Producătorul de film şi televiziune Dan Schlanger s-a născut în România, dar pentru el "acasă" pare să fie lumea întreagă. Cosmopolit, sigur pe el şi pe profesionalismul cu care îşi practică meseria, Dan Schlanger e tipul de om care-şi face un obicei din a lua viaţa de la capăt, schimbînd, de fiecare dată cu plăcere, stabilitatea zonei de confort cu neprevăzutul şi riscurile unui alt spaţiu şi ale altei culturi. După ce a lucrat ca actor în România, a plecat în Israel, unde şi-a început cariera în producţia de film, continuînd-o apoi în Canada. A fondat o companie de producţie, Dilemma Productions, iar în cei peste 25 de ani de activitate, filmele sale au fost premiate la numeroase festivaluri internaţionale. Astăzi, Dan Schlanger continuă să-şi împartă experienţa prin cursuri şi seminarii de producţie de film organizate în întreaga lume. Pe Dan Schlanger l-am cunoscut la Conferinţa de Studii Canadiene, organizată recent la Baia Mare. Păstrînd legătura, i-am propus realizarea unui interviu, iar disponibilitatea şi promptitudinea cu care a răspuns invitaţiei mele au confirmat impresiile primei întîlniri.
Oana Purice: Din puţinele date biografice pe care Internetul le oferă despre tine, se poate afla că eşti producător de film, născut în România şi că, după o escală de aproape 15 ani laTel Aviv, te-ai stabilit în Canada. Cînd ai plecat din România şi cum a arătat contextul emigrării tale?
Dan Schlanger: Am plecat în 1985. Înainte de a pleca, am fost actor la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Am ajuns în Israel, unde am avut norocul ca, după o foarte scurtă perioadă de timp - trecînd printr-o serie dură de selecţii şi concursuri -, să-mi fac debutul în limba ebraică la Teatrul Naţional de Tineret. Apoi am avut iarăşi o căruţă de noroc şi, după alte probe şi examene, am fost acceptat la Teatrul Naţional - Habimah. Probabil că totul ar fi continuat bine şi frumos şi aş fi fost şi astăzi actor, dacă nu s-ar fi întîmplat ceva în mine, dacă n-aş fi avut şi eu celebra criză a vîrstei de 40, sau revelaţia anilor 40, depinde cum vrei s-o numeşti, şi dacă nu aş fi înţeles că, pentru mine, a fi actor înseamnă a-ţi pierde controlul asupra ta; înseamnă să devii un fel de marionetă în mîinile altcuiva, sau cel puţin aşa mă simţeam eu, o marionetă pusă să facă tot felul de lucruri care nu întotdeauna se potriveau cu ce era în mintea şi în sufletul meu. Atunci am hotărît să încerc să recîştig controlul şi, în primul rînd, controlul asupra mea (probabil că totul vine din nevoia mea de a controla; în Canada toată lumea îmi spune că sînt un "control freak", că-mi place să controlez - şi asta e adevărat -, dar acum, privind în urmă, nu cred că există un alt fel de a fi pentru a putea reuşi în meseria mea). Primul pas a fost regia, dar în scurtă vreme am descoperit că a fi regizor nu-ţi dă, de fapt, foarte mult control, că adevăratul control se află în mîinile altcuiva, acesta fiind producătorul. Şi atunci am hotărît să las totul baltă şi să mă duc să fac un curs de Business Administration. Am vrut să înţeleg unde este acea linie subţire care leagă sau separă arta de ceea ce se numeşte "entertainment industry". Cursul mi-a dat o hîrtie, dar nu m-a făcut producător. Au urmat ani buni de urcuşuri şi coborîşuri, de realizări şi eşecuri, pînă cînd am început eu însumi să mă consider cu adevărat "producător".
O.P.: Şi în Canada, în 1999, ai ajuns ca producător gata format.
D.S.: Am ajuns ca producător gata format, dar, cu toate astea - şi ăsta e un lucru pe care nu multă lume-l ştie -, primele opt luni de zile, am lucrat ca grip într-o echipă de filmare.
O.P.: Pentru că erai imigrant român?
D.S.: Vrei să-ţi spun ceva? Chestia cu imigrantul eu nu o accept foarte tare. Pentru mine scuzele de tipul: "Nu pot să mă realizez pentru că sînt imigrant român, sau pentru că sînt femeie, pentru că sînt evreu sau pentru că sînt, nu ştiu, patagonez" nu prea funcţionează. Fără îndoială, e mult mai greu pentru un imigrant să se integreze într-o nouă societate, cere enorm de multă muncă şi hotărîre, dar, atît timp cît vrea şi ştie ce face, se poate. Motivul pentru care eu am lucrat ca grip a fost, de fapt, nevoia mea de a înţelege dintr-o perspectivă diferită cum lucrează o echipă de filmare în Canada, jargonul ei, modul de a opera. Cred că perioada asta a fost una dintre cele mai bune şcoli de film pe care le-aş fi putut face. Apropo de imigrare, cineva mi-a zis odată că eu sînt un om lipsit de rădăcini. Şi m-am uitat şi am văzut că, într-adevăr, pantofii mei n-au rădăcini. Eu consider că norocul meu cel mai mare e că rădăcinile mele sînt în suflet şi-n cap. Uită-te la toţi copacii care sînt doborîţi de furtună pentru că sînt prinşi în rădăcină. Eu cred că rădăcinile stau în cultura ta, în educaţia ta, în modul tău de a te purta, în cinste, în tot ceea ce eşti tu ca om. Tu eşti un rezultat al rădăcinilor tale. Nu trebuie să umbli neapărat cu un anumit steguleţ în buzunar.
O.P.: Plecarea din România a fost cauzată de sistemul comunist de atunci?
D.S.: Absolut. Dar arată-mi mie pe cineva care a plecat de prea mult bine. Era o societate gri. Ceea ce îmi lipsea cel mai mult era culoarea. Era o stare de frică. Apoi erau lipsurile. Ce om normal stă 14 ore la coadă să cumpere un kilogram de brînză, o pîine, şi apoi încă 5 ore să ia 5 sau 10 litri de benzină? Ţi se pare normal că, de la 6 seara, stăteam în frig şi fără lumină pînă la 6 dimineaţa? Cineva m-a întrebat: adică ai emigrat de foame?. "Da." Nu ţi se pare normal să-ţi doreşti o ţară civilizată?
O.P.: Şi te vedeai constrîns în meseria pe care o practicai?
D.S.: Bineînţeles că era constrîngere artistică, dar ştii ce se întîmplă? Pe vremea aceea, Teatrul Evreiesc era un fel de mică enclavă, un fel de bulă care ne proteja. Dar cînd deschideai televizorul şi vedeai ce vedeai, toate astea creează o stare, o tensiune. Frica de a vorbi la telefon, frica de a face ceva, acest Big Brother care era acolo, toate se adună. Şi nevoia asta de libertate te împinge să pleci, chiar dacă nu ştii ce te aşteaptă. Lumea asta de aici ai încercat-o. Dar erau oameni care se simţeau bine aşa, şi nu neapărat pentru că le plăcea sistemul sau le era cu adevărat bine, dar, la fiecare două săptămîni, venea salariul, prost, rău, dar venea. Există oameni care au nevoie de acest confort al stabilităţii. Eu nu am putut funcţiona aşa; mi-am asumat riscurile şi am plecat.
Importantă e experienţa
O.P.: Portofoliul tău include peste 20 de filme produse, variind atît ca format (de la documentare la seriale TV), cît şi ca subiecte; dacă primele producţii se concentrează pe societatea israeliană şi pe identitatea evreiască, următoarele se diversifică tot mai mult, iar cele mai recente urmăresc teme canadiene (mă gîndesc aici la documentarele despre Evelyn Hart, Arthur Erickson şi de - spre tăietorii de lemne de pe Coasta de Vest a Canadei, pe care l-ai prezentat în cadrul Conferinţei Internaţionale Neconvenţionale a Tinerilor Canadianişti de la Baia Mare). Filmele devin o mărturie a spaţiului în care te afli, semn că eşti interesat de realităţile care te înconjoară. Cum alegi producţiile în care te implici şi care este criteriul cel mai puternic în a te convinge să realizezi un film?
D.S.: Există cîteva criterii; în primul rînd, stau şi mă uit la un subiect, la un scenariu şi mă întreb dacă eu m-aş duce să văd acel film, dacă eu aş băga mîna în buzunar să plătesc biletul ca să văd filmul ăsta. Pentru că, dacă eu nu l-aş vedea... la ce bun să-l fac? Ok, dacă tu vii la mine şi-mi spui: "Ia banii ăştia, fă-mi un film" şi mă angajezi să-ţi fac un film, eu ţi-l fac cum vrei tu. Tu ştii the golden rule, nu? "Who has the money, makes the rule". Asta e legea: tu ai banii, eu sînt un profesionist, poţi să mă "închiriezi", să zic aşa, şi-ţi fac un film. Apoi mai este şi întîmplarea: Plimbîndu-mă pe o stradă din Vancouver cu un prieten - care ulterior a şi regizat filmul -, admiram cîteva clădiri extrem de interesante. Fiind nou-venit în Canada, am întrebat cine e arhitectul. Aflu că e Arthur Erickson şi-mi spun că trebuie să mă duc să văd un film despre el, căci aşa cunosc eu lumea, prin film. Mă aşteptam să găsesc o sută de filme despre el, dar, spre surprinderea mea, nu găsesc nimic. Drept care m-am apucat şi am scris o propunere şi am trimis-o la biroul CBC (televiziunea naţională canadiană), necunoscînd pe nimeni. M-au chemat, am stat de vorbă, le-a plăcut propunerea, au acceptat- o. Nimeni nu m-a întrebat dacă sînt român sau patagonez. Asta e experienţa mea.
O.P.: Alături de Death in the Forest, Transplant Tourism, documentar realizat în 2003, ridică o problemă curentă şi foarte sensibilă (chiar şi acum) - piaţa transplanturilor de organe. La Baia Mare ai spus o idee care mi-a plăcut şi mi-a rămas în minte: că prin filmele tale nu încerci să schimbi istoria, ci doar s-o prezinţi. Dar, chiar şi aşa, au existat, în urma realizării acestor documentare, reacţii ale autorităţilor în drept sau ale indivizilor înşişi cu privire la subiectele discutate şi la rezolvarea lor?
D.S.: Da, sigur, au existat reacţii. În primul rînd, orice apare pe ecran la un moment dat, în orice ţară, creează o reacţie. Am primit zeci de mailuri de mulţumire de la cei care lucrează în industria forestieră şi care au văzut Death in the Forest, bucuroşi că cineva s-a interesat de povestea lor. Apoi autorităţile au venit, au cumpărat filmul şi s-au întîlnit cu tăietorii de lemne. Eu mi-am propus să prezint o stare de lucruri; eu nu mă pricep la răspuns, eu sînt producător de film. Rolul meu e să iau problema şi să v-o pun pe masă. Eu nu mă pot erija nici în judecător, nici în cel care oferă soluţii. Eu doar trag semnalul de alarmă. Uite, de exemplu, în Evelyn Hart; prim-balerină a Canadei, o femeie de patruzeci de ani, căreia i se spune că i s-a terminat cariera. "Du-te şi reinventează-te!" N-a avut fond de pensie, n-a avut ajutor social, n-a avut nimic. Şi asta e problema multor oameni - mai ales în artă - care au fost independenţi, nu toţi au ştiut să-şi pună deoparte pentru pensie şi se trezesc după o vîrstă fără nimic. Or, asta e o problemă socială, dar este şi o gravă problemă morală. Şi ce face societatea pentru oamenii ăştia?
O.P.: Eu întrebam în sensul în care poţi găsi şi receptivitatea din partea lor.
D.S.: Atîta timp cît eu am găsit finanţare pentru filme ca acestea, asta înseamnă că există receptivitate. Dacă televiziunea nu-ţi dă bani, înseamnă că nu e interesată. Eu cred că televiziunile naţionale - în orice ţară - nu ar trebui finanţate de către stat după rating, ci după contribuţia lor la promovarea - printre altele -, patrimonului cultural al fiecărei ţări. Aşa se păstrează istoria şi se creează adevăratele valori.
O.P.: Şi ai participa la crearea unui film documentar în România, dacă ar exista sistemul acesta de care vorbeşti?
D.S.: Dacă ar exista un sistem decent, bănuiesc că da. Dar nu vreau să fac film în orice condiţii. Am anumite pretenţii, care nu sînt neapărat financiare, ci ţin mai curînd de calitatea scenariului şi a echipei. Eu sînt convins că, acolo unde există calitate, se va găsi şi public.
O.P.: În România, producătorii se bucură rareori de lumina reflectoarelor sau de recunoaştere publică, regizorul fiind cel care stă alături de numele filmului. Sau se întîmplă ca regia şi producţia filmului să fie făcute de acelaşi om (exemplele lui Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Lucian Pintilie sau Cristian Mungiu). Cum stau lucrurile în Canada, cum este văzut producătorul şi care este aportul lui la realizarea unui film?
D.S.: O să-ţi răspund mai întîi cu un banc. În Canada, se spune aşa: dacă filmul e un succes, a avut un regizor bun, a avut actori buni, scenografia a fost minunată, muzica a fost fenomenală. Dacă filmul nu are succes, normal că vina este numai a producătorului: "Ce vrei, cu un aşa producător, cum vrei să fie?". În principiu, producătorii sînt cam singuri la pierdere, dar eu nu sufăr de complexe de genul acesta. Am încercat şi eu în tinereţe să fiu şi producător, şi regizor în acelaşi timp, dar mi-am dat seama că nu am nicio bucurie să am split personality, pentru că la un moment dat poate exista un dezechilibru, chiar o contradicţie între deciziile producătorului şi ale regizorului. Pe de o parte, e vorba de bani, de cealaltă parte, e vorba de un concept artistic, dar cineva trebuie să aibă decizia finală. Eu nu am acceptat niciodată să lucrez, de exemplu, cu un scenarist sau cu un regizor care să fie şi producător. Mereu mi-am dorit să lucrez cu profesionişti, cu oameni de mare calitate, care să-şi facă fiecare treaba bine, dar fiecare în domeniul lui.
Dialogul cu tinerii
O.P.: Ce părere ai despre multiplele reîntoarceri la Epoca de Aur? Le vezi ca pe o modă care a prins în străinătate, şi tocmai de aceea e continuată, sau ca pe un fel de necesitate a culturii române de a se vindeca de traumele trecutului?
D.S.: Asta ţine, după părerea mea, de problemele nerezolvate ale fiecărui popor în parte. Toate conflictele nerezolvate te vor urmări, ca om sau ca ţară. Trecutul va fi mereu acolo, fie că e vorba de şcolile rezidenţiale din Canada sau de conflictul cu palestinienii, în cazul Israelului, dar trecutul este extraordinar de prezent. Şi aici, problemele care nu s-au putut rezolva de 20 de ani ies şi vor ieşi afară în diverse forme. Iar filmul este una dintre ele. E firesc să se întîmple aşa.
O.P.: Şi apropo de documentare, este un istoric, Alin Mureşan, care face un documentar despre comunism, despre ce a însemnat el de la instaurare pînă în 1989. Se mai mişcă oarecum lucrurile şi la noi.
D.S.: E adevărat că un film despre comunism se cere, dar cîteodată mi se pare că este puţin prea devreme pentru un astfel de film. Dacă privim din perspectivă istorică, eu nu sînt convins că 20 de ani reprezintă o perioadă suficient de mare. E un subiect fascinant, dar nu cred că se va putea realiza un astfel de film mai devreme de 50 de ani de la terminarea comunismuluI. Dar acesta e timpul pentru adunat materialele.
O.P.: Rămînînd la proiecte, care sînt planurile tale de viitor?
D.S.: Nu ştiu cînd mă voi întoarce în Canada, cît voi rămîne în România, sau dacă voi pleca în China sau pe o insulă pustie din Pacific. M-aş duce acolo unde aş găsi ceva interesant de făcut. Sînt tot timpul în căutare de subiecte, de scenarii, de idei. Uneori însă, simt nevoia de a-i da mai departe tinerei generaţii ceea ce am acumulat eu în toţi aceşti ani. Simt nevoia dialogului cu oameni doritori de a învăţa cu adevărat, nu de dragul unei diplome, ci de dragul de a face ceva în mod concret. Acum pregătesc un master class dedicat tehnicii interviului, cu oameni care au trecut prin situaţii-limită. Cum faci omul din faţa ta să vorbească, cum îi cîştigi încrederea şi cum îl faci să deschidă în faţa ta - şi, implicit, în faţa camerei de filmat - cele mai ascunse şi bine apărate sertare ale memoriei. Mi se pare un subiect extrem de interesant.