiţi-vă, dar mai ales stai de vorbă cu el. Vorbeşte despre problemele tale. Mizează pe prieteni, că la asta sînt buni. Comunică. Nu te amăgi că trec singure!

Din afară, s-ar spune că ai toate motivele să fii fericită. Iar dacă nu eşti mulţumită aproape tot timpul, înseamnă că greşeşti undeva. Să nu dai vina pe maturitate. Vrei să-ţi spun un secret? Maturitatea nici nu există.

Există, în schimb, oameni care nu sînt bine aşezaţi în propria lor viaţă şi uneori se întîmplă ca ei să fie părinţii noştri.

Mă gîndesc la mama Irinei, de exemplu. De la o vreme se poartă urît cu ea, e mereu nemulţumită. Face parte dintre oamenii pentru care dialogul cu propriul copil este imposibil. Evident că nu-i cere vreodată părerea, trist este că îi vorbeşte urît chiar şi cu noi de faţă.

Îi ziceam Iuliei despre dictatura părinţilor, cît de siguri pe ei se simt tiranii ăştia cu probleme care pretind respect, ascultare, dragoste, dar nu fac altceva decît să bombăne tot timpul. Asta e maturitatea?

În loc de răspuns, mi-a dat să citesc vorbele Profetului despre copii şi-ţi scriu şi ţie, pe sărite, cîteva din gîndurile lui Kahlil Gibran: Copiii voştri nu sînt copiii voştri. Ei sînt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită. (...) Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gîndurile voastre, fiindcă ei au gîndurile lor. Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul, fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mîine (...) Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă, pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.[ ]

Iulia e expertă în copilul maltratat şi-mi spune că 90% dintre abuzatori, au fost, la rîndul lor, abuzaţi- cînd au fost copii.

Sînt sigur că Irina şi mama ei au şi momente frumoase, împreună. Aşa ar trebui însă să fie tot timpul. Irina nu are curajul unei apărări îndîrjite, primeşte capacele cu destulă resemnare. Iar mama ei le consideră îndreptăţite. Rău e că se ia, Irina va începe să semene cu mama ei, dacă nu scoate capul din propria viaţă, să privească în jur, dacă nu-şi face un bilanţ, din cînd în cînd. O bursă în străinătate sau un psihoterapeut i-ar prinde bine.

Nu vreau să ajungi o femeie morocănoasă. Sau o femeie precum mama adolescentei din American Beauty - i-am zis. M-a privit cu duioşie recunoscătoare, dar n-a spus nici un cuvînt. Nu ştiu ce a tăcut.

Kolb Dominic a crescut la bunica lui. Cînd tatăl lui venea să-l vadă sau cînd el se ducea în vacanţă acasă- simţea şi bucurie. O bucurie ciudată, izvorîtă din curiozitatea de a fi în preajma unui bărbat (el trăia într-o lume plină de mătuşi), un bărbat cu o titulatură specială: tata. Un cuvînt care-l fascina. Dar sentimentul dominant la fiecare întîlnire era teama. Bucuria dispărea, de multe ori, dar teama rămînea întotdeauna. Ce tată e acela care îţi inspiră teamă? Se simte mai puternic? Îi place?

Îmi povestea Kolb despre un prieten de-al lui pe care abia l-a convins să meargă la dentist. Avea 35 de ani şi nici un dinte întreg. De cîţiva ani o ducea tot în dureri şi abcese. Despre educaţie, despre lipsa ei, ar fi atîtea de spus.

Greşelile se văd mai bine din afară. E mai greu să observi dacă modul tău de gîndire, comportamentul pe care-l ai, nu sînt şi ele viciate de ceea ce se întîmplă - sau s-a întîmplat în propria familie.

Nu poate fi atît de greu să fii un părinte mai bun. Probabil că întotdeauna ţi se va reproşa ceva. Dar sînt lucruri elementare, de manual, pe care prea puţini le cunosc. Pe cei mai mulţi dintre părinţi nu îi interesează şi nici nu sînt dispuşi să accepte că au greşit. S-au sacrificat pentru tine, nu vor să audă decît laude. În nici un caz nu vor să le fie puse la îndoială metodele- nu, să nu discutăm despre asta! Democraţia nu are ce căuta aici, logica- nici atît. Preferă oricînd ştirile cu crime şi violuri sau emisiunile de vară, de pe plajă, decît să încerce să-şi înţeleagă propria condiţie, propriul rol. Să asiguri mijloacele de subzistenţă, intrarea în turma şcolară, să plăteşti, eventual, meditatori- toate astea îţi dau dreptul să-i impui copilului, să-ţi reverşi asupra lui necazurile tale, nervii tăi- care vin de la slujbă, din hormoni neeliberaţi, din beţiile tale, uneori. Decizii în comun? Conducere prin rotaţie? Să-l asculţi pe copil, să te bucuri cînd te învinge cu argumente juste? Să-l încurajezi să cîştige disputele? Să-i recunoşti meritul? Să ai încredere în cel căruia i-ai dat viaţă, să-l consideri un egal, să înveţi de la el? Eu cred că ar fi un bun exerciţiu dacă l-ai pune pe copilul tău să te imite: gesturi, cuvinte, atitudini care să te ajute să te vezi cu ochii lui. Ar fi şi instructiv şi amuzant.

Sînt sigur că există şi părinţi buni, familii cu o atmosferă deosebită, pozitivă. Probabil că există şi profesori care încearcă să le transmită copiilor şi altceva decît chimie or geometrie plană. Dar sistemul nostru de învăţămînt pare atît de rigid! Copiii atît de puţin încurajaţi să fie creativi şi atît de conştiincioşi în a învăţa ceea ce profesorii le toarnă cu pîlniile rutinei. Şi nu ştiu cu ce anume îi vor ajuta în viaţă toate lucrurile pe care le memorează şi le uită, în ani lungi de şcoală. Diferenţa dintre teorie şi practică, dintre principiile morale şi viaţa reală devin vizibile încă de pe băncile liceului şi ale facultăţii, simplele pile sau corupţia fiind, din păcate, atît de prezente în unele universităţi din România. Se consideră probabil că studentul trebuie să ia contact cu problemele, să fie pregătit pentru a intra în lumea dură, plină de răutăţi uneori, a celor maturi.

Oamenii care lucrează în televiziune nu par a băga de seamă cît de mult lipseşte educaţia din grila de programe. Totul se învîrteşte în jurul cuvîntului divertisment, care are şi el rolul lui, dar nu ar trebui să domine cu atîta autoritate. De parcă ţelul ar fi să se termine cît mai repede viaţa asta şi să nu înţelegem nimic despre noi înşine, despre cum putem învăţa să fim fericiţi, lucrînd mereu la desăvîrşirea noastră- dar şi ajutîndu-i în mod real, profund, pe cei de lîngă noi.

Tu lucrezi în presa scrisă, iar eu zic că voi nu faceţi decît să ne aduceţi informaţie, să ne spuneţi ce noi isprăvi au mai făcut parlamentarii şi vipurile. Şi te întreb: Cu ce sînt eu mai bun după ce citesc ziarul la care lucrezi? Ce lucruri importante pentru viaţa mea îmi comunicaţi? Mă faceţi mai înţelept, mai clarvăzător, mai tolerant? Aş putea chiar să merg mai departe şi să te întreb, dacă tot faceţi voi, jurnaliştii, agenda societăţii, de ce nu treceţi şi altceva acolo? Dar nu te întreb, ştiu cît de greu e să schimbi lumea, iar dacă eu o vreau schimbată, drept e să mă apuc s-o schimb, nu să-ţi cer ţie s-o faci. Pot să-ţi cer însă să ai grijă de tine, să nu te laşi prinsă în mecanism, să nu fii apatică, să nu înaintezi prea mult pe un drum care nu îţi place, pentru că nu-i atît de greu să lupţi pentru dreptul tău de a alege să trăieşti cum vrei, să nu laşi pe nimeni să-ţi controleze viaţa, mai ales dacă această presiune se face sub egida dragostei, a valorilor familiei.

Iulia s-a mutat în camera vecină. Priveşte Donnie Brasco. Mă întreb pentru a cîta oară.

Mi-a pus pe birou o revistă Luceafărul. A însemnat, cu cariocă verde, un paragraf dintr-o cronică de Horia Gîrbea. Sînt nişte versuri de Daniel Bănulescu şi ele se potrivesc cu ceea ce încercam să-ţi spun: Nu-s decît pliculeţul de ceai, scufundat pentru o clipă în lumea fierbinte. Îndreptîndu-i culorile. Apoi voi fi ridicat.[ii]

Tu ce mai citeşti?

Îmi scriai că toamna asta e frumoasă. Nu, nu e doar atît. E o toamnă indescriptibilă! E şansa noastră să ne facem provizii sufleteşti, să aruncăm rezidurile, să învăţăm să ne gestionăm mîhnirile, să facem curat în inimi, să fim cuminţi şi să mîncăm gutui.

Cu mult drag,
Mihai.

i Kahlil Gibran- Profetul, Ed. Mix, 2000, colecţia Lumea din noi. Traducere Radu Cîrneci.
ii Cronica intitulată Poetul <<îngrijeşte bubele spiritului>>, semnată Horia Gîrbea, în Luceafărul, nr. 32 (570) din 18 septembrie 2002
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer