Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cornel Nistorescu salvează reportajul


Bogdan Creţu, pe marginea unei cărţi de Cornel Nistorescu

01.01.2014
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cornel Nistorescu
Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988)
nonficţiuni
Editura Compania, 2013



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cuvânt înainte la reeditarea celor trei volume de reportaje
semnate de Cornel Nistorescu înainte de 1989

Petru Romoşan

Scrierile acestea nonficţionale aparţin anilor târzii ai comunismului. În mare, ultimului deceniu. Au văzut lumina tiparului între 1978 şi 1988. La acea vreme, «Conducătorul iubit» şi aparatul său de propagandă ne asigurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înţeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăţia părea să dureze încă 1 000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistificări criminale. Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de apropiat.

Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox: obligaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă? Talentul, acest enigmatic «talant» evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă întotdeauna.

Generaţia '80, care şi l-a revendicat din când în când pe Cornel Nistorescu, deşi acesta, prin data naşterii, aparţinea promoţiei '70 - universitară şi calofilă -, scria îngrijit, proaspăt, se racordase la literatura europeană şi americană a momentului şi abandonase poncifele propagandei. Cenzorii nu mai reuşeau să descifreze construcţiile literare cu mai multe etaje, uneori esopice şi care erau de cele mai multe ori contrariul a ceea ce se aştepta de la ele. În fapt, Cornel Nistorescu nu aparţine nici unei generaţii literare. Le-a transgresat pe toate, luând de la fiecare ceea ce i se părea bun şi util propriei sale edificări.

Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit! Nonficţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârşit de lume.

(Petru Romoşan)

Cornel Nistorescu salvează reportajul
Prefaţa volumului semnată de Bogdan Creţu

Dintre genurile clasice ale jurnalisticii, reportajul este mai apropiat de textul literar, cu toate atuurile sale expresive, decât de stilul funcţional specific textului jurnalistic. Dar, din pricina virtuţilor sale retorice, el este şi total dependent de contextul ideologic, politic. E greu să acorzi azi credit aprioric unui jurnalist care publică reportaje pe temele consacrate ale epocii într-un ziar central care, inevitabil, reprezenta punctul de vedere oficial al Partidului Comunist. Şi totuşi, verticalitatea a fost posibilă, talentul s-a putut manifesta şi şi-a putut apăra subtil libertatea de care avea nevoie şi în condiţii aproape imposibile. Cornel Nistorescu este unul dintre cei mai buni reporteri de dinainte de 1989; eu aş paria că e chiar cel mai bun. Textele sale nu sunt deloc datate şi, după cum îmi rămâne să demonstrez în această prefaţă, au, recitite azi, o prospeţime pe care foarte multe cărţi de ficţiune, cu tot esopismul lor, nu o mai păstrează. Nu întâmplător, numele ziaristului a fost aşezat alături de cel al lui Geo Bogza - maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reuşit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum? Aducându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei şi a utilitarismului propagandistic. Pentru a putea argumenta o astfel de afirmaţie este necesar un excurs, fatalmente lacunar, prin istoria reportajului românesc.

Reportajul la români. Ghid de utilizare

Cum primii noştri gazetari, ctitori ai presei au fost scriitorii, tot ei trebuie socotiţi şi întemeietorii reportajului literar. Gheorghe Asachi, de pildă, reuşea (contra)performanţa de a tipări, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Albina românească, «reportaje» despre războiul din Portugalia fără a merge la faţa locului, doar culegându-şi datele din presa europeană, care sosea şi ea cu destulă întârziere. Intuia Asachi faptul că reportajul depinde şi de imaginaţia autorului, de modul în care acesta ştie să-şi modeleze propriul adevăr, pornind de la evenimente sau situaţii reale? Ar însemna să speculăm inadecvat; mai curând, se descurca şi el cu ce avea la îndemână. Oricum, în domeniul presei scrise, opera sa este una de pionierat.

Fapt este că genul a cunoscut o explozie în perioada interbelică şi după aceea şi-a revenit cu greu, suferind maltratări ideologice sub regimul comunist. Scriitorii apropiaţi de mişcările de avangardă au fost cei care au cultivat preponderent acest gen în încercarea lor de a fugi de stereotipurile literaturii şi de a se confrunta cu realitatea cea mai concretă, cu viaţa necosmetizată. Geo Bogza, cu ale sale Ţări de piatră, de foc şi de pământ (1939) şi cu mai cunoscuta Cartea Oltului (1945), este maestrul incontestabil al genului, cel care aduce, fără dubiu, reportajul în ograda primitoare a literaturii. Din tot ce a scris Bogza, nimic nu se apropie de intensitatea şi de patosul relatărilor sale despre oamenii simpli, mineri, petrolişti, despre viaţa de la periferiile marilor oraşe. Acestea sunt paginile care nu datează din opera sa. Şcoală a făcut şi F. Brunea-Fox, pentru care reporterul ar fi trebuit să aibă un «ochi multiplu», ca de muscă. Să înregistreze, cu alte cuvinte, totul şi să reconstituie o realitate dispusă conform unor cauzalităţi care sunt ale literaturii, nu ale cotidianului.

Poate că nu întâmplător reportajul este cultivat, încă din perioada interbelică, mai ales de scriitorii de stânga. El seduce prin promisiunea aventurii, dar se hrăneşte şi din iluzia că poate face dreptate celor nedreptăţiţi. Misiunea sa nu este doar aceea de a consemna nişte întâmplări şi de a descrie un mediu social, ci şi aceea de a determina o schimbare. Astfel, reportajul este supus vremurilor aproape în egală măsură cu articolul de opinie şi cu editorialul. Şi devine, odată cu instaurarea comunismului, un instrument de propagandă cu atât mai perfid, cu cât se poate debarasa de limbajul de lemn specific articolelor care trasează linia Partidului. Pe de o parte, literatura însăşi - proza, dar şi poezia - se apropie de reportaj în această tragică perioadă: ele caută să prezinte, într-un limbaj cât mai gri, pe înţelesul omului simplu, noile realizări ale comuniştilor; plămădesc eroi, inventează, de fapt, o realitate croită după tiparul ideologiei. Ce sunt, la urma urmelor, Minerii din Maramureş, Lazăr de la Rusca, Silvester Andrei salvează abatajul ori Drum fără pulbere, dacă nu reportaje mincinoase? Cert este că, în «obsedantul deceniu», acest gen măsluit proliferează; conform logicii ticăloşite a regimului, care ţine ca totul să pară minunat pe hârtie, chiar dacă viaţa de zi cu zi desfide statisticile, cu cât interdicţia de a călători devine mai drastică, cu atât se găsesc mai mulţi politruci, oameni vânduţi care să povestească, să «informeze» poporul, relatându-i cum este «dincolo». Cum acest dincolo este intangibil pentru cei mulţi, clasa muncitoare, în numele căreia se pune la cale toată grozăvia comunistă, călătoreşte prin intermediul reprezentanţilor ei din vârful oligarhiei. Astfel, la Editura Tineretului, menită a «educa» viitorii comunişti, ia naştere o colecţie aparte dedicată acestui gen hibrid, care primeşte titlul, de invidiat pentru cei simpli, «În jurul lumii». Se traduc cărţi care descriu raiul colhoznic sovietic sau care, după caz, demască infernul capitalist, se publică dări de seamă ale autohtonilor, ca Geo Bogza, V. Em. Galan, Horia Deleanu, Nicolae Moraru şi, nu printre cei din urmă, G. Călinescu.

Într-o tabletă dialogată din Contemporanul, apărută în februarie 1963, Călinescu emite despre reportaj câteva opinii nu întru totul în spiritul epocii, dar nici prea îndrăzneţe. Despre reportajul literar, aşa se şi intitulează cronica sa optimistă. Subiectul se prezenta destul de alunecos. Era un moment de tranziţie, când literatura şi, mult mai timid, gazetăria încercau să recupereze normalitatea. Cine crede însă că de la controlul absolut asupra cuvântului scris (şi rostit) la relativa, deşi entuziasta libertate care s-a instaurat după jumătatea deceniului al şaptelea a existat o ruptură, o trecere bruscă, este cel puţin naiv. Dreptul la normalitate s-a recâştigat cu preţul păstrării aparenţelor, nu în urma unei victorii categorice. Iar aceste aparenţe au fost ideologice. Prin urmare, şi Călinescu rosteşte lucrurile cu jumătate de gură - metodă intrată în reflexul scriitorului român preţ de decenii. El consideră că principala datorie a reporterului ar fi să respecte întocmai adevărul. Care adevăr? e sănătos să ne întrebăm. Desigur, unicul acceptat de puterea comunistă, cel impus prin imensul aparat de propagandă, din care făceau parte, alături de literatură, istorie şi tot ce ţinea de sfera umanioarelor, şi gazetăria, implicit reportajul. «El priveşte, continuă prompt Călinescu, prin unghiul ideologiei noastre şi deci vede faptele de construcţie socialistă, devenind prin asta un educator al cititorilor.» Dacă literatura a reuşit, măcar pentru o vreme, prin efortul unor mari scriitori şi, în egală măsură, prin lupta unei extraordinare generaţii de critici, să îşi apere teritoriul, să îşi conserve o anumită libertate de expresie (unii scriitori, e drept, nu foarte mulţi, şi-au construit operele de parcă ar fi trăit într-un regim al libertăţii neîngrădite - îi amintesc pe Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian, Gellu Naum cel de după Athanor, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, târgoviştenii ş.a.m.d.) -, gazetăria, cu toate genurile sale, a fost în mult mai accentuată măsură controlată ideologic. Reporterul era cel care trebuia nu doar să prezinte evenimentele, să fabrice eroii din rândul proletariatului, să scotocească în căutarea exemplului «demn de urmat», ci şi să impresioneze, să câştige cititorii, printr-un soi de şantaj afectiv, de partea lumii «măreţe» pe care o descria / inventa. Tocmai de aceea devenise limpede pentru oricine că, într-un regim opresiv, presa nu are cum să se raporteze la un adevăr neutru, lipsit de teză. Iar reportajul, cu atât mai puţin.

Aşa stând lucrurile, cum se explică oare faptul că el nu a încetat să atragă, să îşi manifeste seducţia? Pe de o parte, reporterul este un «trimis special», atent la comanda conducerii revistei la care este angajat. Aventura lui se înscrie în magma socială, acolo unde se desfăşoară şi cercetarea sa, căutarea sa detectivistică; el îşi poate alege uneori subiectele, dar dintr-un perimetru impus. Se pare însă că viaţa reală, vizitată în special în cotloanele ei pitoreşti, ieşite din comun, reprezintă o ispită atât pentru scriitor (pentru că un bun jurnalist este obligatoriu şi un bun scriitor), cât şi pentru cititor, mai ales pentru unul frustrat de măsluirea şi interzicerea adevărului. Promite o doză irezistibilă de inedit.

Din fericire, de prin anii '70 începe să lucreze modelul marilor reporteri ai perioadei interbelice. Geo Bogza, mai ales, este redescoperit cu entuziasm. Devine un maestru, poate şi datorită unor atitudini verticale în epocă sau unor gesturi care ieşeau, oricum, din tiparul discreţiei politice a «rezistenţilor prin cultură». În orice caz, reportajul - care presupune şi un sâmbure romantic şi care rimează foarte bine cu aspiraţiile tinereşti de a (re)descoperi lumea sau baremi prospeţimea ei - începe să se îndepărteze de varianta lui searbădă, îmbâcsită, doldora de cifre şi de angajamente, şi să se reorienteze către naraţiunea condimentată liric. Patosul este la el acasă într-o asemenea formulă. Silvian Iosifescu, inventariind genul în catalogul «literaturii de frontieră», observă corect că, în astfel de texte, «centrul de greutate se deplasează de la fapt la semnificaţia lui». Ceea ce nu înseamnă că, în covârşitoare proporţie, reportajul, oricât de literar ar fi el, nu rămâne subordonat comandamentelor politice. Dar, cu cât este mai evaziv, mai aproape de literar, cu atât devine el mai popular. Revistele ultimelor decenii de comunism etalează multe astfel de texte; ele satisfac într-un fel enormul apetit de fapt divers, de vérité, de găsit doar în litera tipărită.

Cu toate acestea, puţini dintre autorii de reportaje se remarcă. Amprenta personală nu-l interesează în mod special pe cititorul avid de fapte nude, senzaţionale sau măcar ieşite din derizoriul cotidian. În orice caz, se scriu, începând cu anii '70, reportaje de toate culorile: de la cele pe linie, care idealizează marile izbânzi socialiste de pe şantiere, ogoare ori din fabricile, uzinele şi minele patriei, la cele sportive sau, mai rar, turistice. Unii, cei privilegiaţi, au şansa de a călători «afară» şi îşi povestesc experienţa în cărţi de succes. De la Ilie Purcaru la Romulus Rusan, de la Ion Andreiţă la Tudor Octavian, de la George Arion la Romulus Zaharia, de la Tiberiu Iliescu la Cornel Nistorescu, numele abundă. Nu fac excepţie nici scriitorii consacraţi în alte genuri: Octavian Paler, Adrian Marino, Adrian Păunescu sunt doar câteva exemple. Revista Flacăra, cu izul nonconformist, dar, în fond, perfect aliniat pe care îl aduce, cultivă chiar o «şcoală» a reportajului. Deloc lipsită de reuşite, trebuie să admitem.

Care mai este soarta reportajului azi? Una foarte neprielnică, aş spune. Trăim într-o epocă grăbită, în care imaginea ready made a invadat întregul spaţiu public, astfel încât cuvântul scris, care îi pretinde cititorului atenţie şi simţ al nuanţei, disponibilitatea de a degusta sugestia, nu mai are căutare; prin urmare, genul nu mai garantează succesul (dimpotrivă), la fel cum nu prea se mai întâmplă nici cu literatura propriu-zisă. Iar presa scrisă s-a schimbat atât de mult, dând prioritate fotografiilor şi titlurilor uriaşe, «cu cârlig», încât genurile sale clasice nu prea îşi mai află locul în paginile (fie ele şi virtuale) ale revistelor. Rar mai ai şansa de a descoperi câte un reportaj bine scris, de câte un nostalgic care nu se hotărăşte să se despartă de obiectul nostalgiei sale. Numele care îmi vine iute în minte este cel al unui excelent sociolog, cu talent scriitoricesc, Mirel Bănică. În rest, cei mai mulţi dintre tinerii jurnalişti, care vânează sau inventează senzaţionalul ieftin, nu prea mai par dispuşi şi, mă tem, nici nu prea mai ştiu să scrie texte de amploare, în care să ofere propria lor versiune asupra unei realităţi care pare specială pentru că este privită şi descrisă într-un anumit fel.

Un scriitor pornit în căutarea aventurii

De ce am făcut acest excurs istoric? Pentru a atrage atenţia că o readucere în actualitate a unei culegeri de reportaje, cum este cartea de faţă, şi încă aparţinând unuia dintre cei mai buni scriitori ai genului din literatura română, este extrem de importantă. Chiar dacă poate părea un gest quijotesc. Pe cine să mai sensibilizeze azi realităţile de acum câteva decenii?

Puţini mai ştiu că atât de cunoscutul şi în egală măsură discutatul, într-un sens sau în altul, jurnalist Cornel Nistorescu a fost, la începuturile carierei, un foarte bun reporter. Eu aş merge mai departe şi aş înlocui denumirea aceasta oficială, extrasă parcă dintr-un nomenclator strâmt, cu cea de scriitor. Scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, dacă e să reiau o celebră sintagmă, nu şi contextul ei. Sincer, s-a întâmplat ca nu o dată să fiu în dezacord cu opiniile, opţiunile, faptele, gesturile, de fiecare dată tranşante, ale lui Cornel Nistorescu. Prezenţa sa în spaţiul public a aruncat în umbră cărţile de dinainte de 1990. A fost însă suficient să-i deschid o carte şi mi-am dat seama că este un scriitor adevărat, ale cărui reportaje sunt absolut actuale, nu atât prin subiectele lor, poate perisabile sau vetuste, cât prin modul în care ştie să realizeze scene memorabile şi să le umple de viaţă. Mă gândesc chiar că astfel de texte pot fi valorificate literar abia acum, când literatura însăşi a consumat destule convenţii şi s-a apropiat de literalitate, de realitatea nudă, strictă.

Ceea ce se poate observa încă de la o primă ocheadă superficială este faptul că, atunci când îşi adună în volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilităţile sale lirice în mai mare măsură decât pe cele «realiste», de autor care este obligat să se mişte în marginea cotidianului. Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică şi o poetică a reportajului. Iar aceasta diferă substanţial, dacă nu total de resorturile ideologice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenţia preciziei, nu mai «raportează» totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriitorului, dar mai ales imaginaţia lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut şi dau tonul, rafinându-se, în cărţile ulterioare. Insist: Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii în cel puţin aceeaşi măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui eveniment. «Terenul» lui nu înseamnă doar şantierul, mina, fabrica, spitalul, sala de operaţie, puşcăria, câmpul, delta, marea şi alte spaţii în care viaţa poate atinge performanţe nebănuite, ci şi, sau mai ales, masa de lucru ori, mai aproape de natura genului, carnetul de notiţe, unde faptele şi oamenii descoperiţi se dispun conform unei logici care este a scrisului, nu a ritmului cotidian. De altfel, cu prilejul unor insert-uri confesive, autorul expune şi motivaţiile meseriei sale. Aşa se face că uneori reportajul nu mai este relatarea unui eveniment sau prezentarea unei persoane, ci povestea despre aventura descoperirii acelui eveniment sau a acelei persoane. «E mult mai simplu să inventezi un om decât să-l descoperi într-un furnicar», spune scriitorul. Iar ceea ce ar fi trebuit să fie povestea unui om devine, în cele din urmă, povestea căutării acelui om şi asamblarea portretului său din relatările altora (Omul care a auzit copacii cântând). De fapt, reporterul se lansează în căutarea unei imagini poetice mai curând decât în dibuirea unei experienţe de viaţă; aceasta, atunci când există, are sens doar dacă ilustrează respectiva imagine poetică. De aceea, intervievarea omului cu pricina nici nu mai are loc.

Ce îl determină pe un tânăr să alerge în căutarea faptului extraordinar, a excepţiei care merită salvată de la uitare? Dincolo de fişa postului, dincolo de comanda redacţiei? Ce este un reporter, la urma urmelor, şi cum se simte chemarea lui către mereu alte zări? Ne-o spune Cornel Nistorescu într-un frumos text confesiv, intitulat Drum bun, călătorule, te salut! Elanul nu este doar unul al datoriei împlinite, ci unul juvenil-romantic. Există un magnetism al călătoriei, o nelinişte care îndeamnă la căutarea permanentă a altor şi altor cotloane necunoscute ale realităţii: «Şi totuşi n-am curajul să rămân, plec iar, adorm în gări, plătesc amenzi pentru că moţăi în sala de aşteptare clasa I şi am bilet pentru a II-a, mănânc bucate cu sosuri sleite, vechi de câteva zile, urc în căruţe cu fân şi adorm pe spate, suport şi călătorii pe platforma remorcilor vechi, pe aripa tractorului sau pe jos, luat în batjocură de soldaţii din camioanele militare. Şi toate acestea pentru un om sau pentru o margine de drum, pentru imaginea curată pe care o voi avea peste ani, un paradis al nimicurilor deja dispărute, rămase numai în memoria mea, unicul lor proprietar.» Pus în faţa unui om obişnuit, statornic, legat de propriul cămin, peregrinul pare a realiza ce pierde, dar şi ce câştigă: «Abia în faţa lui mi-am dat seama ce-am pierdut pentru totdeauna, o viaţă simplă de care se bucurau el şi alţii, în timp ce eu colindam oraşele şi satele şi munţii pentru că mi se spunea reporter şi trebuia să privesc viaţa altora şi să scriu despre ea, în timp ce a mea nu mai conta, de parcă nici n-aş fi avut-o.» Professione: reporter - după cum sună titlul unui film de Antonioni. Regretul nu este însă decât parţial sau cochet, retoric şi atât. În fond, unei aventuri îi urmează o alta şi tot aşa. Motivaţiile sunt, iată, personale, mai curând emoţionale decât instituţionale; ele ţin de setea de necunoscut, de curiozitatea de a descoperi lumea, de gustul pentru aventură, şi nu de angajamentul obtuz de a pune la îndemâna compatrioţilor avizi mostre exemplare de dăruire, de sacrificiu pentru colectivitate. Nu spun că lipsesc temele consacrate ale epocii: reporterul întâlneşte, mai ales în primul volum, mineri, tipografi, strungari, agricultori care au suferit din cauza exploatării de dinainte de «eliberare»; situaţiile nu sunt însă tratate agitatoric, reducţionist. Câteva anchete se fac printre veteranii de război care-şi relatează experienţele, dar, dincolo de eroismul autentic, asumat cu simplitate, dincolo de naţionalismul ori patriotismul de paradă, marea necunoscută, care atrage şi înspăimântă în aceste texte, este moartea. Cum arată ea mirosită de aproape, cum arată viaţa atunci când moartea este la o palmă distanţă? - iată dilemele reporterului. De altfel, e vorba de una dintre temele constante ale scrisului lui Cornel Nistorescu.

Textul cel mai bine realizat, cel mai dramatic în această privinţă este cel intitulat Să bată, să bată, să bată! din volumul Proprietarul de iluzii. Cred că e unul dintre reportajele clasice, de referinţă. Locul: sala de operaţie; subiectul: confruntarea cu moartea în cazul operaţiilor pe cord; protagonişti: chirurgi, asistente, infirmiere, brancardieri şi, evident, pacienţi. Cei norocoşi, cei care au învins în confruntarea cu moartea. Şi, nu în ultimul rând, autorul însuşi, care îşi petrece nopţile în secţia de terapie intensivă, care asistă la operaţii, care se lasă copleşit de tensiunea permanentă şi o face să impună şi ritmul textului. Şi, prin intermediul lui, după cum vom constata, şi cititorul. Nu comit o piruetă retorică dacă afirm că avem de-a face cu un text cardiac, scris parcă de pe masa de operaţie! «Trimisul special» nu mai găseşte, pur şi simplu, resurse să observe lucrurile din afară şi să le consemneze ordonat, imprimându-le o logică mecanică, asortată cu etapele şi rolurile fiecăruia din spital. Doar că aceste roluri sunt interpretate de oameni şi fiecare medic, deşi aparent de piatră, intratabil, rece, este urmărit de amintirea celor pe care i-a pierdut pe masa de operaţie, aşa cum fiecare pacient trebuie să trăiască, înainte de încercarea finală, cu spaima că totul se sfârşeşte sub bisturiul chirurgului, iar dacă viaţa îi este salvată, trăieşte cu sentimentul că miracolul a devenit ceva firesc. Atenţia sporită a scriitorului pare a se datora pupilei mărite sub efectul emoţiei: chiar dacă nu se află el însuşi pe masă, resimte un efect cathartic, pentru că moartea este acolo şi nu are cum să nu sperie. Detaliile care ţin de corporal, de visceralitate abundă şi ele sunt semnul clar că omul se cutremură atunci când se află pus în faţa propriei alcătuiri somatice. Ţesuturile, organele, sângele, privite de aproape, ne arată cât de perisabili suntem. Medievalii o ştiau mai bine decât noi. Naraţiunea pare a împrumuta ritmul alert al pulsului celui bolnav; suspansul este maxim, pentru că nimic nu este previzibil, controlabil în această încercare - ştiinţifică, dar supusă totuşi hazardului - de a smulge un om morţii: «Eşti viu, dar cursa a prins viteză. Cu un bisturiu îţi desface pielea la capul pieptului. Se despică uşor. Te-a strâns ca o cămaşă. Apoi te crapă. Nu mult, atât cât să intre capătul fierăstrăului electric. Fierăstrăul, pronunţă o voce. O mână întinde fierăstrăul, alta îl ia. Are dinţi, ca toate fierăstraiele pentru lemn, şi un papuc care intră sub stern pentru a proteja organele de capătul lui ascuţit. Un bâzâit scurt, ca de maşină de cusut, şi fierăstrăul îţi împarte toracele. Nu are nevoie de mai mult de zece secunde. Sângerezi. Unul din doctori te tamponează cu un tifon steril. Celălalt trage cu braţele de stern. Ai un piept arcuit. Cedează. Se cască la fel cu o geantă de funcţionar. Se vede înăuntru. Un bisturiu îţi cicatrizează toate venele din care se prelinge sânge. Carnea ta e roşie şi vie, şi pompa s-a oprit. Nu-ţi mai dă aer...» Propoziţiile sunt scurte, sintaxa iese sincopată. Totul pare a fi transcris în grabă (ceea ce nu înseamnă lipsa elaborării, dimpotrivă!), ţinând pasul cu ceea ce se întâmplă pe masa de operaţie, dar trădând şi profunda mişcare sufletească a martorului care e lipsit de experienţă, deci trăieşte totul cu o intensitate sporită. Firească, de fapt, căci doar profesioniştii au reuşit nu să rămână impasibili, ci să-şi controleze reacţiile. Cornel Nistorescu şi-a făcut o marcă din a consemna nu doar ceea ce se vede, ci şi ceea ce se simte atunci când se vede; reporterul se implică, suferă sau se indignează, se teme şi izbucneşte sub forma exuberanţei finale, după caz. De aici rezultă şi apropierea de cititor, încrederea pe care aceste texte o provoacă. Simţi pur şi simplu că scriitorul nu te înşală, nu te duce cu preşul. Chezaşă este propria implicare în evenimentul descris, plasarea în interiorul faptelor. Şi, odată cu el, participarea cititorului, căruia i se transmite emoţia de la faţa locului. Strategia stilistică nu este nici ea întâmplătoare: relatând întreaga scenă la persoana a II-a, doar aparent impersonală, autorul îl pune, de fapt, şi pe cititor în locul celui operat. Ceea ce se petrece acolo, printre instrumente medicale, tampoane şi sânge, îl priveşte. Virtual, acolo se dă o bătălie şi pentru viaţa lui. Poate avea încredere; cele mai multe dintre bătălii sunt câştigate. La final, poate răsufla uşurat. Şi chiar o face. Nu e la îndemâna oricui să imprime astfel de reacţii lectorului târşit, blazat de atâtea lecturi, dar şi celui naiv, captivat doar de desfăşurarea propriu-zisă a faptelor. În rest, spitalul reprezintă o lecţie de viaţă. Poveşti de tot felul se amestecă şi se uită prompt. Altfel, e greu să faci faţă. Unele însă se înfig în memoria reporterului, chiar dacă sursa lor este uitată. De pildă, una despre un general care, după o operaţie pe cord deschis, nu a acceptat plosca, considerând că şi-ar pierde demnitatea. A coborât din pat el însuşi pentru a merge la toaletă şi, astfel, a murit. Naraţiunea este împărţită în capitole, planurile sunt alternate, ritmul povestirii la fel, astfel încât întregul text funcţionează ca o veritabilă proză scurtă.

Ficţiune-nonficţiune nu mai reprezintă, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar dacă reuşeşte să stârnească emoţia. Emoţia estetică. Iar reportajele lui Cornel Nistorescu excelează la acest capitol. Nu doar datorită întâmplărilor relatate, culese ca atare din realitate conform convenţiei genului, ci mai ales graţie modului de a le pune în pagină. Realitatea nu este prizată şi redată cu indiferenţă, ci este reconstruită, reinventată.

Construcţia primează în mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibilă, deşi nu ostentativă. Textele au o anumită naturaleţe, o francheţe, asigurată adesea prin asumarea naraţiunii la persoana I şi printr-o empatie care câştigă. Autorul nu scrie la rece, cu detaşarea aseptică a jurnalistului obişnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care îl reconstruieşte; se pierde şi el în lumea pe care o descrie, aceasta fiind şi sursa patosului şi a lirismului care uneori inundă benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astăzi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica împrumută adesea ritmul alert, urgenţa evenimentului propriu-zis, iar relatarea exactă, gri lasă oportun locul stilului indirect liber sau dialogului. În reportajele lui Cornel Nistorescu nu se aude doar vocea autorului, ci şi vocile oamenilor, ale «personajelor» (e posibil ca ghilimelele să fie în plus). Reporterul are nu dar ochi, ci şi ureche; personajele sale nu sunt deloc banale, nici atunci când nu fac nimic ieşit din comun. De pildă, muncitorii din proza Masa de şipci, care este, ca majoritatea textelor din al doilea volum, o veritabilă nuvelă, sunt tot atâtea tipologii, deşi rămân, în esenţă, nişte lumpenproletari descoperind lumea cea mare prin fotografiile soioase din foile revistelor străine în care un bătrân strungar, Rudy, îşi împachetează slănina. Ideea este mai curând lirică decât epică, mai ales că totul este relatat cu o nostalgie caldă, în pofida precarităţii vieţii de tânăr ucenic într-un atelier. Poate de aici şi setea ulterioară de a cunoaşte lumea colindând-o...

Există, fireşte, în reportajele-nuvele ale lui Cornel Nistorescu şi destule figuri memorabile. Unele par decupate din romane sud-americane, cum este, de pildă, Franţ Molis, cel intrat în legendă, un fel de mag, de alchimist, de taumaturg care ştie de toate şi îi transmite unui tânăr muncitor o învăţătură practică pe care acesta nu reuşeşte să o epuizeze niciodată. El pare a fi o rudă bună cu ţiganul Melchiade din Un veac de singurătate; întocmai ca acela, care se întorsese din moarte aducând primele semne ale civilizaţiei în comunitatea primordială din Macondo, pare a fi un nemuritor şi un iniţiator. Semn că nu doar literatura se inspiră din realitate, ci şi aceasta este regizată, aşezată de ochiul celui care o ia în cătare pe tipare literare. Într-un ţinut al apelor cum este Delta circulă legenda că, la finele secolului al XIX-lea, un bătrân pescar ar fi prins un morun de 850 de kilograme, pe care, graţie inteligenţei sale, ar fi reuşit să-l urce în barcă şi să-l aducă la ţărm. Iar oamenii Dunării habar nu au de Hemingway, nu au citit romanul acestuia Bătrânul şi marea şi, mai mult ca sigur, nu au văzut nici filmul. Căpitanul Benone Barbu, poreclit Bibicu, este renumit pentru abilitatea sa de a manevra vase cu gabarit enorm pe canalele Dunării. El pare decupat din romanele de aventuri pe mare, care au aprins adolescenţa multora dintre noi. Şi totuşi, viaţa l-a croit parcă folosindu-se de imaginaţia unui scriitor autentic. Exemplele pot continua destul.

Cornel Nistorescu atacă şi unele teme mai puţin convenţionale, cel puţin în epocă. Lăudabil este că o face într-o manieră lipsită de inhibiţii, fără să dea glas eticii proletare, fără să acuze mărginit, fără să piardă din vedere că şi cazurile acuzate de morala comună pot fi pline de miez, că şi atunci când se încalcă unele convenţii sau cutume există suferinţă, ba chiar şi frumuseţe. În Prinţesa de mucava, de exemplu, reporterul se apropie de viaţa prostituatelor din Hotelul Intercontinental. Dar nu o face de pe poziţia procurorului, nici de pe cea oficială, a comunistului care simte nevoia să sancţioneze astfel de elemente sociale etc., etc. Dimpotrivă, aflat la faţa locului (munca de teren te poate pune şi în ipostaze periculoase...), reporterul nu poate rămâne impasibil la farmecele acestor păsări de noapte. Reportajul debutează, prin urmare, într-un ritm sacadat sau, ca să folosesc cuvântul potrivit, excitat. Dar în egală măsură afectat; scriitorul caută efectele, impactul şi este dispus pentru asta să intre şi în gura lumii. De aceea el se joacă de fapt, dar o face pe jumătate serios. E omeneşte şi nimic din ce este omenesc nu trebuie să îi fie străin unui adevărat reporter, nu? «Ce undă de parfum rămâne-n urma ei! Simţi că iei foc şi ţi se trezesc toate simţurile. Rămâi năuc şi abia mai desluşeşti unduirile ademenitoare ale trupului subţire, strâns peste mijloc de un cordon îngust. [...] Când trece Cecilia, trestie surâzătoare cu ochi mari, buze voluptoase rujate în culoarea castanelor coapte, se face mai multă lumină. M-a privit o fracţiune de secundă şi-n clipa următoare mi s-au tăiat picioarele. Am uitat încotro plecasem. Eu cred în iubirea fulgerătoare, ca o lovitură de trăsnet. Când am întors capul, era prea târziu. Cecilia vorbea cu un bărbat mic, îmbrăcat elegant, cu un pui de burtică. Îl cuprinsese cu un braţ peste mijlocul gros şi-şi lipise capul de pieptul lui rotund.» Sigur, naivitatea este jucată, surprinderea cititorului atent premeditată. Textul mizează, de fapt, pe o construcţie antitetică: damele de companie par a duce o viaţă sclipitoare, spumoasă, de huzur, de lux, dar au dramele lor şi sunt condamnate la tristeţe şi la singurătate. Dincolo de paiete şi parfumuri, dincolo de cosmeticale şi de banul câştigat aparent uşor, se ascunde mizeria unor vieţi pline de disperare. Cornel Nistorescu are inteligenţa de a nu judeca, cel puţin nu brutal. El strecoară morala prin modul în care îşi dozează comentariile. Pe de o parte, îşi notează reacţia de derută erotică (sau morală? De la una la relativizarea celeilalte nu e decât un pas, nu?): «Toate arată minunat şi zâmbesc ameţitor. Dacă te privesc cinci minute, tot ce-a fost în tine educaţie, ruşine, demnitate, fidelitate se năruie plăcut şi fierbinte.» Pe de altă parte însă, trece dincolo de «coaja lucrurilor» şi descoperă realitatea cruntă: «La o privire, sunt uluitoare. La a doua, banale. La a treia, te izbeşte mizeria. La a patra, te sperie singurătatea.» Interesantă rămâne şi aici, ca în majoritatea textelor, atitudinea narativă, marcată cel mai adesea de empatie, de compasiune.

Reporterul caută nu doar să observe, ci mai ales să înţeleagă. Iar această înţelegere nu vine uşor, ci uneori în răspăr cu toate valorile consacrate. Este cazul textului intitulat, cu schepsis livresc, Ultima noapte de dragoste. Reporterul este trimis de redactorul-şef să investigheze un caz din provincie: o tânără a fost forţată să îi cedeze unui şef din întreprindere, sub ameninţarea disponibilizării. Ajuns la faţa locului, tânărul jurnalist, obosit, descoperă o idilă între juna de 19 ani şi maistrul (şi maestrul) ei de 61 de ani, care îi aplicase o corecţie contondentă nemernicului şantajist. Reuşeşte cu greu să-şi ţină sub papuc prejudecăţile şi, mergând pe fir, citind scrisorile de dragoste ale acestuia către iubita sa abia ieşită din adolescenţă, ascultând confesiunile celor doi, îşi dă seama că are de-a face cu o iubire adevărată. Poate că morala comună nu admite aşa ceva, dar viaţa face posibile şi asemenea poveşti. Reporterul nu ezită să-şi consemneze propriile reacţii, propriile dileme, chiar dacă ele sunt în răspăr cu valorile etice normative: «Am avut un moment de ezitare, de tremur în voce şi pe urmă am zis, nu ştiu de ce, dar am sentimentul că nu e bine, şi exact după ultimul cuvânt am realizat cu câtă neruşinare vorbea în mine opinia publică, mai puternică decât convingerile mele intime, şi el a zis, îmi dau seama şi cred că ai dreptate, dar nu pentru că reprezinţi un ziar central, ci pentru că fără voia mea şi a domnişoarei Walkovski totul se va sfârşi destul de curând, dar aş vrea să mă înţelegi, încearcă să inversezi rolurile, să fii pentru o clipă în locul meu şi în preajma apusului să te trezeşti cu o asemenea minune, cât timp ai rezista să spui nu ispitei de a trăi încă o dată ceea ce nu mai credeai de multă vreme c-o să mai apuci să trăieşti şi, după ce-ai înfrânt sute de ore de îndoială, în care să-ţi fi spus singur, nu se mai poate, este exclus, cum biologii exclud reînvierea, în ciuda acestei convingeri ferme, să te laşi furat de o iluzie şi să mai încerci o dată şi abia atunci să descoperi ce n-ai descoperit o viaţă întreagă, încearcă, te rog, să-ţi imaginezi şi, dacă nu reuşeşti, tot ce pot să-ţi doresc este ca la vârsta mea să te bucuri de o asemenea iubire, ar fi cea mai teribilă povară pe care ai putea-o purta.» Care este reacţia reporterului, trimis, după cum ştim, de un ziar central, deci reprezentând punctul de vedere oficial, eventual morala de partid? Admiraţia şi, în cele din urmă, înţelegerea. Maistrul cel copt îl invită să se pună în locul său şi abia apoi să îndrăznească să judece lucrurile. Este, în fond, metoda scrisului lui Cornel Nistorescu: de fiecare dată, el caută, dacă nu să intre în pielea personajelor, măcar să se situeze în interiorul situaţiei la care se referă. Viaţa nu poate fi cunoscută din afară. În fine, domnul în etate, în pragul pensionării, se află înaintea unei operaţii de prostată în urma căreia şansele de supravieţuire sunt minime. Are cancer şi, dacă scapă cu viaţă, nu va mai fi, oricum, întreg. Oricum, nu apt pentru iubire. Reportajul acesta este o nuvelă perfect închegată, iar titlul lui echivalează cu o recunoaştere a logicii ficţionale de care ascultă. Ceea ce nu înseamnă că respectivul caz a fost inventat: el a fost decupat dintr-o realitate imposibil de controlat altfel decât, într-o infimă măsură, de ochiul unui scriitor.

M-aş putea opri la multe alte exemple. Cărţile de reportaje ale lui Cornel Nistorescu se citesc şi azi cu mare interes şi, de multe ori, cu sufletul la gură. Eu unul cred că el va rămâne în istoria presei româneşti nu doar prin activitatea sa de după 1990, ci şi prin aceste texte de tinereţe, pentru că ele se află în domeniul sigur al artei literare; politicul şi tot ceea ce este legat de el îşi poate afla legitimarea în posteritate doar atunci când atinge excelenţa sau oroarea. Or, scena politică românească se zbate de ani buni într-o mediocritate cu efecte, ce e drept, dramatice pentru cei mulţi.

Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliştilor de mucava, înregimentaţi, Cornel Nistorescu are o profesie de bază. El este reporter. Adică un scriitor extrem de viu.

(Bogdan Creţu)

Bogdan Creţu (n. 1978, jud. Constanţa) este conferenţiar doctor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere, Universitatea «Al.I. Cuza» din Iaşi. Este autorul, între altele, al studiilor Utopia negativă în literatura română (2008) şi Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (2 vol., 2013).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer